În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Pisicile vin de pe Marte, Craniu și Sună clopoțelul - toate textele aici.
*
În Soluții pentru autori, Sol Stein spune că "scriitorul se ocupă de ceea ce e nespus, de ceea ce oamenii văd sau simt în tăcere"."Ceea ce e nespus" ar trebui să fie una dintre expresiile cheie care ne ghidează în momentul în care acceptăm provocarea foii goale. Acel "nespus" ar trebui să fie unul dintre motoarele care ne duce povestirea în atenția cititorilor. Nespusul să fie atât la nivel sentimental cât și la nivel literar, o dublă nerostire.
E una dintre soluțiile care separă apele și ne depărtează de clișeu, de zona deja rodată a prozei. Este motivul pentru care caut și apreciez variantele care se detașează prin imaginație și / sau un conflict puternic.
În general, texte voastre sunt curat scrise, dar cuminți. Așa cum am mai spus, cumințenia nu e o mare virtute în artă.
În continuare, cu caractere italice, comentariile personale la textele care mi-au atras atenția.
Publicabil
Pisicile vin de pe Marte
Varinia Mitrea
E timpul să afli adevărul, spuse teatral bunicul. Pe Marte, pisicile conduc nave spațiale. Câinii vin de pe Pluto, ei trăiesc în frigul cosmic și sunt prieteni cu șobolanii de pe Lună. Aceștia au construit un dispozitiv care face brânză din aer. Toți aterizează în grădina noastră când copiii dorm, ca să danseze sub stele până dimineața. Dacă vreun copil rămâne treaz și privește pe fereastră, ei dispar. Nasul mic al fetiței dispăru sub păturică. Bătrânul raton își luă bastonul și ieși din cameră.
E multă inocență în "adevărul" bunicului, care reușește să creeze o povestioară adecvată vârstei celor mici, o povestioară cu potențial de a fi dezvoltată. I-aș citi fetiței mele de patru ani povestea animalelor cosmice și cred că reacția ei ar fi una extrem de bună, dacă ar exista și un conflict care să ajute firul epic, nu doar un cadru și niște personaje atrăgătoare.
Sună clopoțelul
Caterina Tudorache
Alba ca Varu' căscă plictisită și aruncă în ușă cu un cub de lemn. Dacă erau inventate telefoanele, acum sunam și venea imediat cineva. Un pitic stacojiu intră intempestiv. Da, stăpână. Deschide geamurile. Nu am aer. Piticul țopăi 9 minute, încercând să ajungă la mâner. Alba se plictisi de spectacol și urlă. Să vină superiorul. Gargantua apăru tremurând. Geam, aer, pitic. Namila înșfăcă piticul, deschise geamul și îl aruncă cu boltă. Prostule, era ultimul. Prințesă, hai să inventăm de mâine valeții și clopoțelul.
O foarte bună rescriere a poveștii fraților Grimm, mixată cu Rabelais, o explozie de imaginație și umor, personajul principal are un caracter puternic. Deși spațiul literar este mic, apar mai multe răsturnări de situații. Felicitări!
Speranțe
Craniu
Bogdan Mihai Bati
Oase. A cerut și a primit. Le-a potrivit atentă, începând de la picioare. Carne. A întins-o cu făcălețul peste oase. Piele. A venit și pielea și a tras-o peste el, ca pe un combinezon. Dă-mi gâtul și craniul. Le-a primit și le-a așezat. A îndesat un neuron în craniu și le-a învelit cu puțină carne și cu piele. Și-a privit mândră creația. Individul perfect. S-a uitat la soțul ei. Vezi că pot? A smuls o coastă și i-a creat pereche. Imperfecțiuni. Vezi bărbate? E perfect. Trebuie doar să semene cu noi. Nimic mai mult.
Mi-a plăcut ritmul povestirii, am avut senzația unei săli de operații în care are loc întregul proces. "A îndesat un neuron în craniu" e primul moment al "de ce"-urilor, care mă scoate din atmosferă. E prea direct și prea puțin justificat. Dacă era ultimul neuron rămas, poate înțelegeam. În plus, "îndesat" presupune un spațiu deja plin. "Imperfecțiuni. Vezi bărbate? E perfect" este un alt moment al "de ce"-urilor. Dacă sunt imperfecțiuni recunoscute, cum poate fi totul perfect? Revin la marele plus: ritmul, care generează o construcție puternică, dar nu și suficientă.
Craniu
Gladiola Chete
De mică îmi zicea să fiu mai șăgalnică, să-i las să mă ia de mână, apoi să mă fac speriată. Nu pot, Ileană. Se vede că nu avem aceeași mamă. Se vede, se vede, dar când l-oi găsi, tu nu te apropia că îți mănânc ochii. După ce m-a luat de mână, Ileana a jurat că nici cu privirea nu-l atinge. Când i-am văzut împreună, mi-au cerut iertare și eu lor. M-au găsit după luni de zile la marginea pădurii, cântând Ileana, ochii ți-s negri, cu capul ei în brațe. Nu am știut să spun unde este restul. De ochi nu au întrebat.
Am selectat acest text pentru atmosfera sa "noire", extrem de bună. Deși l-am recitit de mai multe ori, nu am reușit să-i înțeleg firul epic și nu am reușit nici să-mi lămuresc relația dintre protagoniști. Sunt două puncte importante care, dacă ar fi mai clare, ar da multă forță povestirii.
Sună clopoțelul
Lucian Pătru
Vântul adia așa, anemic, numa' cât să nu-i tai ziua de muncă, dar pe el nu-l interesau prea mult astfel de detalii, el se întinsese pe nisip și moțăia. Stânca aceea i se băga pe sub piele, îl ademenea teribil, dar îi era lene să se ducă până acolo, ședea aici. Simțea cum soarele parcă-l apucă de spate cu mâinile și-l scarmănă bine, înviorându-l. Tare se răsfăța. Brusc, o umbră îl acoperi. De sub o pălărie de paie, un om se holba la el, aplecându-se ușor. De-ndată sâsâi și apucă a suna din clopoței. En garde.
Foarte bine mascată identitatea protagonistului, care poate contraria, la început. Atmosfera este una perfect redată, finalul este însă prea expeditiv. Care este conflictul sau schimbarea de perspectivă pe care o / le propui?
Sună clopoțelul
Ana Maria Dobre-Nir
Astăzi a fost prima mea zi la școala de magie. Când am intrat în clasă, m-a întâmpinat o bătrână ce părea să aibă o mie de ani. Avea părul alb ca de nea și ochii îi sclipeau. Mi-a spus că se numește Vrana și, pe măsură ce ne-am cunoscut, fața i se schimba în funcție de emoții. Când era încântată, devenea tânără și radiantă, dar când se încrunta, părea mai bătrână și mai înspăimântătoare. Am simțit un fior rece când mi-a spus că în curând voi descoperi prețul fiecărei vrăji. Nici vorbă să mai pot dormi la noapte.
Mi-a plăcut ideea unui personaj care să se transforme, în funcție de emoție, dar tocmai această propunere nu este bine stăpânită. La început, este "o bătrână ce părea să aibă o mie de ani", ceea ce presupune, conform caracteristicilor pe care i le atribui ulterior, că era într-o dispoziție extrem de proastă. O idee bună, contradictoriu aplicată.