Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal catalan (I)


Andreea Răsuceanu

11.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Pentru Carmen, marchiză de Dalmases

Când aştepţi un an întreg (muncă de editură, doctorat, scris articole contra cronometru, etc.) vacanţa, nu ştii cum să investeşti cât mai deplin timpul libertăţii, cum să pregăteşti cu minuţiozitate ritualul plecării, să trăieşti miracolul călătoriei, trecând prin labirintul iniţiatic pe care-l presupune, cu întreaga ta fiinţă conectată la eveniment, mai viu ca oricând, mai deschis şi mai atent la fiecare respiraţie a lumii din jur. A, şi să te relaxezi totodată. Să te odihneşti. Să ieşi din tine, pentru a te întoarce şi mai în adâncul tău. Şi să te distrezi. Să uiţi de tot ce ai lăsat în urmă, doar tu, Mediterana, omul pe care-l iubeşti, cărţile de la FNAC, paella de marisco şi, numai uneori, magdalenele delicioase, instrumente ale rememorării, în doze moderate. Şi când la capătul călătoriei te mai aşteaptă şi un prieten drag (în acest caz, Ami Tamaş, hispanistă şi excelentă traducătoare), atunci chiar că drumul cu avionul, trei ore de zbor chinuit, apanajul companiilor low-cost, pare o eternitate şi nici măcar ultimul număr al Dilematecii, abia apărut, nu-ţi face timpul să treacă mai uşor.


2 august 2007 sau întâlnirea cu ultima descendentă a familiei Dalmases

După nesfârşitele peregrinări prin diferitele bolgii aeriene, în care ne-am ispăşit, pe rând toate păcatele aferente ultimului an, trecând prin zgâlţâieli de diverse provenienţe, proasta creştere a echipajului, poveştile cu căpşunari posesori de Audi şi menajere debusolate, aeroportul din Barcelona ni se pare raiul (cel dalinian, pe care aveam să-l vedem la Figueres, o seară mai târziu). Dar, (în spirit dalinian), raiul e numai unul aparent căci pe aeroport sunt echipaje de poliţie, neobişnuit de multe. Un atac ETA e iminent, a anunţat ministerul de interne spaniol. Sunt primele cuvinte pe care le aud rostite de Carmen, şi prietenia noastră va fi marcată mereu de chipul ei serios, uimitor de alb, de ochii verzi şi clari care te privesc mereu fără ocolişuri, plini când de ironie, când de bunăvoinţă. Am avut mereu un talent în a adopta prietenii prietenilor, ceea ce mă face să cred că ştiu să mi-i aleg pe aceştia din urmă. Carmen este marchiză de Dalmases, una dintre cele mai vechi familii nobile catalane (aflu că mai există doar încă una la fel de veche, Macia), este director de bancă şi recondiţionează obiecte de artă în timpul liber. De asemenea, este fascinată de Bucureştiul vechi, aşa că prima piatră la temelia prieteniei noastre am aşezat-o cu albumul lui Preziosi, pe care i l-am dăruit şi comentat în tot timpul mesei, luată într-o taberna din Sitges, paella şi cremă catalană, şi un vin cu nume de telenovelă dar extrem de gustos - Esmeralda. De-a lungul drumului dintre Barcelona şi Sitges am avut mereu senzaţia că plămânii mei vor refuza consistenţa aerului de aici, aproape material, palpabil, vizibil, din cauza umidităţii.


Aşa cum Florenţa va avea mereu pentru mine nuanţele roşului brâncovenesc, Barcelona, şi Spania, va fi de un galben-cenuşiu, ocru, strălucitor-velasquezian, în funcţie de momentul zilei şi de locul unde te afli. În centrul pe care l-a avut această călătorie pentru mine, acolo unde am simţit că spaţiul exterior se regăseşte undeva înăuntrul meu, şi invers, că lumile virtuale prin care umblu uneori în adâncul minţii mele se convertesc într-una reală, lumina era de un galben cenuşiu, ca într-o ilustrată veche, cu Passeo de Gracia pe la 1912, pe care am cumpărat-o dintr-un anticariat - o piaţă minusculă, Placa de Sant Iu, undeva în spatele catedralei Santa Creu, unde cineva cânta la flaut, iar M. se întinsese pe bordura de piatră şi, cu gura plină de un sandvici cu jambon şi roşii, spunea că aici vrea să-şi petreacă restul de zi, de viaţă. Despre lumina de aici însă îmi propun să scriu mai mult decât o pot face acum, după ce voi privi pe îndelete asfinţiturile lui Dalí la Port Lligat. În Taberna del Port, unde am făcut primul nostru popas catalan, am văzut primul asfinţit, cum se strecura pe nesimţite printre crengile unui leandru alb uriaş, aşa cum sunt aici pe la toate colţurile, florile astea cu miros dulceag, otrăvitor, lângă portul de iahturi luxoase peste care a coborât, dintr-odată, aerul cel mai mieratic din câte am văzut, greu, plin de mirosurile care m-au urmărit mereu în Catalunia lui Colon.

