Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal catalan (II)


Andreea Răsuceanu

18.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
10 august, Barcelona de Colón

În Cucerirea Americii, Tzvetan Todorov înfăţişează un Colón (sau Cristofer Columb, cum e mai cunoscut în România, nota LiterNet) aşa cum puţini şi l-ar fi imaginat: un navigator mediocru, pasionat de descoperiri exotice, care crede în fiinţele mitice ale mării la fel cum anticii lui Plinius erau convinşi de existenţa licornei, un bun negociator care oferă indigenilor bucăţi de sticlă colorată în schimbul aurului (apropo de valoarea relativă a tuturor lucrurilor), un individ cu ego hipertrofiat care ştie că a numi un lucru, un loc, presupune a-l lua în stăpânire şi prin urmare redenumeşte fiecare loc în care se întoarce, ca semn că tot lui îi revine în proprietate... În plus, atunci când indienii refuză să-i mai hrănească echipajul, Colón pune la cale un şiretlic: cunoscând data unei eclipse, îi ameninţă că le va fura soarele. Aceştia, terorizaţi că străinul misterios şi atotputernic reuşise să le fure astrul de pe cer, revin la sentimente mai bune şi continuă să-i furnizeze proviziile necesare supravieţuirii echipajului. Statuia lui Colón îl înfăţişează arătând spre India cea adevărată şi nu spre America, aşa cum ar trebui. Pe Colón îl întâlneşti în multiple ipostaze: în faţă la Sagrada Familia, în persoana unei statui vii care te lasă să te fotografiezi cu ea, pe cărţile poştale, în albume, etc. Eu personal mi-l amintesc aşa cum l-am văzut într-un film difuzat imediat după revoluţie, de vârstă mijlocie, cu trăsături care nu aveau nimic spaniol (ulterior am aflat că era genovez). Statuia lui Colón se află în capătul bulevardului central, La Rambla, punctul zero al Barcelonei. De la Paseo de Gracia unde te lasă elegantele trenuri Renfe în care poţi (ce-i drept, nu întotdeauna) asculta muzică de Bach şi Mozart, în potpuriuri alcătuite cu gust, prin Plaça Catalunya până jos, la statuie, poţi vedea toate minunăţiile lumii adunate pe o singură stradă.

În primul rând, FNAC-ul, librăria pe mai multe niveluri în care poţi găsi ce nici măcar cu mintea nu ţi-ai fi putut imagina: am plecat în final cu plasele pline, printre cumpărături aflându-se: o istorie a grădinilor-labirint, un CD cu muzică "fantastică", cu alte cuvinte compusă într-un anumit secol fără ca vreuna dintre regulile muzicale ale acestuia să fie respectată, poezii de Lorca interpretate de ţigani, muzică evreiască de secol XVII, câteva romane intrate pe lista Booker-ului (şi aici mă bucur de flerul avut, atunci nu ştiam că vor fi pe longlist-ul prestigiosului premiu). După un pahar de cervesa (bere cu lămâie), inele de calamar şi cartofi picanţi şi minunata cafe con leche, ne aflăm din nou în strada zgomotoasă, strada prin excelenţă, un axis mundi al spaţiului citadin universal. Un popas scurt la magazinul Zara, cel mai minunat din lume, cu hăinuţe unice şi pantofi lucraţi parcă manual, cu maximum de atenţie, din piele moale, gândiţi să ofere piciorului tot confortul. Apoi ne amestecăm iarăşi cu puhoiul de turişti, privind pe rând păsările şi animăluţele exotice de vânzare, statuile vii, toată agitaţia colorată şi pitorească a Ramblei.


12 august, Barri Gotic, labirintul

Barri Gotic reprezintă însuşi spiritul Cataluniei. De-a lungul labirintului străduţelor poţi vedea: semne de circulaţie din secolul XVIII (atenţie, ieşire pentru trăsuri, de pildă, o mică placă de faianţă pictată), balcoane de fier forjat năpădite de plante, lămpi stradale în dantelăria lor de fier forjat, piatra cubică pe care atât de tare o regretăm pe anumite alei din Bucureşti, dar şi: un sistem de camere de luat vederi (discret ascunse vederii), magazine şic, reprezentanţe ale marilor case de modă internaţionale. În Barri Gotic găseşti cea mai frumoasă catedrală a Cataluniei, Eglesia de Santa Creu, care a făcut să pălească farmecul Sagradei Familia, oricum imposibil de gustat în tihnă din cauza mulţimii de turişti adunaţi într-o coadă nesfârşită, care înconjura biserica, ce aşteptau să urce în faimoasele turnuri de unde se vede întreaga Barcelonă.


