La final de ianuarie 2024 a realizat că era cu consumul caloriilor deja la jumătatea lui martie, cu al băuturilor la începutul lui aprilie, iar cu rația zilnică de pași era în a doua săptămână din an. Cele 130 de kilograme cu care se prezenta în public deveniseră motiv de laudă. Pe principiul învățăturii lui Tyrion Lannister, a luat întregul, l-a poreclit gras, obez, butoi, elefant, balenă, planetă și în multe alte feluri, le-a transformat pe toate în numele sale, iar apoi nu a mai fost rănit de nicio variațiune pe tema respectivă.
Dacă am face o paralelă cu un personaj din jocuri, Mihai al nostru era cu energia pe terminate la începutul lui 2024, fără puncte de mana rămase și fără a mai avea prea multe poțiuni prin care să și-o crească. Se stingea, precum o flacără obosită să-și caute oxigenul ce o ține în viață, singurele momente de rebeliune venind de la omul său preferat, întruchipat într-un trup de opt ani și jumătate, cu părul ca mierea, ochii ca aluna și o logică pură, neîntinată, cu care analiza și formula judecăți asupra vieții.
Toate sefeurile citite de-a lungul timpului l-au făcut să viseze printre paginile cărților, inserându-se între coperți pentru a duce misiunile eroilor mai departe. Începuse să-și pună întrebări despre lucrurile citite, astfel ajungând să citească despre astronomie, astrofizică și toate celelalte astrochestii pe care le-a întâlnit. Își făcuse astroprieteni, ieșind cu ei seara sau în câte un sfârșit de săptămână pentru a privi cerul. Aceste lucruri îi mai aduceau câte o surpriză cu care să-și țină flacăra aprinsă, dar tendința încă era pe descreștere.
Într-una din multele zile fără cap și fără coadă, al cărui scop era să spună celor din jur că e mereu bine și să se stingă în pace, a dat curs unui mesaj de pe facebook și a aplicat la un curs de scriere creativă. Răspunsul a venit repede și a sărit Mihai al nostru în sus de bucurie, de parcă el punea oxigenul în calea flăcării olimpice.
Peste câteva săptămâni lungi, a început efectiv cursul. Mihai Buzea, când arici, când maestru, a luat fiecare om în parte și l-a fărâmițat. Urmând principiile kaizen, i-a pus pe toți să construiască versiuni mai bune ale lor. Nu doar din punct de vedere literar, ci și ca oameni.
Bucuriile de la curs erau estompate de starea din ce în ce mai proastă a celui mai bun prieten al său, Tăruca, pe care a adoptat-o de când era un ghem de blană. Personalul de la centrul de urgențe de la USAMV îl cunoștea deja pe nume, o parte din ei având numărul lui Mihai al nostru salvat în agendă. Tratamentele și condițiile de care avea Tăruca nevoie nu l-au oprit din a o îngriji cum putea mai bine. Scările erau urcate și coborâte încet, în ritmul ei. Plimbările erau atât de lungi cât putea ea să ducă, fiind o bucurie când treceau de jumătate de oră.
Deschiderea pe care Mihai al nostru a găsit-o în Buzea, împreună cu calitatea umană și literară a colegilor de curs, l-au făcut să fie din ce în ce mai implicat în scris, chiar dacă talentul îl ținea în șură. A sorbit vorbe. A citit și recitit lucrările și feedback-ul primit. A încercat să înțeleagă ceea ce făceau ceilalți și a pus întrebări la tot pasul. Pe tot parcursul cursului a avut sprijinul și umărul tuturor colegilor, atât în cele ale scrisului, cât și în cele ale vieții, iar asta i-a mai câștigat câteva guri de aer.
Începutul verii l-a prins cu planuri mari, așa că s-a pus Mihaiul pe treabă. Poc. Un capitol. Poc. O povestire. Poc. Încă una și încă unul. A cerut ajutorul grupului și l-a primit. Castelul construit s-a năruit, dar a inspirat adânc și s-a pus la tastatură. Criticile și sugestiile de îmbunătățire l-au ajutat toată viața, așa că a știut că trebuie să meargă înainte și acum.
