Fir-ar mama ei de cilivizație; nu vă mai place ziarele pe hârtie. Nu; acu' le citiți în format olain. Da' ți-am luat și ție, tataie, un smartphone să poți afla noutățile de pe net. Păi asta o fac, măi băiete, da' nu despre asta vorbesc. Când eram tânăr, îmi puneam ziaru' la subraț, mă duceam în fundu' curții, citeam, suduiam cu foc, rupeam fâșii foile și ieșeam liberat de toate cele. Acu', ia zi-mi: cum fac de-astea cu telefonul tău deștept? Bine, tataie, am înțeles, o să cumpărăm hârtie igienică.
Florentina Ghițescu
Bunicul citea ziarul în fiecare zi. În vacanțe mergeam împreună la chioșcul de la colț. Eu am crescut, bunicul s-a făcut mic în fotoliul lui rulant. A venit să locuiască cu noi. Suferise un accident vascular și îi luase vorbirea și partea dreaptă. Cel mai rău mă durea că îi luase sclipirea din ochi. Și mi-am amintit. Din ziua aceea până la ultima lui zi pe pământ i-am citit ziarul. Când mi se face dor de bunicul, îmi cumpăr un ziar și îmi amintesc de lumina și zâmbetul lui.
Bogdan Sebastian Burjan
era despre titluri albe, cu litere negre, pe pagini deja gri, de la resturile de tuș ale edițiilor precedente. Umbre șterse ce nu mai impresionau nici măcar autorul. Adevăruri succesive din aceleași realități fictive. Care demult nu mai interesau pe nimeni. A răsfoit ultimele 4 file. 4 titluri, despre 4 adevăruri imaginare. Și o reclamă la aracet la sfârșit. Să le lipsească pe toate, la final, când sunt împăturite. Să nu le distrugă. Doar să nu mai poată fi citite de nimeni vreodată. A renunțat și la datele mobile.
