Stă cu mâinile în poală, cu gândurile la viața ei trecută și risipită. A trăit într-un colț de rai, pe coama muntelui, la o palmă de cer. A înflorit în brațele bărbatului pe care părinții nu l-au vrut. L-a purtat pe la icoane și l-a făcut stăpân în ograda familiei, plină de belșug. Părinții au scos-o de la inimă, satul i-a întors spatele. A aflat de ce, doar când vecina i-a pus copilul în prag: Crește-l că-i a lu' bărbatu'tu. Trenul șuieră. Vecina îi ia nepotul de mână și iese. Ea cu truda, vecina cu bucuria.
Monica Aldea
Trenul se legăna ușor, pufăind obosit. Simțea că ultimii km vor trece greu. Închise ochii și contemplă flashuri întrerupte de uruitul roților. 15 ani în România, într-o instituție a statului. 30 de ani în Canada și o carieră strălucită. Zeci de cazuri medicale rezolvate. Vieți salvate, recunoștință, elogii, ani de sacrificiu. Un singur adevăr rămas nerevelat. Trenul icni ca un animal bolnav și se opri. Coborî. Se așeză pe banca din spatele gării. Aici începuse povestea, într-un coșuleț împletit din nuiele.
Răzvan Dițescu
13-i norocos. După operație, am fost repartizat într-un regiment format din soldați răniți pe front. În ziua de 13 septembrie 1943, am defilat pe Calea 13 Septembrie. Apoi, din gara 13 Septembrie am fost urcați într-un tren cu destinație necunoscută. În Băicoi am fost dați jos și transferați la Moreni. Viața era destul de bună. Aveam căldură, mâncare și un pat. Pe 13 noiembrie a venit în oraș Victor Ion Popa cu trupa lui de teatru. S-a jucat Fără taină, nu-i iubire. Atunci am cunoscut-o pe bunica voastră.
