Ideea cu scrisul a venit atunci când mi-au fost publicate câteva texte pe platforma LiterNet.ro. Mulțumesc, Răzvan Penescu! În fiecare dimineață verific dacă a mai fost selectat vreun text. Sunt zile și zile. M-am apucat să alerg, iar. Am mai început de două ori să alerg și m-am oprit brusc, la fel ca Forrest Gump. Am început să mă trezesc la 5:30. Mi s-a potrivit atât de bine momentul acesta al zilei încât am început să simt natura din jur și așa a început seria castanelor, un gând pe zi pe Facebook.
"Am învățat că trebuie să alergi cu o anumită cadență, adică un anumit număr de pași pe minut. Totul este despre ritm, muzica are ritmul ei, inima are ritmul ei. Trebuie să încerci să te sincronizezi cu un anumit ritm. Unii oameni nu își găsesc ritmul nici pentru propria lor viață, alții se aliniază doar la ritmul familiei și neamului lor. Sunt unii oameni mari a căror inimă bate în ritmul omenirii. Și parcul are ritmul lui. Am găsit două castane pe jos, erau atât de frumoase și de noi. Nu cred că vor ieși copaci din ele și atunci de ce atâta risipă? Câte toamne vor trece ca din toate castanele căzute să crească un castan? Risipei se dedă florarul. Oare?" Asta scriam pe 9 septembrie.
"Am mai găsit o castană. De-abia azi am ridicat ochii și am zis, ia uite, un castan. Toți oamenii semănăm între noi, dar ne deosebim totuși prin faptele noastre. În film mama lui Forrest Gump i-a spus acestuia că un prost este cel care face prostii - a stupid is as stupid does. Un castan face castane. Tu ce copac ești?" - 10 septembrie.
"Altă castană. Este atât de nouă, încă are lipite de ea resturi din coaja care a îmbrățișat-o până mai adineauri. Este netedă și îmi lasă în palmă o senzație de inocență. Dar ea conține promisiunea unui castan. Și un nou născut are promisiunea unui om. O dungă de parfum a rămas în urma cuiva. Azi nu am recunoscut împrejurimile când am ieșit din bloc, cei de la spații verzi au toaletat locul. Oare castanele se întreabă de unde vin și unde se duc? Nu, ele au rostul scris în spatele castanului. Țin în mână o minune. Miroase a plăcinte de la patiseria din colț. O să las castanele prin parc, unde ar avea o șansă să încolțească. Oare își vor aminti de palma mea? A început să plouă." - 11 septembrie.
"Azi ies din casă înaintea soarelui. Sunt atentă la dalele de pe alee să nu mă împiedic și am grijă să ocolesc cojile rămase de la castane. Un pescăruș aleargă în fața mea și când simte că mă apropii trece pe modulul zbor pentru câțiva metri. Apoi aterizează, aleargă puțin și zboară iar. Am crezut că e închipuirea mea, dar a repetat acest joc de câteva ori. Poate îi aminteam de ceva sau poate încerca să îmi spună «și tu știi să zbori, doar ai uitat». Apoi a răsărit soarele și am văzut și castanele. Mă trezesc că alerg prin viață după lumini înșelătoare fără să văd lucrurile importante, castanele de pe jos, verdele mugurilor de brad sau să simt vântul pe piele. Am găsit o castană care m-a însoțit o bucată de drum. Apoi alta. Am ținut-o în mână până a ajuns la temperatura mea și apoi i-am dat drumul. A închipui vine de la a pune chip pe gânduri?" - 12 septembrie.
