Refuzat de blonda abstinentă, am băut singur în camera de hotel. Trei sticle de votcă și-am căzut în baie ca o frunză de octombrie. Mort. Acum sunt pe un hol. Lumea așteaptă-n tăcere pe scaune. Un înger fără o aripă-mi zâmbește. Relaxați-vă, durează trierea. Deci suntem acolo. Da. Așa e? Da. Eh, mă obișnuiesc. Prosoape sunt? Nu. Mai bine. Regret doar că mi-am irosit timpul scriind bancuri idioate. Eh, nici chiar așa, domnule umorist. Bancurile au fost citite de mii de persoane. Ați irosit timpul a mii de persoane.
Lucian Pătru
Cobor atent pe scoarța arborelui. Auch. Nu suficient de atent, se pare, m-am julit taman la solzul cu antecedente. Fir-ar să fie de ciot. Așa, în iarbă e mai bine. Dar tot cu ochii-n patru trebuie să fiu. Mi-e o foame de crăp. Unde era mușuroiul ăla cu furnici gustoase? Aha, într-acolo. Dar cam înțeapă, blestematele. Nu se lasă învinse cu una, cu două. Stai. Ce văd eu acolo? Dumnezeul năpârcilor? Da, el e. Omul. Impredictibil. Insidios. Nesătul. Nu mai scăpăm odată de el. Ce să mă fac acum? Gata, știu. Minge.
Arthur Ianoși
Ziua mea era ca o Edith Piaf sugrumată de neglijență. Uitasem să închid geamurile și furtuna făcuse prăpăd. Acul de la gramofon rămăsese blocat pe Je ne regrette rien, iar pâlnia arămie făcea sunetul să se propage ca un tânguit de lebădă. Ferestrele erau lipite de perete și cioburi zăceau împrăștiate ca un caleidoscop autumnal pe parchetul mătuit. Resemnat, încep să culeg nuci din creanga care îmi trecuse razant pe deasupra capului. Gramofonul tace brusc. Eh, nu regret. Culeg, regret și plâng. Regret.
