Știu că sunt romantic la fel cum știu că nu știu ce să fac, să merg ori nu, poate că e mai bine că-i întuneric, nu mă vede nimeni cum defilez cu buchetul de flori în mână, inima îmi bate cu putere, îmi zvâcnesc tâmplele dureros, să-ți cânt, poate mai bine nu, serenadă sub balcon, cum începe oare, am uitat versurile deși le repet de o lună de zece ori pe zi, zâmbesc la vederea siluetei tale proiectată pe fereastră, apoi văd cum îl săruți pe prietenul meu, afurisita naibii, mai bine rămâneam acasă.
Adina Colțea
Tu n-aveai fereastră, mai știi? Așa că ți-am dat jumătate din fereastra mea, ca să privim împreună același copac, credeam. Mai târziu ți-ai dorit ca fereastra să fie toată a ta. Ți-am dat-o ție și am deprins a privi prin ochii tăi ramurile copacului meu. Apoi ai tăiat copacul, că ai vrut tu să vezi cerul și crestele falnice la orizont. N-am zis nimic. Mai târziu ai vrut ca tot orizontul să fie al tău și-ai plecat. E târziu la fereastra ta și se-aude cum lemnul ei crapă de dorul copacului din ea.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Îți pleacă copilul de-acasă, dai să te-mpotrivești, dar el îți spune că va avea grijă, că toți colegii lui merg, apoi iese val-vârtej în iarna mare, nu mai știi dacă și-a luat căciulă, aștepți și aștepți, la televizor e nebunie, îl închizi naibii, se face târziu, luna răsare ca un cap de mort, pe stradă trec cete-cete de copii, niciunul nu e al tău, câțiva fâlfâie un steag găurit cântând ole-ole. Când glontele sfâșie geamul și aterizează lucitor pe parchet, știi că a plecat de tot. O, de ți-ar fi trecut prin inimă.
