Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alegerea Sofiei


William Styron, traducere de Virgil Stanciu

19.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
William Styron
Alegerea Sofiei
Editura ART, 2007


traducere din limba engleză, prefaţă şi note de Virgil Stanciu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Mi-am întors paşii înapoi spre casă. Mă gândeam să mă aşez la masă şi să redactez răspunsul la scrisoarea tatei. Doream să-i solicit o relatare mai amănunţită a împrejurărilor morţii Mariei, nedându-mi, probabil, seama în acel moment că subconştientul meu începea să se intereseze deja de moartea ei fiindcă simţea încolţind în el ideea centrală a romanului ce zăcea, blocat atât de lamentabil, pe masa mea de scris. În seara aceea însă, n-am scris nici un fel de răspuns. Cauza fiind că, la întoarcerea acasă, am întâlnit-o pe Sofia pentru prima oară, în carne şi oase, şi m-am îndrăgostit de ea, dacă nu fulgerător, în orice caz rapid şi până peste urechi. O iubire care - mi-am dat seama pe măsură ce se scurgea vara aceea - avea numeroase temeiuri să pună stăpânire pe întreaga-mi existenţă. Sunt nevoit să mărturisesc totuşi că la început unul dintre motive a fost asemănarea vagă, dar reală, dintre ea şi Maria Hunt. Iar ceea ce nu pot uita nici acum, privitor la acea primă întâlnire, nu e doar faptul că-mi părea o drăgălaşă imitaţie a fetei moarte, ci disperarea de pe chipul ei, o disperare ce se putea citi aşa cum, fără îndoială, se putuse citi pe faţa Mariei, însoţită de umbrele chinuitoare, pline de premoniţii, ale unuia care plonjează în moarte cu capul înainte.

La Yetta acasă, Sofia şi Nathan se certau de mama focului chiar în faţa uşii mele. Le auzeam limpede vocile în seara de vară şi i-am văzut hărţuindu-se în hol când urcau treptele de la intrare.
- Să nu-mi spui mie una ca asta, m-auzi?! urla Nathan. Eşti o mincinoasă! O nenorocită de curvă mincinoasă, m-auzi? O curvă!
- Şi tu eşti o curvă, veni riposta ei. Da, eşti o curvă, cred. Vocea ei n-avea nici urmă de agresivitate.
- Eu nu sunt o curvă, răcni el. Nu pot fi o curvă, târfă polacă murdară ce eşti! Când ai să-nveţi odată să vorbeşti corect? Oi fi un curvar, dar nu o curvă. Să nu-mi mai spui aşa ceva niciodată, m-auzi? De altfel, nici n-ai să mai ai ocazia.
- Tu m-ai făcut pe mine aşa!
- Dar asta şi eşti, cretino, o putoare făţarnică, necredincioasă! Să-ţi desfaci picioarele pentru un şarlatan, un doctor de nimic, care taie-n carne vie! O, Dumnezeule! urlă el şi vocea i se ridică, plină de mânie sălbatică, nestăpânită. Lasă-mă să ies de-aici până nu te omor, târfă împuţită ce eşti! Te-ai născut curvă şi curvă ai să mori!
- Nathan, ascultă-mă..., am auzit-o implorând.

