Brânzoaice și măicuțe într-un cozy mystery: cum am descoperit și cum mi s-a părut Medalionul domniței

Citiți un fragment din această carte aici.


1 ianuarie.
E închis.

2 ianuarie.
Gata, nu mai pot.

Așa că după ce am rezistat 2 zile din noul an (deși pe drept vorbind, am rezistat și vreo 10 zile din ultimul), am ajuns la librărie.

De data asta, mersesem cu un scop exact și anume să cumpăr Kafka pe malul mării pentru primul book club al anului, organizat de Bogdana Todoruțiu (eu particip la cel online, nefiind din Cluj).

Am intrat într-o cafenea apropiată, mi-am luat binemeritatul Cortado după sărbători (știi GIF-ul ăla cu Robert Downey Jr.? Fix așa am fost la prima gură de cafea) și m-am îndreptat spre librărie. Mereu ca și cum ar fi prima dată, ca și cum sunt atât de multe posibilități acolo, iar odată ce intri se poate întâmpla orice.

Dar niciodată nu merg doar țintit. Nu pot să mă prefac că nu le văd pe celelalte și să nu le salut. Și, pe lângă asta, chiar dacă știu exact ce carte îmi doresc, vreau să o găsesc eu pe raft. Ceea ce s-a și întâmplat.

Am dat o tură pe la cărți, încercând totuși să nu stau foarte mult, dar să dau cu ochiul peste ce mai e pe raft și la stand. Aveam deja cartea după care venisem, deci teoretic, eram gata de plecare. Dar, pe al doilea nivel al unui stand din mijlocul librăriei (deci destul de jos), am văzut o copertă roșie cu un design care mi-a atras atenția (care mai apoi am aflat că-i aparține Alexandrei Hochreiter).

Așa cum fac totul timpul, am luat și de data asta cartea și am citit coperta din spate pentru a vedea dacă e ceva care mi-ar face plăcere. Nu putea suna mai bine decât fix cum e, așa că am deschis-o să o răsfoiesc puțin. K.J. Mecklenfeld. Medalionul domniței. Crime Scene Press 2024. "Carte nouă. Și nici de autor n-am mai auzit", îmi zic. Dau încă o pagină și citesc descrierea autoarei. "Iași... Hendrik de Mol. Dar sună olandez, nu?". Iar apoi, fix înainte să închid cartea și să mi-o pun în brațe, fericită că am găsit-o - sau că m-a găsit, nu știu - citesc: "Locuiește... Olanda... ciobănesc olandez". Încântată de cunoștință.

continuarea conține și mici spoilere, așa că de aici încolo citești pe proprie răspundere

Am descoperit o carte care a intrat în pâine - sau în brânzoaice? - încă din primul capitol, ceea ce-mi place, având în vedere că aveam o întreagă carte pentru a descoperi ce a adus întâmplarea în acel punct.

Povestea se recomandă a fi cozy mystery, ceea ce și este. Romanul urmărește o crimă care se petrece în Moldova, mai exact la Mănăstirea Văratec, unde Toma Coriandru, un "detectiv în suman", cu mașina lui ARO și cunoștințe în arheologie, alături de un polițist poet pe scuter care își notează suspecții cu pixul mov într-un carnețel roz, încearcă să rezolve cazul unui medalion misterios care aduce crime într-un loc, ei bine, de pace. Ajutați de brânzoaice calde cu aromă de vanilie și încurcați ici și colo de măicuțe, aceștia încearcă să aducă din nou liniștea odată cu explicațiile necesare, însoțiți fiind de multe ori de o domniță cu ochii ca mierea.

Am dat peste personaje bine conturate, care-mi vor rămâne în minte prin multidimensionalitatea lor, felul în care m-au făcut să râd sau să-mi pun întrebări în legătură cu cazul pe parcursul poveștii. Fiecare dintre personajele principale rămâne memorabil prin cel puțin un lucru care-l deosebește de ceilalți într-un mod evident.

De exemplu, polițistul-poet e un om cu care nu ai cum să nu empatizezi și care nu are cum să nu te facă să zâmbești măcar o dată. Prima dată când îl cunoști apare pe un scuter de culoare albastru-închis care are pictat pe el de mână POLIȚIA cu alb. Leopold Eminovici nu e cel mai deștept, iar asta se vede prin felul în care vorbește și acționează, însă felul său de a fi te face să râzi sau să zici "nu așa, mă" când citești.

Descrierile vizuale și dialogurile realiste mi se par la fel de bune și importante în crearea personajelor, reflectând împreună umanitatea momentului și a personajului (de exemplu, la final de pagină 74, eu am râs).

Chiar dacă tensiunea se plimbă de sus în jos pe parcursul romanului, printre paginile căruia se schimbă lista internă de suspecți odată cu lectura, sugestia care poate să-ți spună exact cine e de vină pentru cele întâmplate, se află undeva pe la jumătate. Indiciile totuși sunt plasate cu cap încă de la început, iar fiecare detaliu adaugă consistență făptașului.

Una dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult e atenția la detalii pe care, deși am putut-o savura pe parcursul lecturării, am simțit-o pe de-a întregul abia la final când totul, de la numele personajelor, până la tabieturi s-a legat armonios pentru un final demn de un debut în acest gen literar.

Pentru că ideea de a crea o serie a fost lansată deja în spațiul public de către autoare, nu pot decât să stau și să aștept cea de-a doua carte.

Dacă v-am stârnit curiozitatea... spor la citit!

Citiți un fragment din această carte aici.