"E foarte slăbit", mă avertizează mama, "nu știu dacă o să-l recunoști." El, însă, mă recunoaște. Și la telefon (unde vocea îi e neschimbată, iar luciditatea lui mă impresionează și mă îngrozește deopotrivă; barem de nu și-ar da seama ce i se întâmplă, dar își dă și vrea să revină acasă, acolo unde nimeni nu-i poate oferi îngrijirea specializată, nonstop, de care are acum nevoie), și, mai apoi, în persoană, la centrul de îngrijire unde mă duc să-l vizitez. Când intru, fălci reci de oțel îmi strâng inima în menghina lor. Pare că toată suferința lumii s-a adunat în locul ăsta fără de speranță. Văd oameni fără membre, oameni cu găuri cangrenate la nivelul craniului, femei imobilizate la pat care gem și strigă continuu, bătrâni demenți cărora le curge saliva pe barbă. Tata, omul acesta mândru și realizat, inteligent și lucid, e printre ei, în pamperși, și tot ce mai poate mișca de unul singur e degetul pe telecomandă. Se uită la fotbal. Totul îl doare, trebuie hrănit ca un bebeluș și ajutat să-și aranjeze perna sub cap. Nu mai cere acasă. Cere la spital. La centrul paliativ de oncologie primesc însă doar cazurile aflate pe ultima sută de metri. Or, analizele arată că tata ar putea s-o mai ducă trei luni. Se rupe inima în mine că trebuie să rămână aici, deși personalul e deosebit de amabil. Doar că-i vorbesc la per tu, ca unui copil tolomac. Iar el, deși neputincios fizic, e în deplinătatea facultăților mentale și obișnuit să primească respect. Așa că bombăne mereu: "nu vine nimeni, poți să-i tot chemi; degeaba" (dar vocea lui abia se mai aude); "mâncarea n-are gust, o să mor de foame dacă nu mă omoară ăștia mai întâi..." (dar îi ducem zilnic mâncare de acasă). O asistentă vine și-i ia tensiunea: 12 cu 7, tensiune de aviator.
Când mă gândesc că trebuie să mai îndure trei luni în stadiul acesta, mă cutremur. E tot mai rău de la o zi la alta. Deocamdată îi ajung calmantele pe care le ia, dar vor începe dureri tot mai mari, ni se spune. Mama aleargă la oncolog după rețete noi. Mă rog de asistentele și de brancardierii de la centru să-l scoată pe tata din pat și să-l pună în scaunul cu rotile. Să-l mai mișcăm puțin. El geme. Îl doare orice atingere. Împingem scaunul până în sala de mese și ne uităm pe geam la curtea înverzită din spate. Tata abia își mai poate ține capul, zace coșcovit într-o rână și nu se poate îndrepta, mâinile pătate de echimoze îi atârnă aproape inerte în poală. Îi e frig. Dincolo de fereastră e o primăvară târzie. Mama încearcă să-l înveselească: "Uite ce frumos e." "N-au tuns gazonul," cârcotește tata abia perceptibil, chiar și acum. Acasă, la casa pe care-o păstra pentru noi, în care se simțea în largul lui alături de cățel (bătrân și el) și-n care n-are să se mai întoarcă niciodată, mereu tundea gazonul. Apoi, plin de mândrie, îmi trimitea pe WhatsApp poze cu grădina.
Biletul de avion are dată de întoarcere fixă. Nu îmi pot amâna plecarea din România fiindcă sunt programată, în Germania, la o operație. Sunt nevoită să revin la alt acasă, acela de departe, pentru analizele pregătitoare. Îl sărut pe tata pe frunte și îi spun La mulți ani. Mâine va împlini 74. Sper să-l mai prind în viață. Îmi doresc realmente asta? Sau numai să nu sufere atât? Am mai trecut prin asta cu bunica și știu ce-l așteaptă. Aș vrea să se termine repede. Nimeni nu merită atâta chin.
Când tata pierde lupta cu cancerul, iar eu îl pierd pe el, am telefonul deschis. E o sâmbătă seara. M-am întors din România cu doar două zile în urmă, iar acum câteva ore am intrat într-o biserică să mă rog ca Dumnezeu să-l elibereze ușor. "Cum a murit?" întreb siderată. "Se pare că în somn." Certificatul de deces spune stop cardio-respirator.
Trebuie deci să mă întorc de urgență în România. Dar înainte de asta, trebuie să ajung eu însămi la doctor. La analizele pre-operatorii, mi se descoperă o problemă la inimă. EKG-ul meu e ciudat. Se pare că am inima poziționată atipic, niște semnale sunt inversate. Sau poate e doar frântă. "Nu-i grav", îmi spune medicul cu compasiune după ce-mi face o ecografie. "Mergeți acasă și îngropați-vă tatăl. Vorbim după aceea." Medicul meu de familie, în Germania, e croat. Când a aflat că am un deces în familie, m-a primit peste rând ca să pot pleca repede acasă. La celălalt acasă al meu. Cred că înțelege și el, mult prea bine, fractura dintre acasă și acasă, natura duală a acestui concept: coordonatele sufletești și locul fizic, decalajele dintre ele, rarele suprapuneri.
Urmează un drum înapoi cu mașina, un drum lung și tăcut, alături de copii. La înmormântare, mă mișcă până la lacrimi grija și dăruirea prietenilor mei, mulți dintre ei abandonați de-atâta vreme distanței. Vin cu toții, oferă ajutorul. Oameni care ajunseseră în țară pentru un concediu mă însoțesc acum la cimitir. Aduc flori, vorbe bune, atenții. E o căldură umană care mă hrănește la un nivel aproape celular. Tata, în sicriu, e demn și frumos. Pare senin. Sunt recunoscătoare chiar și pentru asta. Foștii lui colegi se ocupă de mama, se reînnoadă prietenii deșirate cu timpul. Tata s-ar bucura să vadă câți s-au strâns. Câți oameni îi poartă o amintire frumoasă. A fost mereu o persoană extrem de săritoare, de sufletistă, de sociabilă. Chiar dacă pentru noi, acasă, a fost mereu și altceva. Chiar dacă eu, în prezența lui volatilă, am oscilat mereu între iubire și inhibiție, m-am erodat între dragoste și frică, m-am chircit sau m-am sufocat între ele.
Revin în Germania pentru operație sub imperiul acestor sentimente. Dospesc de trăiri tulburi, de emoții nearticulate, de doruri retrezite. Deși intervenția chirurgicală e ușoară (se desfășoară ambulatoriu), uterul meu, zgândărit de instrumentele invazive, vrea să nască ceva. Și-apoi, mai e și imposibila așteptare. Care va fi rezultatul examenului histopatologic? Nu pot să mă gândesc la asta acum. Nu pot să mă mai gândesc și la asta. În jurul meu roiesc cuvinte, gânduri, angoase. După ce ies din narcoză, intru într-un alt fel de transă și, în zece zile, scriu un roman despre viață și moarte, despre iubire și greșeală, despre rușinea obârșiei și întorsul acasă. Despre misterul feminității și forța lui htoniană care nu se lasă îngropată, ci poate reizbucni oricând, întinerită. Scriu maniacal, câte 16 ore pe zi, dorm 4 ore pe noapte. Când îl termin, știu că e bun. Nu, nu știu: simt. Uneori pur și simplu simți. Simțisem la fel în cazul lui Soil, prima mea povestire acceptată într-o revistă literară din Statele Unite. După ce o ținusem 25 de ani în sertar, nesigură cum s-o apuc și cum s-o scriu ca să n-o stric, căci miezul ei neșlefuit îmi fusese încredințat de un bătrân țăran moț apăsat de necazuri, ea s-a scris singură în mine în trei seri de decembrie cu dor de casă. Mai apoi, mi s-a arătat în vis că va fi publicată. Un vis premonitoriu - ca visele Ancuțăi, protagonista mea din roman.
La sfârșitul lui iunie, manuscrisul e gata. Îl trimit câtorva beta readers, care-l citesc pe nerăsuflate și sunt atât de captivați de poveste, încât nici măcar nu se împiedică de cele câteva mici erori faptice pe care le observ tot eu, de obicei noaptea, cu creierul obosit. Cu cât mai obosit, cu atât mai tăios, cu atât mai racordat la esențe. Le corectez și mă pregătesc să abordez câteva edituri care-mi par potrivite. Îl depun într-un singur loc și primesc imediat confirmarea interesului. Coincidență? DATAGROUP, editura care dorește să achiziționeze manuscrisul, își are sediul chiar în Timișoara, orașul meu de baștină.
În iulie semnez contractul și viața mea intră pe-o pantă ascendentă. Căci nu mi-am găsit doar editură, nu; am senzația că mi-am găsit o a doua familie. Un acasă. Procesul de publicare avansează susținut - susținut de umorul și deschiderea acestor oameni minunați, de creativitatea, promptitudinea și profesionalismul lor, care mă uluiesc.
Până-n septembrie, finalizăm corectura și titlul. Romanul se numește Icoană-n urmărire generală și i se pregătește o copertă de zile mari; l-aș cumpăra și dacă nu l-aș fi scris eu.
În octombrie, mă trezesc autoare publicată, cu cărți în librărie. În mai multe librării. Sunt invitată la Timișoara Scrie și îmi lansez Icoana... la Cărturești. La scurt timp după, cartea devine disponibilă la nivel național și internațional pe librarie.net și carturesti.ro. Cunosc oameni din cale-afară de interesanți, iar editura îmi preia următorul roman și îmi propune o colaborare mai strânsă. Concepem evenimente de promovare a cărților și proiecte de stimulare a lecturii în școli. Emisiunea Piper pe limbă de la TVR Timișoara prezintă, printre altele, și policier-ul meu. Mai public o proză scurtă în Underground TM, poeziile mele ajung în finala concursului de debut Traian Coșovei, iar o povestire mai lungă este acceptată pentru un număr viitor al revistei Familia. Atâtea semințe plantate în timp care acum dau rod. Nu reușesc să mai simt altceva decât recunoștință, bucurie, extaz.
Noiembrie vine cu noi surprize plăcute: în țara mea de adopție sunt invitată să particip la întâlnirile asociației culturale Apoziția din München, ba chiar să-mi prezint cartea. Alți oameni interesanți, alte prietenii și dialoguri, alte idei de proiecte.
În decembrie, la alegeri, descopăr cu exactitate cât de reprezentative sunt trăirile protagonistei mele din diaspora, pe care doar le intuisem. Și ce direcție auto-demolatoare pot lua, în sufletul și mintea altor oameni. Angoasele, perfide, ridică din nou capul. Descopăr cu stupoare că următorul meu roman, început în pandemie, rămâne relevant pentru momentele pe care le parcurgem. Va apărea în primăvară, ca orice mugur de lume nouă.
Acum, la finalul acestui an ca o tornadă, mi-e imposibil să concluzionez. Senzația e că povestea care mă (re)scrie abia a început. Când încerc să rezum, îmi vine a zice doar atât: că nu doar moartea urmează în mod fatal vieții, ci și viața însăși renaște după boală și moarte. Viața se vrea trăită, transmisă mai departe. Chiar sub formă de cărți. Literatura este antidotul solipsismului, al captivității omului în interiorul propriei ființe. Iar cartea de ficțiune e șansa de-a trăi mai multe vieți într-una singură. Atât pentru cel sau cea care-o scrie, cât și pentru cel (sau cea) care-o citește. Scriind, citind, suntem mai vii.
După ani de editat în tăcere, după zeci de respingeri, în câteva luni, viața mea s-a schimbat radical, de parcă cineva, undeva în universul ăsta, ar fi apăsat un comutator. Uneori mă ciupesc ca să mă asigur că nu visez. Uneori mi se face teamă. Uneori mi se pare că e prea frumos ca să fie adevărat. Dar apoi simt vântul suflându-mi în păr sau șfichiuindu-mă pe piele și știu că viața-i un roller-coaster, iar eu sunt încă aici și trăiesc.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)