Catedrala gotică ascunde multe surprize pe care vizitatorii le descoperă treptat şi care nu merită deconspirat, atât aş mai spune, că garguii din exterior sunt spectaculoşi (mi-a părut rău că nu am avut la mine cartea lui Jorge Baltrusaitis) iar undeva în spatele ei se află o mică plaça, a Sfântului Ioan (deşi pe o efigie se vede tocmai Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul), unde cineva cântă la flaut şi poţi sta pe nişte margini de piatră caldă şi ai sentimentul că te afli într-un fel de găoace a lumii, într-un glob de aer galben-cenuşiu în care nu exişti decât tu, licorna care te veghează de pe ziduri, muzica de flaut şi teancul de cărţi de la FNAC.


Întotdeauna am suspectat că parcurgerea labirintului ţine de o chemare interioară, de un glas lăuntric care te îndrumă şi prea puţin de indiciile exterioare. Cel mai bine este să pătrunzi în spaţiul cartierului gotic aşa cum doreşti, descoperindu-i singur colţurile pline de farmec, micile prăvălii de antichităţi, muzeele, catedralele, şi nu după un ghid, nu "profesionist" ci bucurându-te de libertate şi de puterea hazardului. Aici te poţi opri oriunde să bei o cafea cu lapte şi, oriunde te-ai afla, ţi se pare că tocmai ai ales cel mai frumos loc din Barri Gotic. Tot de aici poţi cumpăra o ciocolată densă, făcută numai din ingrediente naturale, învelită în foiţă subţire şi servită într-o cofetărie minusculă, cu dulapuri-vitrină pe toţi pereţii, ca să îţi poţi alege singur bunătăţile dorite.


Tot în Barri Gotic există librăria Papyrum, cu mici jurnale şi carnete legate în piele, adevărate obiecte de artă. Cu adevărat minunat însă este să rătăceşti în tihnă, fără ţintă şi fără să te uiţi la ceas, pe străduţele înguste pe care după-amiaza soarele începe să alunece, lichid, însufleţind colţul ăsta de lume care încă mai arată ca în secolul al XVIII-lea.



14 august, Parcul Güell

Despre imaginaţia fără limite a lui Gaudí am citit cu toţii. Majoritatea am văzut şi albume cu mozaicurile lui spectaculoase, ştim despre mesajele ascunse în dispunerile aparent hazardate de motive vegetale, figuri geometrice, toate îmbinându-se, de fapt, ca într-un covor arab, într-un labirint perfect coerent. Grădină a tuturor minunilor, parcul Güell nu se poate povesti, trebuie trăit, parcurs de-a lungul limburilor sale concentrice săpate în piatră dar năpădite de aloe şi leandri, în muzica unei lăute (pe care trebuie să vă grăbiţi ca să o puteţi auzi, după-amiaza poliţia barceloneză îi alungă pe artiştii ambulanţi care cântă pe terasele de piatră). Cel mai bine e să vii aici şi să te aşezi pe fotoliile ondulate, de unde poţi vedea Barcelona până în depărtare, spre port. Pentru cei care doresc să pătrundă înţelesurile ale acestei creaţii a lui Gaudi, atenţia ar trebui să fie îndreptată spre plafonul templului doric, ce reproduce o hartă a cerului, spre salamandra semn al coincidentiei oppopsitorum, spre întreaga alcătuire a acestui parc misterios.

Călătoria noastră în Catalunia s-a încheiat în acest parc, şi nu cred că în mod întâmplător. Dintre toate cele trăite şi simţite aici, locul acesta ne-a rămas cel mai bine întipărit în minte şi ne-am promis că, atunci când vom reveni, vom începe cu acest spaţiu-sinteză, menit să îţi inoculeze starea de confort spiritual necesară pentru a te bucura de orice călătorie.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer