Dimineață, în tramvai. Gânduri. Ce-o fi în sufletul oamenilor dimprejur? Împreună în același loc, spre direcții diferite. Un scâncet de bebeluș. Doamna de alături îmi zâmbește. Îi răspund în timp ce-i observ lanțul de la ochelari lucrat manual, cu mărgeluțe albe și roz ce se asorta perfect cu rujul de pe buze. Singurul lucrul pe care îl regret în viața asta e că nu am avut copii, îmi șoptește. Iar eu că nu o mai am pe mama, îi răspund. Ne îmbrățișăm cu lacrimi în ochi. Poate că-n adâncuri nu-i doar întuneric.
Alex Micu
Praf gros de la tavanul căzut s-a așternut peste scrijeliturile adânci, făcute cu vârful compasului pe tăbliile din lemn de fag. Petele de cerneală albastră, acum maro, spuneau povestea celor urechiați sau corectați cu arătătorul cel lung. Pereții erau înnegriți de fum, căci soba se răsturnase. Umbre speriate, colegii de clasă, se înghesuiau spre ușă. În ziua aceea am stat ascuns sub pod, căci n-am învățat tabla împărțirii cu șapte. Data încercuită cu albastru mi-a salvat viața, în acea zi de 4 aprilie 1944.
Cecilia Fofiu
Noiembrie. Frig afară, acasă, la birou. Doborâtă de pneumonie, cu bebelușul plasat la mama, dorm anapoda, între stări de rău. Restantă la citit în ultimii ani, îmi rog soțul să-mprumte o carte de la bibliotecă. Dup-o lungă absență, aflu pe noptieră trei volume, Sigrid Undset. O necunoscută. Derutată, îmi propun un pariu. De-mi place lectura, îmi știe sufletul și de asta mă iubește. Dacă nu, e grav. Consum cu nesaț cărțile, uit febra, scap de frisoane, mă vindec și mă reîndrăgostesc de el. Și de lectură. Pe vecie.
