Chipul Ochiului bătut pe fiecare monedă ne privea ca un tiran. El era cel care stabilea cine trăiește sau moare. El ne cunoștea secretele mai bine decât noi. Rostogoleam între buricele degetelor, încrețite de la atâta înot, un ultim bănuț cu mutra lui cea acră. L-am băgat în buzunar, ca o amintire a purgatoriului în care trăisem. Eram dincoace de râul ce desparte uitarea de speranță, durerea de izbândă și mă gândeam că-mi va fi bine. Undeva, într-un lagăr, numele meu nu va mai fi trecut prezent.
Camil Popescu
Nimeni nu-i cu adevărat prezent decât în dragoste și în boală. În restul timpului trăim din amintiri, cu scurte pauze de cafea, țigară sau cele două sticle de vin alb, reci ca gheața, pe care tocmai le cumpărasem când mi-a sărit, pe neașteptate, în brațe. Mă pândise-n încordare, vorba poetului și, pentru o fracțiune de secundă, mi-a tăiat legătura cu trecutul. Însă abia când a plecat a devenit prezentă pentru mine, i-am auzit cuvintele, i-am recompus zâmbetul, la fel cum și paradisul nu există decât dacă e pierdut.
Gabriela Marinescu
Absențe nemotivate am avut în catalogul vieții fără număr. M-au dus ai mei la pian, eu trăgeam cu ochiul la sala de box. La 16 ani prin ochii învinețiți am văzut-o cu chitara în parc. La 23, imobilizat în bandaje aplaudam cu ochii marele ei concert de pian. La 25, țineam cu o mână cârja, cu cealaltă doar poza din care zâmbea ea și-mi arăta copilul nostru. Prima zi de școală, prima lui serbare le-am văzut în poze. Le am și acum împrăștiate pe verandă. Ea și copilul au plecat să fie fericiți.
