Nu mă scuz, nici nu mă justific, doar povestesc. Fetița mea a crescut și are tot mai mare nevoie de mine, inclusiv în timpul verii, așa că n-am călcat nici măcar un singur traseu. Când am imigrat aici în Belgia, acum cinci ani, aveam planuri mari: Vosgi, Jura, Aravi, Masivul Central și gata, că mi-am zis "vezi-ți lungul nasului" și nu-mi propusesem Pirinei sau Alpi. Praful s-a ales din toate planurile: anii trecuți, am reușit s-ajung în Ardeni și-atât. Nici măcar în Ardenii francezi! Asta este.
Și am mai bifat un succes în premieră, acum în 2024: editura - cea mai mare editură din țară - mi-a refuzat două manuscrise, unul după altul. Mi s-au mai respins mie manuscrise, eram cumva vaccinat, dar ritmul era de un manuscris la trei-patru ani, nu de două pe an! Ce arată asta? Asta arată că m-am făcut mare.
În ceea ce privește visele, am visat și anul ăsta frumos, așa cum visez din 2002 încoace, de când Uniunea Europeană a scos vizele de călătorie pentru posesorii de pașaport românesc (cei tineri nici nu știu ce erau "vizele", pun pariu). Atunci - în 2002 - mi-am propus să ajung prin locuri prea puțin interesante pentru români, ca de exemplu la Melilla, în Africa (teritoriu spaniol); la Douglas, în insula Man, care este teritoriu regal, dar nu britanic; la Lido, insula venețiană în care și-a plasat Bogdan Răileanu acțiunea romanului Teoria apropierii, carte m-a umplut de pizmă și căreia i-am promis o replică nimicitoare; la Bois de la Cambre, care nu este lângă Bruxelles, ci chiar în Bruxelles; la Castel del Monte, cea mai ciudată reședință a lui Frederic al II-lea, cel mai ciudat dintre ciudații Evului Mediu (și-au fost mulți); și, last but not the least, la Fire Club, la cârciumă. Doar aici am ajuns.
E adevărat că, acum în 2024, am început colaborarea cu LiterNet și că totul merge foarte bine; dar tot adevărat este că, din cauza topurilor mele de la rubrica Ficțiuni Reale, mulți oameni s-au supărat și foarte puțini au fost mulțumiți; așa este când trebuie să faci selecții: lași necomentate o grămadă de texte bune sau cel puțin decente, dar din păcate nu s-a inventat până acum o soluție la problema asta. Am încercat la început să comentez toate textele, dar pur și simplu nu se poate. Nu așa funcționează un mecanism de selecție! Am revenit cu picioarele pe pământ.
Domnul Martin Kumamoto, din Kyoto, mi-a făcut onoarea de a-mi solicita un mic text pentru coperta patru a romanului său de debut (Camera de studiu). La fel au procedat Laura Stanciu și Nic Popescu, autorii unui volum scris la patru mâini (Scurt pe doi); mă văd totuși nevoit să precizez, de dragul adevărului, că n-am fost singur: am împărțit spațiul tipografic cu domnul Gelu Vlașin (la prima carte) și cu domnul Răzvan Penescu (la a doua), mie revenindu-mi partea inferioară a fiecărei coperți. Dar... calul de dar nu se caută la dinți, vorba poporului.
Las bunele pentru la sfârșit, ca să nu fiu suspectat de lăudăroșenie. Am avut anul ăsta două serii de cursanți, la Wannabe de Primăvară și la Wannabe de Toamnă (așa mi-am botezat școala de scris, "wannabe", la sugestia unui băiat foarte deștept, căruia îi sunt dator cu bere), iar dintre acești cursanți, unii - nu toți, din nefericire - mi-au devenit prieteni. Nu sună extraordinar, dar este extraordinar: după vârsta de 50 de ani e-aproape imposibil să-și mai facă omul prieteni. Nu râdeți... așteptați să treceți de 50 de ani și râdeți atunci, dacă vă va mai da mâna!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)