Sunt aici. Respir, port fața, spun cuvintele, la naiba, uneori chiar râd. Dar în spate nu e nimic, doar o lumină care pâlpâie, ca o transmisie proastă. Copilăria m-a învățat să stau la masă și să dispar, dar în același timp să las mintea în derivă în timp ce corpul rămâne. E ca și cum aș fi pe jumate adormit, privindu-mi viața ca pe o bobină străină. Depersonalizare, zic medicii, încercând să pună un nume unei fantome. Cuvânt bun, sună ca și cum ar fi o problemă ce ar putea fi rezolvată dacă le-ar păsa cu adevărat.
Dan Banu
Capela e mare, ei doar vreo cinșpe. Mortul în centru, coroanele în jur. Nu-l privește, are oroare de morți. Preotul învârte cădelnița și-un nor de tămâie îi perforează nările. Venise la rugămintea Ancăi. Doru, colegul nostru de facultate a murit. Nici măcar nu fuseseră prieteni, iar ultima dată când îl văzuse fusese la repartiție. Două femei cernite plâng lângă mort. Pentru el nu e decât un picior de lemn al unei lungi pasarele. Începe să se clatine. Simte sub tălpi și celelalte picioare căzute.
Yuka Brevi
Era o persoană atât de carismatică, încât se remarca prin prezență și, mai ales, prin absență. Totul era perfect. Era fericit. Asta până într-o zi, când a apărut altcineva care, ca și el, ani în urmă, a ocupat mințile și a furat inimile tuturor. Acest fapt a fost greu de suportat și, după câteva zbateri disperate, aripile s-au frânt. Nimic nu a mai avut rost, cerul s-a întunecat, gândurile triste l-au cuprins în ghearele lor. Apoi, a venit, surdă, liniștea eternă și, din ce a fost, nimeni nu și-a amintit mai nimic.