Apoi, apropiindu-mă mai tare de intrare, i-am zărit pe amândoi, lipiţi unul de celălalt, desenând un contur obscur pe fundalul trandafiriu al holului, unde un bec de patruzeci de waţi, atârnat de o sârmă, aproape sufocat de un nor de molii agitate, îşi proiecta paraliticul lui chiaroscuro. Scena era dominată, prin înălţimea şi forţa lui, de Nathan: lat în umeri, solid la înfăţişare, încununat de o coamă de păr negru ca al unui indian sioux, semăna cu un John Garfield mai atenuat, agitat, având trăsăturile chipeşe, plăcute într-un fel şmecheresc, ale feţei lui Garfield - teoretic plăcute, ar trebui să spun, fiindcă acum chipul îi era învineţit de patimă şi mânie, era oricum doriţi, numai plăcut nu, întunecat fiind de setea de violenţă. Purta un jerseu uşor şi pantaloni, arăta aproape de treizeci de ani. Ţinea strâns ca într-o menghină braţul Sofiei, iar ea tremura în faţa atacului lui, ca un trandafir ce dansează în bătaia vântului puternic. În lumina mohorâtă, abia dac-o puteam distinge pe Sofia. Reuşeam să desluşesc doar coama ei de păr despletit, de culoarea paiului, şi, în spatele umărului lui Nathan, cam o treime din faţă. Porţiunea aceasta conţinea o sprânceană înspăimântată, o aluniţă mică, un ochi căprui şi umărul mare, lat şi drăgălaş al unui obraz cu trăsături slave, pe care se prelingea o unică lacrimă, ca o picătură de argint viu. Se pornise pe suspinat, ca un copil căruia îi iei o jucărie.
- Nathan, trebuie să mă asculţi, te rog! spunea printre oftaturi. Nathan! Nathan! Regret că ţi-am vorbit aşa! El îi dădu brusc drumul braţului şi făcu un pas înapoi.
- Mă umpli de o in-fi-nită repulsie, ţipă el. De o ură pură, ne-pre-făcută! Acum plec, până nu te omor! Se roti pe călcâie, gata să se îndepărteze.
- Nathan, nu pleca! îl imploră disperată fata, întinzând ambele braţe spre el. Am nevoie de tine, Nathan! Iar tu, de mine.

Se distingea o notă plângăreaţă, copilărească în vocea ei cu timbru fragil, care se frângea câte puţin în registrele superioare şi răguşea abia perceptibil în cele inferioare. Accentul polonez suprapus peste toate astea o făcea încântătoare, sau, mi-am spus, ar fi făcut-o, în împrejurări mai puţin oribile.
- Te rog, Nathan, nu pleca, strigă ea. Avem nevoie unul de celălalt! Nu mă părăsi!
- Nevoie? replică el, întorcându-i spatele. Eu să am nevoie de tine? Să-ţi spun ceva - aici începu să dea din braţul întins spre ea, ameninţând-o -, am nevoie de tine cum am trebuinţă de orice afurisită de boală la care m-aş putea gândi! Am nevoie de tine ca de un caz de antrax, m-auzi? Ca de trichinoză! Am nevoie de tine ca de un calcul biliar. De pelagră! De encefalită! De boala lui Bright, Isuse Hristoase! De un carcinom al împuţitului de creier, târfă nesătulă ce eşti! Aaahooooo-o-o! - acesta din urmă era un vaiet tremurat, crescător, un sunet ce-ţi îngheţa măduva spinării, în care furia şi lamentarea se amestecau într-un chip ce părea aproape liturgic, asemănător cu jeluirea unui rabin înnebunit. Am nevoie de tine ca de moarte, răbufni, cu vocea sugrumată. Ca de moarte! Încă o dată îi întoarse spatele, iar ea îl imploră din nou, plângând:
- Te rog nu pleca, Nathan!

Iar apoi:
- Nathan, unde te duci?

El se afla acum aproape de uşă, la nici două picioare depărtare de locul unde stăteam eu în prag, nehotărât, neştiind dacă să-mi continui drumul spre odaia mea sau să mă răsucesc pe călcâie şi să dau bir cu fugiţii.
- Unde mă duc? urlă el. Îţi spun numaidecât unde: mă urc pe prima ramă de metrou şi plec la Forest Hills! Am să împrumut automobilul lui frate-meu ca să mă-ntorc să-mi car calabalâcul. După care voi dispărea pentru totdeauna din gaura asta împuţită.

