În vacanța de vară, CFR-ul avea mii de călători, majoritatea nemulțumiți de condiții și de minutele care se adăugau la promisiunile scrise pe panourile din gări. Pe unde ești? Ai trecut de Ploiești? întrebă Acceleratul 324. Am întârziere. Mi-e că nu apuc s-o văd, spuse trist Rapidul 235. Lasă, recuperezi până la urmă. Îmi bubuie urechile de la zgomot și mă gândesc doar la ea. Stă până la 13:05 în Sibiu. Locomotiva celui mai nou InterCity gonea fără să știe cât încinsese șinele Rapidul pentru ea.
Florentina Enache
Cocoțat pe banchetă, ținea jucăria la piept și îi turuia de zor. Thomas, știu de ce trenurile sunt mereu triste. E din cauza locomotivei. Întâi că n-are încotro și trebuie să meargă doar pe drumul ei, cu grijă să nu deraieze; apoi că mereu are prea multe vagoane de tras și mai trebuie să și oprească prin toate gările. Sunt prăfuite și triste, ca adulții. De aia ești tu așa vesel și curajos: pentru că ești o locomotivă-copil. O să o rog pe mami să îi luăm și pe Percy și pe Emily să ne jucăm toți. Noi n-o să creștem.
Ioana Bostan
Urcă în fugă scările la auzul fluierului răgușit. Ultimul vagon. Un puștan zdrăngăne o chitară dezacordată și alții behăie frânturi de Riders on the Storm. Poate chiar or s-ajungă to the other side, își spune. Trece pe lângă ei și rămâne în capătul culoarului. Aici e sigur. Un tip cu nasul coroiat îi rânjește a flirt. Se întoarce sictirită și se caută prin buzunare. O țigară mototolită. Se uită la ceas. La a doua coboară. Cu ochii ăștia albaștri și pantaloni rupți cine te mai verifică. Tresare. Bilete la control.
