În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Cele două părți, Jurnalul unui uituc incurabil și Aer curat - toate textele aici.
*
În orice dojo se duce un tânăr, descoperă cu neplăcere că nu bătaie învață în primul rând, ci școala căderii. Ceea ce îl enervează foarte tare: el a venit acolo să dea pumni și picioare, nu să se dea tumba! Doar că, întotdeauna, instructorul este inflexibil; mai întâi școala căderii, apoi poți trece la tehnicile de atac și apărare. Aparent, nu prea are sens. De fapt, are: înveți bătaie nu atât ca să bați pe careva, cât ca să scapi cu viață când te bate altul pe tine.Presupun că am adunat multă furie din partea voastră, cu topurile astea ale mele, în care bag pe cine vreau și nu pe cine trebuie (?!). Îmi asum faptul că merit toate vorbele grele cu care m-ați blagoslovit până acum: aveți dreptate, e nașparache să fii refuzat, și de cine? De Buzea! E umilitor, e usturător, e jignitor! Păi cine este Buzea, să te pună el pe tine să te dai de-a berbeleaca pe tatami?
Răspunsul e simplu: Buzea este ăla care a fost refuzat de editură. Da, dar cum? Păi, ca-n bancul cu Chuck Norris ("A numărat până la infinit. De două ori"): cea mai importantă editură m-a refuzat acum, în 2024; de două ori. Ianuarie și noiembrie. Iată succesiunea de stări care urmează unui refuz editorial: stupefacție - revoltă - rușine - depresie. E bine să vă vaccinez din timp, așa cum bobocilor li se face "botezul" în armată, pentru simplul motiv că aici, la Ficțiuni Reale, vă antrenați pentru a publica, pentru a deveni scriitori cu operă, cu cărți pe rafturile librăriilor. Doar că, până acolo, veți avea parte de această "copită a măgarului" care este refuzul editorial, iar - după umila mea părere - este bine să știți de pe-acum tehnicile de a-i face față, pentru a nu ajunge la depresie (c-atunci e rău!). Prefer să mă înjurați pe mine că-s părtinitor, ciudos, cârcotaș, nedrept și pizmaș, decât să vă frângeți gâtul la primul refuz! Nu asta e calea. Calea e să te ridici de jos, să verifici că ai fiecare vertebră la locul ei și să mergi mai departe, strângând din dinți; cât timp ești viu, orice e posibil, totul e posibil.
Așa că fă bine, colega, rămâi viu și scrie!
Cele două părți
1. A îmbătrânit scorușul. Aici e Erzsi-néni, bunicul, apoi bunica, vecini și-n viață, și sub frunze roșii. Le pun flori galbene cu gândul aromat de pancovele cu care mă îmbia la gard, unguroaica. Bunica se-ncrunta și mă striga iute-n casă. Ce umblu să capăt de la aia, ce-s așa hamneșă? Aprind lumânări vesele poveștii lungi de iubire care le-a-ncâlcit viețile, și mă-ntreb dacă bărbatul ăla, arătos și vesel a împăcat cele două părți în cer, c-aci, în temeteu, crucea i-a pornit șontâc la vale. O fi sfadă și-n morminte? (Cecilia Fofiu)
Excelent. Aș scoate virgula de după "ăla". Nu știu ce înseamnă "temeteu".
2. Lenjeriile mele de pat sunt cu două fețe, cuvertura, la fel, aproape toate bluzele mele le port pe ambele părți - ceva de genul două în una -, am avut iubiți doi gemeni, chipuri identice, săruturi diferite, adevărul meu are mereu două părți, îl învârt prin discuții, așa, ca pe șnițelele tăvălite prin făină. Azi, la coadă la covrigi, m-a abordat un bărbat superb. Vreau să fac dragoste cu tine, mi-a zis așa, direct. OK, dar trebuie să știi ceva despre mine: eu am două fețe. Nu-i bai. Eu am o nevastă. (Monica Bologa)
Și adevărul meu tot două părți are. Foarte bine, Monica Bologa!
3. Împărțim în două. Eu vreau penthouse-ul. Și eu casa. Iau cabana. Bungalow-ul. Terenurile. Mașinile. Firmele. Ce mai avem? Câinele. Nu renunț, mânca-l-ar tata pe el. Eu l-am scos la plimbare. L-am dus la Disney. L-am luat în Hawaii. Vreau custodia și îți fac program de vizitare. Gata. Sigur nu ați uitat nimic? Absolut nimic. Și copilul cu cine rămâne? A, noi suntem tineri, ne refacem viața, partenerii vor copiii lor, să vedem dacă îl acceptă bunicii. Pot să merg la adăpostul de câini, spuse băiatul uitat pe un scaun. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Aș scoate "uitat pe un scaun". Oricum textul e la rupere, bravo Cristina!
4. Nu e o tragedie, mi-a zis pediatra. E doar felul lui de a fi, parte din neurodiversitatea umană, nu e o boală sau un proces patologic. Nu încercați să-l vindecați, încercați să-l înțelegeți. Pe un drum pe care nu l-am planificat, întâi am plâns. Când nu-l intuiam erupea violent, distrugea. Bonele plecau, ta-su dispăruse. Ghemuit în brațele mele, apoi toată ziua în calculator, nu prea vorbea. Mă, mai du-te afară. Când l-au premiat la matematică, mi-a zis timid: vezi mamă, autismul nu e o dizabilitate, e o abilitate. (Sorin Rizeanu)
Tații dispar întotdeauna la greu. Asta-i o regulă fără excepții. E abilitatea lor!
5. Întotdeauna ești pus în situația să alegi și niciodată nu știi, zău, care este alegerea cea bună. Așa mi s-a-ntâmplat într-o zi când am ales să urc într-un alt autobuz decât cel cu care eram obișnuit. Am ajuns la o altă femeie cu alte îmbrățișări și altă poveste cu care puteam să trăiesc, desigur, o altă viață, dar am decis să mă-ntorc înapoi cât s-o văd pe ea, femeia cu care mă țineam tot timpul de mână, pregătindu-și bagajele pentru acea călătorie de unde nu a mai existat niciodată întoarcere. (Florentin Sorescu)
Deci el se întoarce la soția bolnavă în stadiu terminal... hm. Tocmai spuneam mai sus că primul lucru pe care îl face un bărbat, la greu, este să se care! Ai ținut să mă contrazici, Florentine... poate știi tu ce știi. Ceva ce nu știu eu?
Jurnalul unui uituc incurabil
1. Sar de pe stâncă, de la vreo 5, se opri, șterse și scrise 10 metri, cu capul înainte, în apă. Din câteva brațe ajung la mal, mă salt pe-o piatră mai mare și-mi șterg cu un prosop aspru corpul bine făcut, fără să arunc nicio privire către cele două femei care-și arată trupurile la soare, ceva mai încolo. Chicoti. Toată ziua scrii, moșule, mai odihnește-te și tu, la ce-ți folosește, îl întrebă asistenta care intrase să-i schimbe plosca și să-l întoarcă pe-o parte, ca să nu facă escare. Să nu uit, drăguță. Să nu uit. (Radu Gramatovici)
Asta este esența literaturii, după părerea lui Vargas Llosa. Scriem ca să corectăm trecutul. Respect, domnule profesor!
2. După ce adoarme, îi fur jurnalul. Citesc greu, că scrie cu picioarele, dar m-am prins că eu sunt EA. Știu cine e O, iar pe M îl intuiesc. EA cică că e zgârcită, uitucul dracului. L-am ținut în armată numai cu salată boeuf și chiftele de porc. Când mă duceam la el, mânca toată garnizoana. I-am pus ani la rândul murături și gogoșari în oțet. Mai scrie și că sunt grasă, nesimțitul. Nu zicea el: Mănâncă, Petruțo, că sufletul contează? Îl pun la loc, mai citesc și mâine. Trebuie să-i iau niște lecitină de la Max. (Yuka Brevi)
Aș fi folosit minusculă la "Mănâncă", nu majusculă. Dar atât.
3. A durat ceva discuția cu medicul. Nu m-a surprins nimic. Când am ieșit, inima mi-a șoptit că va fi fetiță. De restul am uitat. Am alergat să-i cumpăr rochie, ca mama, după ce și ea ieșea din cabinetul în care i s-a spus să aleagă între viața ei sau cea a pruncului din ea. A ales să-mi cumpere cercei de-argint și rochie cu dantelă de îngeri. Avea miros de levănțică, așa o păstrase bunica. Până când am îmbrăcat-o prima oară, la Balul Bobocilor, se demodase, și nu am fost miss pentru bal. Am fost miss pentru-un înger. (Elena Fermuș)
Aș zice: "după ce și ea a ieșit din cabinetul în care i se spusese să aleagă" în loc de "după ce și ea ieșea din cabinetul în care i s-a spus să aleagă". Altfel, totul OK.
4. Poveștile l-au urmat dintotdeauna. După dispariție, le-am regăsit în caietele sale. Un scris mic, caligrafic. Partizan în munți după întoarcerea în țară. Prinși chiar înainte să arunce în aer calea ferată. Condamnat și înainte și după '44. După eliberare a înfiat un copil. Totul era explicat acolo. Cu mici lacune. Pe marginile paginilor am strâns unele întrebări. După ani, din documente externe au apărut răspunsurile. Trădător, torționar. Un junghi în inimă. Revăd cuvintele celui pe care îl iubesc atât de mult. (Dorin Vasile)
Perfect. Nimic de modificat. Textul m-a dus că gândul la ultimul roman al lui Bogdan Crețu.
5. Într-o zi, trebuia să plec pe lumea cealaltă, dar am uitat. Era să se-ntâmple dimineața, dar eu nu mi-s matinal deloc. Nici nu m-am mișcat. Îmi suna ceasul de zici că era sfârșitul lumii. Cred că i-am tras un pumn de l-am muțit pe veci. M-am și enervat un pic. Era ultimul ceas pe care-l aveam. Am rămas pe spate și mi-am pus dopurile în urechi. S-a făcut o liniște de sicriu. Am adormit greu și am căzut ca într-un somn de moarte, cum zicea bunica. Sper să nu uit să mă trezesc, când va fi vremea. (Horațiu Dudău)
Foarte bun începutul! Restul textului nu continuă la același nivel. Din final aș scoate "când va fi vremea", doar că nu sunt sigur c-am înțeles într-adevăr intenția autorului.
Aer curat
1. Uneori, viața de cuplu devine monotonă, anostă, searbădă, un adevărat coșmar. Pentru unii, nu și pentru mine. Știu bărbați care au ajuns în pragul sinuciderii de la atâta cicăleală. Nu și eu. Mai ieri, îmi zicea un prieten. Băi, Costeluș, n-o mai suport, toată ziua taca-taca, ba fă aia, ba că n-am făcut nu știu ce, o omor, jur. Săracu'. Not my case. Mila mea este extraordinară. Inteligentă. Loială. Cuminte. Scriu toate astea pentru că ea este aerul pe care-l respir. La propriu. Stă sprijinită cu capul pe umărul meu. (Arthur Ianoși)
Excelent acest "La propriu"! Nu sunt sigur, dar cred că Mila (soția) citește peste umărul lui Arthur, în timp ce el scrie acest laudatio. Greșesc?
2. Îmbrățișez strâns stejarul roșu pe care l-am plantat acum treizeci și unu de ani. Am venit cu clasa, parcul era golaș atunci. Doamna ne-a spus că vom respira aer bun. Acum văd macarale, simt miros de nisip, de betoane, îmi intră în toți porii. Îmi lipesc obrazul de scoarța stejarului. Respir. Zgomotul drujbei e tot mai aproape. Copacii plantați de copiii din clasa a patra cad, unul câte unul. Aud în spate: eu sunt senatorul, vom tăia copacul, va fi cartier rezidențial aici. Eu sunt omul, nu veți tăia Copacul. (Nicolae Popescu)
Săptămâna trecută am plantat cu fiică-mea trei puieți în parc. Un arin, un arțar tătăresc și un ginko biloba. Aș scoate din text ultimele două propoziții.
3. Îmi revin în simțuri. Prin gaura din acoperiș suflă aer curat, de munte. Foșnetul pădurii trezește prădătorul din mine. Pipăi briceagul din cizmă și pregătesc asaltul asupra brutelor ce m-au răpit. După anihilarea lor, Roverul mă va purta în gloriosul apus de soare. Ascult, sunt gata. Gealatul descuie ușa, explodez ca un resort. Cu o lovitură seacă, Tolea nimici silueta slăbănoagă. Ce zici, colega? Avea briceag cu pensetă. Iura râse scurt. Ce vrei, mă? Scriitori. Apoi plasă un șut în boașe. Unde-s banii, Bukovschi? (Eduard Baranovski)
Adie un aer curat de Radu Aldulescu din acest text. Mai respir și eu, mă mai regăsesc... bine, Eduard! Ce vrei? Scriitori!
4. Bărbatu-meu a căpătat de la uzină un apartament vizavi de Palatul Pionierilor. Cartierul e fain. Ieri am fost în recunoaștere. Magazine, piață, liceu. Dar cel mai mișto e parcul de peste drum. Azi noapte am dormit învăluiți în parfumul florilor de tei. În zori, m-a trezit o duhoare teribilă. I-am dat un ghiont lui Grigore: fomistule, iar ți-ai prăjit jumări de porc? Cocuțo, o să-ți dau o veste proastă: jumările alea nu le-am prăjit eu, ci ecarisajul de pe Dâmbovița. Și nu-s de porc, îs de cățel. (Paul Dârvariu)
Recunosc totul. Cartierul, parcul, Palatul, teii, Piața Norilor, liceul Șincai, bulevardul ("drumul") dintre blocuri și parc, totul. Inclusiv mirosul de la fostul abator de pe Splai, azi din fericire doar o amintire. A lui Paul și a mea.
5. Tu ești primăvara mea, îi spunea mereu tăticu' lui mămica, de fiecare dată când venea din mină. Uneori mai și cânta, ca șlagărul de la radio, dar mai departe nu știa versurile. Și mămica se sfia, tare se sfia, mai ales când erau străini în preajmă, își cobora basmaua peste ochi și zicea: Du-te, mă omule, că mă faci de tătă minunea. Habar n-aveam noi, copiii, că el chiar cânta de dragoste și o venera ca pe minunea lui cea mare. Și când a plecat ea, l-am auzit zicând la cruce: ia-mă la tine, că nu mai pot respira. (Fabiola Stoi)
Nici taică-meu n-a mai putut respira după moartea maică-mii. A gâfâit zece ani, apoi s-a dus după ea. Mai bine așa. Unii oameni nu-s făcuți să rămână singuri.