I-am adus trandafirii care-i plac. O strig și m-așez pe bordură s-o aștept, ca întotdeauna. Vine și George, mă vede, ne uităm unul la altul și se pune lângă mine. Cât fumăm, vin frații. Ei ne văd imediat și se-așază direct. Unul scoate zarurile și începem să le rostogolim. E toamnă și timpul trece liniștit. Se face târziu. George se scuză: începe lucrul în câteva ore. Las florile aici, zice. Frații strâng zarurile și pleacă și ei. Mai privesc o dată spre geam, apoi plec și eu. De-acum o să ne-obișnuim că nu mai e.
Cecilia Fofiu
Ultimul greier al nopții calde, de toamnă, îmi ține trează osteneala orelor muncite la canisa de la periferie, ca veterinar. Gându-mi pleacă la fata vecinului. Frumoasă, dar cu nasul pe sus, parc-ar fi ducesă. Ies încuind încetuț ușa, să nu-mi trezesc părinții. Întind gâtul, poate voi zări-o peste gard. Neostoit, trec așa, desculț, la vecin, mă cațăr pe vie, împing delicat geamul care se deschide larg, și cu un salt lin ajung în patru labe lângă pat. Ea-mi mângâie fruntea albă, pufoasă, când dau fericit din coadă.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Acolo o ceruse de soție. Acum treizeci de ani. O privea. Promit că eu am să-ți fiu fiecare dimineață, îi spusese ea. Dar atunci a plecat fără un răspuns. Doar un bilețel pe masă. Pe care nu l-a înțeles. A trecut mult timp, multe alte locuri, alte femei, alte paturi, alte iubiri, până să priceapă ce a vrut să spună. Și s-a întors ca un osândit în fața icoanei. În genunchi. Pentru că știa. I-a pus inelul pe deget. Nu alege pe cineva cu care poți trăi. Alege pe cineva fără de care nu poți trăi. Așa mi-ai scris.