Brusc, volumul vocii îi scăzu, deveni ceva mai stăpânit, aproape indiferent, dar tonul continua să-i fie ameninţător, într-o manieră dramatică, vicleană.
- După aceea, poate chiar mâine, îţi spun eu ce-am să fac. O să mă pun la masă ca să aştern pe hârtie o scrisoare recomandată către Serviciul de Imigrare. Să-i înştiinţez că nu posezi viza necesară. Să le spun că tu ai nevoie de o viză de târfă, presupunând că au aşa ceva. Dacă n-au, le voi spune că-i mai bine să te pună pe un vapor şi să te trimită îndărăt în Polonia, fiindcă-ţi vinzi curul oricărui doctoraş pofticios de una rapidă. Înapoi la Cracovia, puişor! chicoti satisfăcut. Oh, puişor, înapoi la Cracovia!

Se întoarse şi se repezi pe uşă afară. Făcând asta, se frecă de mine, ceea ce-l făcu să se răsucească din nou pe loc şi să încremenească. Nu-mi puteam da seama ce crede: dacă-i auzisem vorbind sau ba. Cu răsuflarea tăiată, gâfâi tare cât timp mă măsură din ochi, câteva minute. Atunci mi-am dat seama că se gândea că-i auzisem, dar că nu contează. Ţinând seama de nervii pe care-i avea, m-a surprins modul cum mi s-a adresat - dacă nu chiar politicos, în orice caz urban pentru moment, ca şi cum m-ar fi exclus cu mărinimie din raza mâniei sale.
- Tu eşti noul chiriaş despre care mi-a povestit Fink? reuşi el să strecoare, printre gâfâieli. I-am răspuns cu cea mai scurtă şi mai leşinată afirmaţie.
- Eşti din Sud, continuă Nathan. Mi-a spus Morris că eşti din Sud. Că te cheamă Stingo. Yetta avea nevoie de un sudist în casă, să-şi completeze colecţia de trăsniţi.

Lansă o căutătură neagră înapoi spre Sofia, apoi mă privi şi zise:
- Regret foarte mult că n-o să fiu pe-aici ca să facem puţină conversaţie, dar eu, unul, o şterg din locurile astea. Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu tine.

La acest punct, tonul lui îşi asumă un timbru rău-prevestitor, politeţea forţată preschimbându-se treptat în sarcasmul cel mai violent pe care-l auzisem în ultima vreme.
- Ce ne-am mai distra, tu şi cu mine, trăncănind despre felurite rahaturi! Am fi putut, de pildă, discuta despre sport. Despre sporturile practicate în Sud, se-nţelege. Cum ar fi linşarea negrilor - coons, cum le spuneţi voi, pe-acolo. Sau despre cultură. Am fi putut vorbi despre cultura Sudului şi poate cam fi stat aici, în casa bătrânei Yetta, ascultând discuri hillbilly. Ştii tu, pe Gene Autry, Roy Acuff şi pe toţi ceilalţi purtători ai drapelelor culturii sudiste.

Se încruntase în timp ce vorbea, dar acum un zâmbet îi despică faţa oacheşă şi tulburată, şi până să-mi dau seama ce face, întinse mâna şi mi-o înhăţă pe a mea, care se cam ferea, într-o strânsoare fermă.
- Aşa e, ce să-i faci, toate astea ar fi putut să fie. Mare păcat! Bătrânul Nathan trebuie să-şi ia valea. Poate că în altă viaţă, Cracker, o să ne mai întâlnim. Pe curând. Cracker! Ne vedem în altă viaţă!

Apoi, înainte ca buzele mele să se poată dezlipi şi să protesteze, indignate, sau să contraatace cu o insultă sau o vorbă de duh ultragiată, Nathan se răsucise pe călcâie şi cobora bocănind scările până pe trotuar, unde tocurile lui de toval tare produceau un clac-clac-clac demonic, sunet ce devenea tot mai slab şi sfârşi prin a se stinge, dincolo de pomii ce se înveşmântau în întuneric, în direcţia metroului.

