Orașul se adapta, devenise un oraș lacustru cocoțat pe piloni. Puțini erau cei născuți înainte de ploaie, de la ultimul cer senin. Casele se zugrăveau în albastrul, odată sus, acum coborât între cenușiul norilor și cenușiul mâlos al canalelor. Oamenii aveau chipuri fără zâmbet. Se făceau operații estetice scumpe de fețe vesele. Nu toți își permiteau, era o fiță, deveniseră sclavii alcoolului, se fuma opiu și se delăsau la orgii. Eșuau în sălile de păcănele, unde, ca să câștigi îți trebuia o linie de capete de mort.
George Dometi
Universul feroviar mâzgălit în câteva rânduri, strâmbe și fără pereche. Hotărârea e luată, aleg calea ferată. Pluriversul e claustrofobic. Așa cânt eu un duet la halbă într-o crâșmă unde pisicile latră iritate. Notele de sub-sol sunt o frecție de șină, nu vă lăsați amăgiți de stickul reciclat, nu vor veni nave spațiale, dacă ne stingeți lumina. Hopa, povestea? Un bătrân avea un copac înfipt în inimă și la fiecare lacrimă vărsată pe peron, el își mai creștea o creangă. Alternanță rapidă de stări.
Horațiu Dudău
Desenez în abur luneta unei arme. Văd oameni îmbulziți în partea din față a vieții, horcăind de parcă ar trăi postum. Un cerșetor întinde mâna smulsă dintr-o fostă amantă. Preoți eutanasiați încă din facultate, așteaptă pe peron să vină trenul de foc și să-i ducă. O smerenie bolnavă se scurge pe fierul cald, ros de roțile-n flăcări. Scrâșnesc dinții încât acopăr sunetul frânelor. Nașul cu palton ciuruit de renunțări îi aruncă din tren pe cei care au uitat sărutul de adio. Singur în compartiment, mă urăsc sacadat.
