Târziu în noapte, la fereastra ta a răsărit. Era mică, așa cum erai și tu. Cât de mică? Cam cât un zâmbet de-al tău, când nu deschizi gurița. Și-apoi, odată cu ea, ai crescut și tu, ai adunat toată dragostea noastră, cărțile despre viață și învățăturile lumii și-acum ești pregătită de zbor. Dar am eu aripi? Eu cred că ai. Aripile sunt încrederea în tine și siguranța în noi. Nu ai cum să le vezi cu ochiul liber pentru că ele sunt crescute pe interior, sunt mereu parte din tine. Dar unde să zbor? Unde te duce inima.
Anca Postescu Stancov
Împunsă de dor, mergea des prin fața cabinetului seara când era închis și pustiu, gândurile mângâiau lin perdelele întunecate și bucuria ei zănatică știa că a doua zi El o să se uite pe geam la locul în care stătuse ea. Sute de priviri neîntâlnite. Ce mai faceți, domnișoară A., ce mă bucur, știți, chiar mă gândeam la. Cireșele din mâini și inima din piept o luară la goană, fructele spre bordură, inima spre ochii lui, două ferestre deschise pentru ea. Nu e târziu, a întrebat domnișoara A. Pentru tine, niciodată.
George Dometi
am mâncat o pită proaspăt scoasă din cuptor, o bucată de slănină și cu o ceapă verde pe iarba smulsă din cimitir, ce am adus-o în buzunare. E ziua mea de naștere și tu mi-ai cântat, ușor afon, sincer, la mulți ani să trăiesc. Dar tu nu știai că eu nu mai suport viața asta artificială și că zilele trecute am vrut să mă așez pe acoperișul unui nor șubred. Îmi pare rău. Azi mai mult ca oricând am nevoie să taci, să nu-mi zici nimic, să nu mă judeci, să nu-mi dai sfaturi și nici să mă compătimești.