3 august, Raco de Santa Lucia y Figueres. O plecare neaşteptată

Cum aseară am ajuns târziu în noapte, şi după mai multe pahare de Esmeralda, apoi un cocktail (fără alcool, ce-i drept) pregătit de o negresă cu părul împletit în cele mai subţiri codiţe imaginabile, toate în culori diferite, peisajul de dimineaţă ne-a lăsat fără grai. Raco de Santa Lucia este un fost pueblo de pescadores, devenit acum un complex de apartamente luxoase. Aici, Mediterana începe undeva la cinci metri distanţă şi pare că nu se termină niciodată, nicicând. M. îmi vorbeşte despre Africa de dincolo de ea, despre deşertul imens, mort, despre africanii imigranţi care sunt lăsaţi de călăuze să plutească în derivă pe apă, până ce sunt găsiţi de paza de coastă spaniolă sau se scufundă fără ca nimeni niciodată să mai afle ceva despre soarta lor. Îmi imaginez negrii africani, pe care aveam să-i văd imediat pe plajă, vânzând marfă de contrabandă, şi salutându-te mereu cu un "hola, jefe" adormit, pierduţi în noianul de ape, resemnaţi, pregătiţi de moarte, unii neştiind să înoate, la fel cum unii marinari din vechime refuzau să înveţe, căci, în cazul unei furtuni, moartea le-ar fi fost cu atât mai chinuitoare. Drumul spre plajă e unul abrupt şi dificil, aşa cum sunt toate în ţara asta, unde munţii cei mai înalţi se învecinează cu abisurile vuitoare ale mării. Costa Dorada, cea pe care ne aflăm noi, este numită astfel datorită nisipului fin şi auriu, care într-adevăr îţi inundă privirile de cum îl întâlneşti. Plajele de aici sunt toate sălbatice (deşi extrem de curate, dotate cu duşuri, cu membri ai Crucii Roşii care ţi se adresează politicos atunci când valurile sunt prea mari şi nu ai voie să te avânţi în larg), apa e caldă şi limpede, pe nisip sunt vreo cinci-şase familii, aproape că nu le zăreşti chipurile dacă nu ţi-o doreşti. După-amiaza se încheie cu gustoasele pantumacas con jamon şi cu un pahar de vin de Rioja (vinul e minunat în Spania, e puţin amărui, are gust de zahăr ars şi îşi dă o stare de euforie reţinută, discretă, pe care o poţi modela cum vrei, poţi să scrii, să faci baie noaptea printre stânci, pe cea mai frumoasă şi mai periculoasă plajă sau să visezi, pur şi simplu, pe malul mării, lângă casă). Şi tot în această seară extraordinară am pornit către Figueres, la 300 de km de Barcelona, să vedem Teatrul-muzeu Dalí, casa pictorului de la Port Lligat şi castelul Galei, de la Pubol.


4 - 6 august sau despre cum am băut un pahar de şampanie cu Dalí

Figueres este orăşelul unde mi-ar plăcea să trăiesc când voi îmbătrâni şi pulsul lumii nu va mai fi acolo unde sunt mulţi oameni şi se întâmplă multe lucruri, ci acolo unde simţi că trebuie să te întorci. Dimineaţă am băut cafea cu lapte în Plaça Dalí, chiar lângă muzeu, printre turişti matinali ca şi noi care, dotaţi cu hărţi, ghiduri şi GPS-urile de rigoare îşi caută traseele concepute încă de acasă, din avion, de oriunde ai răgaz să îţi faci un plan, cât de precar. Dintre labirinturile posibile, noi l-am ales pe cel care nu ne frustra libertatea şi am mers aproape la întâmplare, căutând locurile care nu erau cotropite, pur şi simplu, de turişti. Figueres e un orăşel plin de platani, unde în zilele de sărbătoare, dar şi sâmbetele, oamenii se adună şi dansează sardana, un dans specific catalan, perfect ilustrativ pentru naţionalismul exacerbat al acestui popor care nu se consideră spaniol. Cumpărând o revistă culturală, am găsit strecurat înăuntru un fel de supliment, al unui partid care pretinde independenţa Cataluniei; pe copertă, fotografia unui tânăr pe al cărui tricou scrie în engleză: "I am Catalan, not Spanish". Cu limba lor, modul lor de a fi, o anumită duritate (care, dincolo de a fi un clişeu cultural, a fost probată pe propria noastră piele), catalanii sunt pur şi simplu fascinanţi, cu seriozitatea şi punctualitatea cu care vin la întâlnirile din parcul central al oraşului, unde orchestra formată din 12 instrumente şi 11 cântăreţi intonează sardana, un ritm obstinat, tărăgănat, dar susţinut, şi ne gândeam cum ar arăta Cişmigiul nostru dacă sâmbăta şi duminica pe aleile lui ar apărea pensionari cu figuri demne, copii şi maturi de toate apartenenţele sociale, care să se prindă într-o horă.

În august, Muzeul-teatru Dalí se poate vizita şi noaptea. Pentru cei care nu au ajuns încă în această parte de lume, muzeul nu este propriu-zis un muzeu, ci, aşa cum a zis-o şi Dalí, cam orice ce aţi vrea dvs. să fie, interpretările sunt infinite. Amenajat de către artistul însuşi într-un teatru dezafectat, care arsese până la temelii, muzeul este un soi de labirint circular, gândit ca un soi de spaţiu iniţiatic, ce se organizează în jurul unei grădini interioare aflate sub o cupolă de sticlă. Aici se află cea mai mare statuie suprarealistă din lume, Rainy Taxi, picturi şi diverse instalaţii, toate concepute ca un spaţiu în care să participi la lucrurile pe care le vezi. De la un Iisus contorsionat care se trezeşte treptat din durerea lui şi se întinde într-o reţea complicată de metal pentru a te privi în ochi, până la camera Mae West, muzeul este incredibil. Dacă mergeţi în august, ideal este să-l vizitaţi începând cu orele 22, pentru că la miezul nopţii veţi pătrunde într-o curte interioară unde vă veţi întâlni cu cel care credea că nu va muri niciodată, într-adevăr mai viu ca oricând: Dalí, într-o serie de mici documentare filmate de el şi Gala, iar la un moment dat veţi fi serviţi cu vinul preferat al acestuia, în timp ce, de pe ecran, excentricul pictor vă mărturiseşte: "Soy cátolico, apostolico y romanico, pero sobre todo hipócrita".


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer