Povestimaginea: note (de lucru) despre imagine şi poveste (III)

Despre poveste ca regulator social, aşadar, aşa cum promiteam în finalul primului text din această microserie.

Autorii români, tineri, de poveşti literare încep să fie traduşi, să intre în circuitul global al produselor literare. Fără diferenţe, fără privilegii, o singură literatură. Noi, "materie primă"; "ei", producători. Au aşteptat să ne pierdem privilegiile, specificitatea "extra-literară", de oameni ai Estului comunist. Fără memorie specifică, sau, mai exact, post-memorie, memorie deja prelucrată biologic şi social, "la mîna a doua", memorie-post, de a doua generaţie, deja filtrată, dez-imediatizată, deja "pasteurizată" literar: numai bună spre a fi "comunicată", "împachetată", ambalată, scoasă pe piaţă fără probleme, cu amortizare inclusă. A folosi istoria ca proces literar, ca pre-formatare literară, a include evoluţiile şi procesele istorice în textul literar însuşi, ca precondiţionare a lui.

Globalizarea literaturii, literatura globală procedează prin neutralizarea diferenţelor: nivelare, preformatare prin poveste. Nu se poate comunica literar decît prin "poveste". Povestea, repet, fiind corespondentul literar, verbal, perechea imaginii.

Sat global. Noi sîntem inter-povestitori, căci rurali: ne povestim unii altora, povestim unii despre alţii altora, "povestea" literară este, de fapt, presă, zvon, rumoare, folclor. Poveşti, la plural, ca ştiri: povestim tot timpul, trăim sub regimul poveştii infinite, al poveştilor înlănţuite, din care nu se mai poate ieşi. Istoria personală a luat locul Istoriei. Lanţ de poveşti şi de contra-poveşti avînd rol de regulator social. Ne reglăm prin poveste, iar acum acest mecanism "sătesc" este extins la nivel mondial, fiind "ranforsat" tehnologic şi financiar.

Povestea reglează social (imanent, excluzînd orice transcendenţă).

Povestitul (incontinent, obligatoriu: trebuie să spunem poveşti, trebuie să ne spunem ca poveşti, cine nu spune poveşti nu comunică, nu intră în cîmpul social de existenţă doar ca poveste), povestitul este o metodă imanent socială de reglare / reglementare a societăţii.

Cum? Cum adică?

Povestim întotdeauna despre ceilalţi, despre alţii, pe care astfel îi includem, dat fiind că îi recunoaştem ca demni de poveste, de a face obiectul (subiectul) unor poveşti, dar numai pentru a-i exclude, mai precis pentru a-i fixa, a-i localiza precis: ţinte. Povestitul formează persoanele. Relaţiile dintre persoane (persoanele gramaticale) sînt relaţii sociale de putere.

1) Povestitul confirmă un eu emitent, persoana I singular, ca un privilegiu.

2) Povestitul formează, exclude, focalizează o persoană a III-a: "obiectul"-"subiect" al poveştii, referentul, un "ei" - deja nişte străini, nişte ciudăţenii. Povestea devine un fel de carantină, creează spaţii "vitriniere", panoptice, de vizibilitate şi de supraveghere.

3) Povestitul (circular) formează o comunitate, o comuniune de adresare şi înţelegere, o comunitate de comunicare, un "noi" dintr-un "eu"-"tu" (publicul). Persoana a II-a, "mutul", adresantul, destinatarul, este cimentul social.

(Aici, trecere necesară prin Ricoeur.)

POVESTITUL REGLEAZĂ SOCIETATEA.

Politizare, deci, a analizelor naratologice.

Bahtin.

Povestitul literar global (literatură redusă la proză, care la rîndul ei este redusă la roman, care la rîndul lui este redus la poveste) contribuie la reglarea mondială: romanul reglează schimbul de poveşti, socializîndu-ne global-rural.

Obligaţia (norma) de a povesti, de a atesta, de a (te) mărturisi: de a forma societate pe baza relaţiilor imanente de putere.

Ca şi în cazul imaginii, o capcană, prin incitarea la plăcere. Sîntem invitaţi / incitaţi la ce ne place, la cultivarea propriei naturi. O "natură" re-aplicată ca normă, ca imperativ de socializare prin povestit literar, cînd, de fapt, rolul lui primordial este unul social.

Control şi autocontrol prin poveste.

Trucul de-transcendentizării puterii: facem, sîntem noi înşine puterea.

Literatura pură este politic pur, "delocalizat", "fantomalizat", "ventrilocizat".

Căci: de ce poveste şi nu, de exemplu, descriere? Sau, altfel spus: de ce imagine-mişcare, imagine-flux şi nu fotografie?

Povestea este, circular, închisă, se deschide doar pentru a se închide, conform modelului spiralat, îmbogăţitor prin el însuşi, al plusvalorii financiare.

Povestea - formă "totalitară", în sensul că totalizează realul. De fapt, literatura (narativă) actuală e, nedeclarat, presă, media, ştire.

În globalizare, în literatura globală, ni se atribuie şi ni se cere o localizare precisă, care tocmai de aceea devine indiferentă, doar ca poziţionare în "cîmp". Or, tocmai acum ar trebui nu (doar) să stăm cuminţi, la gura sobei-ecran, să ne povestim localizat, ci să delirăm mondial, să delirăm lumea, mondialul: alter-mondialul.