Jumătatea lui iulie a venit cu concediul cel mai frumos din viața sa. Balconul din hotelul de la malul mării a oferit zilnic punctul de observație perfect pentru răsăritul soarelui, iar noaptea târziu pentru scormonit cerul după perseide grăbite sau răsăritul lunii. Liniștea a fost tulburată din a treia zi de personalul de la hotelul unde o lăsase pe Tăruca. Refuza să mănânce și abia se mai ținea pe picioare (că tot veni vorba, și acum îi dau lacrimile lui Mihai al nostru când se gândește la ea). Au discutat despre dietă și trucuri prin care să o facă să se simtă ca acasă, iar în a patra zi pe seară au sunat să confirme că a mâncat și s-a mai întremat. Restul zilelor au curs frumos, în liniște, cu bălăceală multă, mâncare bună, liniște, lecturi, plimbări și cer senin.
Întotdeauna când venea acasă, Tăruca recunoștea mașina și se posta la ușă. Când intra se așeza pe scaunul ce-l folosea ca să se încalțe sau descalțe, iar ea venea între el și dulăpiorul cu papuci, așteptând să fie mângâiată. Cunoștea sunetul mașinii, pașii lor pe casa scării și fluieratul cu care o chema de când era mică. Când a mers după ea la hotel, a parcat mașina, dar ca să fie sigur a și fluierat. A durat câteva minute până a fost adusă, dar a venit în fugă. A sărit pe el și s-a bucurat, ca de fiecare dată, iar Mihai al nostru i-a împărtășit bucuria. Acasă a dat din nou pe dinafară când a reîntâlnit restul familiei. Apoi a mâncat și s-a pus la somn.
Mihai al nostru a reluat munca, scrisul și plimbările cu Tăruca. Mâncare îi dădeau prin rotație, așa că, în a cincea zi după revenirea din concediu, la o remarcă auzită în casă, s-au aprins alarmele în capul tuturor.
- Cum n-a mai mâncat de sâmbătă? a întrebat Mihai.
- Mami mi-a zis că n-a mai văzut-o mâncând de sâmbătă, îi explica omul său preferat.
- Dar e marți azi.
La revenirea soției acasă i s-au confirmat cele spuse, așa că a îmbarcat-o pe Tărucă în mașină, pregătit de încă o cheltuială, și a pornit spre urgențe, la USAMV. A fost luată repede. Era o zi de marți, puțin înainte de prânz. S-a nimerit să fie gol. A intrat cu ea pe picioare, mergând greu, dar luptând. O oră mai târziu n-a mai vrut să se miște. Nu se punea jos, dar nici nu mai mergea. Toate semnele fatale care puteau apărea oricând în următoarele două-trei luni, prezentate de veterinar cu cinci minute înainte, deja se adevereau. S-a prăbușit și a tras de ea ca un idiot.
- Haide, Tărucă. Mai poți. Haide. Mergem acasă.
Plângea, egoist, gândindu-se doar la sufletul său, fără să țină cont de tumorile ce-i mișcaseră Tăruței organele de la loc sau stările de vertij cu care se confrunta. Mihai al nostru își dorea să o aibă în continuare alături de el. Era singura ființă care nu l-a judecat niciodată, iubindu-l necondiționat.
Doctorul de la urgențe i-a adus un cărucior cu care să o poată deplasa.
- Îmi pare rău, a zis acesta către Mihai al nostru, ca o premoniție a deciziei ce trebuia luată.
Ajunși în cabinetul medicului, a întins-o pe masă și a mângâiat-o până a adormit, plângând, incapabil să scoată din el altceva decât suspine. A continuat să o dezmierde, înghițind lacrimi, apoi a comunicat personalului decizia.
- Mă simt ca un criminal, a zis Mihai al nostru celor de acolo, înainte să plece.
A auzit voci în urma sa, dar nu le-a mai băgat în seamă. Scuzele lor nu i se aplicau. Și-a pus o nouă porecla, criminal, urmând să se obișnuiască cu ideea de a o transforma în nume, pentru a nu-l mai răni.
Pentru câteva zile a abuzat de absolut orice se poate abuza în lume. Căuta acceptare. N-a găsit-o.
După o săptămână a revenit la tastatură și a început să-și verse sufletul în memoria calculatorului. Și-a așternut gândurile pe pagini albe, imaculate, pătându-le cu durerile care l-au măcinat, care l-au ținut treaz noaptea și care i-au consumat flacăra. Câteva dintre ele le-a trimis la publicații, iar unele i-au fost publicate și au primit feedback bun.
Oxigenul literar din viața sa era estompat de rezultatele testelor medicale prin care trecea, dar a lăsat asta pe planul doi, decis să savureze ceea ce a mai rămas de expirat din lumea asta.
Uneori scria cu gândul la Tăruca, alteori cu gândul la tatăl său, decedat cu un an, șapte luni și o zi înaintea ei. O făcea cu lacrimi în ochi de fiecare dată, dar se simțea din ce în ce mai bine. Lumea sa fărâmițată se reconstruia, pe principiile kaizen, așa cum a învățat la cursul lui Buzea, reținând ce e bun și scăpând de lucrurile rele prin scris.
Octombrie l-a găsit ca participant la un eveniment de SF pentru prima dată în viața lui. Cunoștea personal oameni minunați cu care până atunci povestise doar în online. Erau cu toții pasionați de aceleași lucru ca Mihai al nostru, așa că fiecare strângere de mână se transforma în puncte mana și fiecare schimb de cuvinte în oxigen. A dat acolo peste o parte din colegii de la cursul de scriere, dar și peste alți prieteni literari din diverse contexte, precum FR, colectivul de la Editura Tritonic și alți scriitori.
Entuziasmul său copilăresc a atras atenția celor prezenți, așa că Editura Pavcon, unde-și făcea debutul în CSF Earth, l-a invitat "în fața clasei" ca să povestească despre emoția debutului. A fost, de departe, una dintre cele mai frumoase zile din viața sa. S-a întors de acolo într-o lume în care abundența de oxigen ținea toate flăcările din lume aprinse.
S-a reașezat la tastatură și și-a așternut gândurile și ideile în memoria calculatorului. La finalul lunii a realizat că are suficient material pentru un manuscris, așa că l-a șlefuit și l-a trimis la o editură. Mihai al nostru nu își face speranțe, pentru că e realist, dar nu poate câștiga dacă nu participă. Va continua să asimileze feedback-ul și să învețe.
Mijlocul lui noiembrie l-a informat de câștigarea locului doi la a treia ediție a Concursului Național de SF și Fantasy organizat de Renașterea Buzoiană, secțiunea SF, iar apoi despre primul loc la ediția a 39-a a Concursului Național de Proză Scurtă SF Helion. A condus peste 900 de kilometri în trei zile, până la Buzău și înapoi, timp în care a dormit doar 11 ore. Restul de timp, până la 72, l-a petrecut savurând fiecare moment, fiecare om cunoscut, fiecare cuvânt sau idee prezentate și luând notițe mentale.
Întors acasă, lumea sa se întindea până în constelația Orion, pe o distanță de 900 până la 1.500 de ani lumină. Flacăra de la capătul acestei distanțe l-a pus în fața tastaturii și l-a îndemnat să lucreze la un volum de proză scurtă SF, omagiu adus celui care i-a fost model în viață, tatăl său.
Așa că, dacă-l vedeți pe Mihaiul nostru pe stradă în 2025, vă rog să nu-l speriați. Abordați-l cu grijă, deoarece cine știe ce aventuri trăiește în capul său.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)