Îl vedeam cu coada ochiului cum golește coșul de gunoi și șterge praful din birou. Apoi ieșea tăcut, cu pașii de pâslă, să nu mă deranjeze din treaba mea de director de instituție. De vreo două ori am vrut să-l întreb cum îl cheamă și să-i mulțumesc, dar nu știu de ce nu am făcut-o niciodată. Când am observat praful pe birou și coșul plin cu hârtii, m-au apucat istericalele: unde-i amețitul ăla, cum îl cheamă? Aurel? A murit săptămâna trecută, doamnă. Infarct. M-am enervat cumplit și l-am trecut absent nemotivat.
Adina Colțea
Muierile știu ce vor, grăiește lumea. Anuța nu știa dacă știe ce vrea, căci nu ceruse nimic din cele ce i-au fost date. Știa doar că trebuie să le ia așa cum vin. Și-o pornea vitejește pe orice cărare. Și mai știa ce nu îndrăznea să vrea. Tânjea pe ascuns, căci nu credea că ce-și dorește ea, există și aievea. Nu vorbea despre asta decât cu Joiana, când o mulgea seara și-apoi ședea pe prispă, cu sufletul ținut în poală, ofta privind stelele și simțea un fel de dor pe care nu știa să-l numească.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Ne-am strâns în brațe, ne-am așezat chiar în față, chitara plângea, am dat din plete, am luat o bere, eram toți un glas și un trup, Mihai m-a urcat pe umerii lui, m-am gândit să-ți scriu că mai durează puțin, dar la final au pus artificii, ne uitam cu ochii rotunzi, se înălțau, sclipeau o secundă, se stingeau, apoi ne-am trezit într-un fum gros, din cer a început să plouă cu smoală, zid de trupuri s-a făcut la intrare, m-am înălțat și am trecut. Nu plânge, mamă, mai vin la tine. Cei șaizeci și trei mă așteaptă.
