Au trecut 30 de ani, iar acum mi-am amintit. Așa că iată-mă din nou pe aceeași stradă, doar că mult mai bătrân. Nu într-atât încât să nu-mi simt inima tresărind. Unele lucruri nu mor. Uite, aici e locul în care am jucat badminton, acolo aleea pe care ne-am ținut de mână. Ar fi putut fi, dar n-a fost. Și nu, nu atunci am visat la fereastra ta, ci acum, când în sfârșit pot să te văd. Așa că nu știu cum dracu' să-ntorc timpul ăsta, să te iau de mână și să continuăm acel vis abia început, de data asta pentru totdeauna.
Ina Moldoveanu
Nu mai locuiești demult în mansarda de la periferie, dar eu trec mereu prin acel loc. Mă opresc sub felinarul din colțul străzii și aștept să se întâmple ceva. Lumea mă privește ciudat, ca pe o rătăcită cu mințile răvășite, iar atunci încep să văd lucruri pe care ceilalți nu le percep. Fereastra ta e vrăjită. Citesc mințile oamenilor. E terifiant ce gândesc. Cât de ușor rostesc cuvinte de iubire false, câte lacrimi storc, câta ipocrizie care-mi mișcă măruntaiele. Nebuna, nebuna râd în cor. Ea este un înger. Nu plânge.
Venera Hoffmann
Când se lasă întunericul, ferestrele blocurilor pulsează, luminițe de licurici reflectă existențe mărunte, vânzoleli rutinate. Se citește, se dezmiardă pisici, se face patul. Se visează nemărginiri într-un perimetru banal, fără viață, dar sigur. Cu fiecare asfințit, nimic nu mai e la fel, în afara iluziei că mai e timp. Siluete diforme mutilează lumi mici și lumea cea mare, frumusețea lumii. Conversații trucate, împărtășiri de mucava. Singurătăți palpită. Și peste toate, nestrămutată, dragostea mea.