"Un vecin aruncă gunoiul. Vântul a zburat de pe cap pălăria unui bătrân. Un șofer cu o mașină scumpă negociază cu un paznic să îl lase să parcheze pe un loc nepermis, blochează o bandă de mers în timpul ăsta. Un om cu privirea rătăcită trece pe lângă mine cu o sticlă de bere în mână. Văd o reclamă pe un geam, doar că era blocată de copaci. Nu mai recunosc parcul, de când cu campania electorală, are iarbă nouă și alei albastre. Castane! Bat clopotele la biserică, azi e sărbătoare, Ziua Crucii. O femeie de la spații verzi care trage după ea o prelată vorbește ceva cu Dumnezeu în timp ce-și face o cruce. Pare să fie o rugăminte. Miroase a iarbă proaspăt tăiată. Un stejar. La sfârșit de an tata mergea să caute frunze de stejar, cumpăra garoafe roșii și îmi făcea coroniță pentru premiul întâi. Undița unui pescar se îndoaie, alerg pe loc, sunt curioasă ce a prins, pare să fie un adevărat monstru. Era un pește mic care a simțit acul și apropierea morții. În a doua jumătate a parcului e înghesuială mare, mă întâlnesc cu multe alte euri. Parcul ăsta a fost un personaj în viața mea. Aici nu a ajuns campania electorală. M-am întâlnit cu un pacient, ne-am salutat. S-a copt mierea-ursului. Eu asociam gustul cu vară, piele arsă de soare și genunchi zdreliți. Poate sunt amintiri din copilăria mică. Lebedele au crescut, griul a început să se transforme în alb ca în povestea aceea cu elefantul cel negru care, pe măsură ce câștigă virtuți se colorează în alb. La oameni cred că e mai greu, e nevoie de mai multe mâini de alb pentru a acoperi culoarea inițială. Înaintez mai greu, bate vântul din față. În prima jumătate a alergării bătea din spate, credeam că sunt odihnită și de aceea alerg ușor. E ca în viața, câteodată vântul e prielnic, altădată devine un obstacol, dar bucuria e cu atât mai mare când reușești să duci alergarea până la capăt. Au reparat niște scări. Putem avea alegeri în fiecare an? A doua tură de parc, pacientul s-a dus la viața lui. Fiecare are viața lui, doar că ne intersectăm câteodată cu alții și viața ajunge să se compună din noduri, din întretăieri. Câteodată ne jucăm frumos, alteori ne supărăm, ne luăm jucăriile și plecăm sau ne pârâm lu' tovarășa. Alte castane sau poate tot alea." - 14 septembrie.
"Nicio castană azi. Am alergat pe lângă parc. Mi se părea că aud dinspre alei: nu am chef de tine azi, nu am chef de alergarea ta, nu am chef de lamentări că a venit frigul sau că «a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva», nu am chef să aud că, vai, e luni iar. De fapt erau gândurile mele aruncate în cârca parcului. În programul acesta de alergare poți să pui pauză sau chiar poți să sari peste un antrenament. În viață e diferit. Nu merge să sar peste ziua de luni și să mă trezesc marți când am doar o plimbare în program. Unii ar vrea să pună viața asta pe pauză și să se trezească în următoarea. Nu merge așa, de aceea se spune că viața este cel mai bun profesor. Te obligă să duci toate antrenamentele până la capăt sau măcar să zici că ai făcut tot ce-ai putut." - 16 septembrie.
Scrisul este despre emoție, despre memorie, despre iubire.
Cunosc un medic foarte bun care a cochetat cu scrisul în tinerețe și apoi a venit viața și profesia peste el. L-am auzit zilele trecute când spunea că literatura este mai importantă decât medicina. M-a surprins. Totul este literatură, viața este literatură. Profesorii de scris nu sunt de aceeași părere cu mine.
2024 a venit cu probleme de sănătate pentru partenerul meu de viață. Cu toate că sunt considerată un medic bun au trecut zile bune până să-mi dau seama de problemă. După orele petrecute în spital eram surdă la suferința celui de lângă mine. Asta m-a făcut să mă gândesc la sistemul de sănătate și la programul de prevenție care nu funcționează deloc. Din fericire problema de sănătate a avut soluție. E un noroc să te naști în epoca în care s-a descoperit tratamentul pentru boala ta.
A fost Campionatul European de Fotbal și am avut bucuria de a scrie împreună cu partenerul meu despre asta. Ne-a apropiat și mai mult. Dă-i ocazia celui de lângă tine să vorbească despre pasiunile lui și va înflori sub ochii tăi.
A fost un an bun. Pentru anul care vine îmi doresc să fiu mai blândă cu mine atunci când mă confrunt cu un eșec sau cu o greșeală.
Ieri am auzit o poezie frumoasă a lui Marin Sorescu.
Contabilitate
Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Și să facem socoteala.
Câteva momente când era să fim fericiți.
Câteva momente când era să fim frumoși.
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niște munți, cu niște copaci, cu niște ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos ---
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Și cu aceeași femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înțelepciune am eliminat-o treptat.
Și, în sfârșit, o soartă
Și cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieșit?)
Fac două (Scriem una și ținem una,
Poate, cine știe, există și viața de apoi).
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)