E o platitudine să spui că micile cataclisme - un accident de automobil, un lift înţepenit între etaje, un atac violent asupra persoanei tale, la care au asistat şi alţii - au darul de a da naştere unei comunicativităţi nefireşti între oameni ce nu se cunosc absolut deloc. După dispariţia în noapte a lui Nathan, m-am apropiat de Sofia fără ezitare. N-aveam idee ce voiam să-i spun - fără îndoială nişte vorbe stângace de mângâiere -, dar a grăit mai întâi ea, de după mâinile încleştate peste faţa udă de lacrimi.
- E-atât de nedrept cu mine, oftă ea. Oh, cât de mult îl iubesc!

Am făcut gestul stângaci ce se schiţează adeseori în filme în situaţii din astea, când dialogul e o problemă: am scos din buzunar o batistă şi i-am întins-o fără o vorbă. A luat-o imediat şi a început să-şi şteargă ochii.
- Oh, exclamă Sofia, îl iubesc atât de mult! Atât de mult! Atât de mult! Fără el aş muri.
- Hai, lasă, i-am zis, sau poate am rostit alte cuvinte, la fel de cretine.

Ochii ei mă implorau - tocmai pe mine, pe care nu mă mai văzuseră niciodată - cu pledoaria disperată a unei acuzate nevinovate care-şi apără virtutea în faţa juraţilor. Eu nu sunt târfă, domnule judecător, părea că încearcă a spune. Candoarea, cât şi patima cu care vorbea mă uluiau.
- E atât de nedrept cu mine, repetă Sofia. Să-mi spună una ca asta! El e singurul bărbat cu care am făcut vreodată dragoste, în afară de soţul meu. Iar soţul meu a murit!

Se cutremură din cauza altor oftaturi, alte lacrimi i se prelinseră din ochi, transformându-mi batista într-un burete mic, umed, cu monogramă. Nasul i se umflase de durere, iar petele rozalii lăsate de lacrimi îi stricau extraordinara frumuseţe, nu în suficientă măsură însă, ca acea splendoare (inclusiv aluniţa, ideal plasată lângă ochiul stâng, ca un satelit minuscul) să nu mă topească pe loc - un sentiment distinct de lichefiere emanând, nu din zona inimii, ci, surprinzător, din aceea a stomacului, care începea să-mi chiorăie ca şi cum s-ar fi revoltat împotriva unui post prea îndelungat. Aveam o poftă atât de mare să o cuprind în braţe, să o alint, încât era ca o suferinţă fizică pură, dar o serie de inhibiţii ciudat de diferite ca natură m-au făcut să mă abţin. De asemenea, aş fi un mincinos dacă n-aş mărturisi că, în timp ce se întâmplau toate astea, în mintea mea prindea proporţii un plan absolut egoist, anume că într-un fel sau altul, de-mi va da Domnul noroc şi putere, aveam să preiau eu bălaia comoară poloneză din punctul unde Nathan, porc nerecunoscător ce era, o abandonase.

Pe urmă, o furnicătură uşoară între umeri m-a făcut să-mi dau seama că Nathan se afla din nou în spatele nostru, pe treptele intrării. M-am răsucit pe călcîie. Reuşise să se apropie cu furişarea tăcută a unei fantome şi acum ne privea pe amândoi cu o lucire rea în ochi, aplecat înainte, sprijinit cu o mână pe tocul uşii.
- Şi încă un lucru, i se adresă el Sofiei cu vocea seacă şi aspră. Încă un ultim lucru, târfo. Discurile. Albumele de discuri. Beethoven, Händel, Mozart. Toate. Eu nu mai doresc să dau vreodată cu ochii de tine. Aşa că albumele... scoate albumele din camera ta şi pune-le într-a mea, pe scaunul de lângă uşă. Pe Brahms poţi să-l păstrezi, numai fiindcă ţi l-a dat Blackstock. Îl păstrezi, pricepi? Pe celelalte le vreau, deci ai grijă să le pui unde-ţi spun. Dacă nu, când mă întorc să-mi fac bagajele am să-ţi rup braţele, pe amândouă odată.

După o pauză, inspiră adânc şi şopti:
- Aşa să mă ajute Dumnezeu, o să-ţi rup nenorocitele alea de braţe!

Şi de data asta plecă definitiv, coborând cu paşi mari şi necoordonaţi până pe trotuar şi pierzându-se foarte repede în întuneric.

Nemaiavând, pentru moment, de unde să verse lacrimi, Sofia se reculese încet, încet.
- Îţi mulţumesc, ai fost bun cu mine, îmi spuse blând, cu o voce înfundată, răguşită, ca a unuia care a plâns din belşug, vreme prea îndelungată.

Întinse mâna şi-mi îndesă în palmă batista, o zdreanţă udă. Când a făcut asta, am zărit pentru prima oară numărul tatuat pe pielea bronzată, uşor pistruiată, a braţului ei - un număr ruginiu, compus din cel puţin cinci cifre, prea mărunte pentru a fi descifrate în lumina aceea slabă, dar gravat, îmi dădeam seama, cu precizie şi artă. Iubirii ce-mi topea stomacul i se adăugă o durere fulgerătoare şi, cu o mişcare involuntară, absolut inexplicabilă (din partea unuia învăţat de mic să aibă grijă ce atinge cu mâna), i-am prins tandru încheietura ca să privesc tatuajul mai de aproape. Chiar din momentul acela am ştiut că s-ar putea s-o jignească interesul meu. Dar nu m-am putut abţine.
- Unde ai fost? am întrebat-o.

Rosti un nume fibros, polonez, pe care abia l-am înţeles ca fiind "Oświęcim". Apoi adăugă:
- Am stat acolo mult timp. Longtemps!

Se întrerupse.
- Vous voyez...

Se întrerupse din nou.
- Vorbeşti franţuzeşte? mă întrebă. Engleza mea e rea.
- Un peu, i-am răspuns, exagerându-mi extrem de mult priceperea. E cam ruginită. Ceea ce însemna că nu ştiam aproape nimic.
- Ruginită? Ce înseamnă ruginită?
- Sale, am spus la întâmplare, nepăsător.
- Franceză murdară? mă întrebă ea, cu cea mai vagă urmă de zâmbet. După încă un moment mă întrebă:
- Sprechen sie Deutsch? , ceea ce nu extrase de la mine nici măcar un "Nein".
- Oh, las-o baltă, am spus. Vorbeşti englezeşte bine. Şi am continuat, după o clipă de tăcere:
- Nathan ăla! În viaţa mea n-am văzut aşa ceva! Ştiu că nu mă priveşte, dar trebuie că-i dus rău de-acasă! Cum poate vorbi aşa, cu oricine ar fi? Dacă vrei să afli părerea mea, e bine că ai scăpat de el.

Închise ochii, strângându-şi puternic pleoapele, şi-şi ţuguie buzele, îndurerată parcă de amintirea celor ce tocmai fuseseră spuse.
- O, are dreptate în atât de multe privinţe, şopti ea. Nu că nu i-am fost credincioasă. Nu vreau să spun asta. Întotdeauna i-am fost credincioasă. Dar altele. Când a spus că nu ştiu să mă îmbrac. Sau când a spus că-s o poloneză dezordonată şi nu ţin curat. Atunci mi-a zis "polacă murdară" şi am ştiut că... da, că o merit. Când m-a dus la toate restaurantele alea elegante şi eu întotdeauna am păstrit...

Ridică spre mine o privire întrebătoare.
- Păstrat, i-am spus.

Fără să exagerez, va trebui, din când în când, să îndrept delicioasele imperfecţiuni ale englezei Sofiei. Folosea limba în mod mai mult decât adecvat şi - pentru mine, cel puţin - de o manieră devenită şi mai fermecătoare datorită micilor poticneli în hăţişul sintaxei, provocate mai ales de piedicile sinistrelor noastre verbe neregulate.
- Ce ai păstrat?
- Am păstrat... la carte, vreau să spun meniul. Deseori păstrez meniul, îl pun în poşetă ca suvenir. El spunea că meniul costă bani, deci eu fur. În privinţa asta, ştii, avea dreptate.
- Mie nu mi se pare că a lua o listă de bucate ar fi chiar furt, pentru Dumnezeu. Ascultă, ştiu că nu-i nici asta treaba mea, dar...

Evident hotărâtă să reziste tuturor încercărilor mele de a o ajuta să-şi recapete stima de sine, mă întrerupse, zicând:
- Nu, ştiu că am greşit. Ce-a spus el era adevărat, am făcut aşa de multe lucruri rele. Am meritat să mă părăsească. Dar niciodată nu i-am fost necredincioasă. Niciodată! O, acum am să mor fără el. Ce mă fac? Ce mă fac?

O clipă m-am temut că s-ar putea să se lase apucată de o nouă, scurtă şi nebunească fugă a durerii, dar n-a scos decât un suspin greu şi răguşit, ca un fel de semn final de punctuaţie; pe urmă se îndepărtă de mine.
- Ai fost bun cu mine, îmi spuse. Acum trebuie să mă duc în camera mea.

În timp ce urca încet scările, i-am examinat cu amănuntul corpul pe care se mula o rochie subţire de vară. Deşi era un trup frumos, posedând toate proeminenţele, rotunjimile, continuităţile şi simetriile necesare, din el se degaja o vagă impresie de straniu - nu ceva care să-ţi sară în ochi prin lipsă, nu era atât deficient, cât părea reasamblat. Exact asta era, vedeam eu bine. Atributul straniu se manifesta chiar prin piele. Pielea avea plasticitatea bolnăvicioasă (observabilă mai ales la partea dinspre corp a braţelor) a persoanelor ce au suferit o emaciere severă şi a căror carnaţie este chiar în momentul acesta în ultima fază a refacerii. Aveam totodată senzaţia că sub bronzul sănătos se mai aţinea paloarea unui corp nerecuperat pe de-a-ntregul dintr-o îngrozitoare criză. Dar nici unul din aceste amănunte nu diminua câtuşi de puţin un soi de sexualitate splendid de neglijentă, care, cel puţin în acea clipă, era strâns determinată de mişcarea nepăsătoare, dar directă a pelvisului şi de poponeţul ei cu adevărat voluptuos. În ciuda foamei îndurate, fundul ei avea o formă la fel de perfectă ca aceea a unei pere fantastice, premiate cu medalii. Vibra cu o elocvenţă magică şi, văzut din unghiul acela, îmi încingea atât de puternic dorinţa, încât am şi donat, mental, orfelinatelor prezbiteriene din Virginia un sfert din viitoarele mele venituri ca scriitor, în schimbul fericirii de a ţine cât de puţin - treizeci de secunde mi-ar fi ajuns - fundul acela gol în cupa palmelor mele pofticioase. Bătrâne Stingo, am meditat eu, în vreme ce ea se îndepărta urcând, fără îndoială că există un element pervers în fixaţia ta pentru părţile dorsale. Apoi, ajunsă în capul scărilor, femeia se întoarse şi zâmbi, privind în jos - cel mai trist zâmbet imaginabil.
- Sper că nu te-am plictisit cu problemele mele, îmi spuse, îmi pare rău. Apoi se îndreptă spre camera ei şi adăugă:
- Noapte bună.

Asta este. De pe singurul scaun confortabil din camera mea, unde am stat în noaptea aceea, citindu-l pe Aristofan, puteam vedea, prin uşa parţial deschisă, o mică secţiune a holului de la etaj. La un moment dat, pe la mijlocul serii, am zărit-o pe Sofia ducând în camera lui Nathan albumele de discuri pe care acesta îi ceruse să le înapoieze. Când s-a întors în odaia ei, am văzut că plângea iarăşi. Cum putea s-o ţină tot aşa întruna? De unde izvorau atâtea lacrimi? Mai târziu, ascultă de nenumărate ori la patefon acordurile finale ale Simfoniei I de Brahms, pe care Nathan, mărinimos, îi îngăduise s-o păstreze. Probabil că era unicul ei disc acum. Muzica se insinuă toată seara prin tavanul subţire ca hârtia, iar aristocraticul şi tragicul corn francez se amestecă în capul meu cu chemarea de pasăre, antifonică şi pătrunzătoare, a flautului, pentru a-mi umple sufletul de o tristeţe şi o nostalgie mai intense decât aproape tot ce simţisem vreodată. M-am gândit la momentul când fusese compusă acea muzică. Era o muzică ce, printre altele, sugera o Europă a vremurilor paşnice, scăldată în lucirea moale, penumbrată, a unor amurguri senine - copile purtând codiţe şi şorţuleţe, legănându-se în trăsurici minuscule cu două locuri, excursii în luminişurile din Wiener Wald, bere bavareză tare, doamne din Grenoble cu umbreluţe de soare, plimbându-se de-a lungul marginilor scânteietoare ale gheţarilor de pe vârfurile Alpilor, voiajuri în balon, veselie, valsuri vertiginoase, vinuri de Mosella, Johannes Brahms însuşi, cu barbă şi trabuc negru, meditând la acordurile sale titanice pe sub fagii desfrunziţi, autumnali, din Hofgarten. O Europă de o dulceaţă aproape de neconceput, o Europă pe care Sofia, înecându-se acum în tristeţe în odaia de deasupra mea, nu avusese cum s-o cunoască.

Când m-am dus să mă culc, muzica tot se mai auzea. Iar când fiecare disc zgâriat de şelac se termina, dându-mi posibilitatea să aud, în intervalul ce se scurgea până îl punea pe următorul, plânsul neconsolat al Sofiei, mă zvârcoleam în pat şi mă răsuceam, întrebându-mă din nou cum putea deveni un singur om receptacolul unei cantităţi atât de uriaşe de durere. Mi se părea aproape de neconceput ca Nathan să inspire un chin crud şi devastator. Dar fără îndoială că aşa stăteau lucrurile, ceea ce-mi punea o problemă. Pentru că, dacă simţeam, cum am mai spus-o, că alunec deja în starea aceea bolnăvicioasă şi dezarmată, îndeobşte cunoscută drept dragoste, nu era oare o nebunie din partea mea să cred că voi putea câştiga afecţiunea - cu atât mai mult că voi putea împărţi patul - unei femei ataşate atât de trainic de amintirea fostului ei iubit? Ideea avea în ea ceva cu adevărat indecent, ca şi cum ai fi pornit să cucereşti o văduvă recent îndoliată. Nathan, fireşte, nu mai constituia un obstacol, dar nu era o înfumurare din parte-mi să încerc să umplu tocmai eu golul? În primul rând - mi-am adus aminte - aveam foarte puţini bani. Chiar dacă aş fi spart bariera suferinţei Sofiei, cum m-aş fi putut aştepta să o curtez pe această fostă muritoare de foame, cu gustul ei pentru restaurante elegante şi plăci de fonograf extrem de costisitoare?

În cele din urmă, muzica încetă şi Sofia conteni şi ea din bocit, iar scârţâitul neostoit al arcurilor mă anunţă că se vârâse în pat. Am zăcut treaz multă vreme, ascultând delicatele zgomote nocturne ale Brooklyn-ului - un câine ce lătra departe, trecerea unui automobil, un hohot blând de râs scos de un bărbat şi o femeie la marginea parcului. M-am gândit acasă, la Virginia. Am alunecat în somn, dar am dormit agitat, chiar haotic, iar o dată m-am trezit în întunericul nefamiliar, pentru a mă surprinde foarte aproape de o caraghioasă penetraţie falică - prin cute sau un tiv sau o încreţitură umedă - a propriei mele perne deplasate de la locul ei. Apoi am adormit din nou, doar ca să mă trezesc speriat chiar înainte de mijitul zorilor, în liniştea moartă a acelui ceas, cu inima bătându-mi puternic şi un fior îngheţat în spate, şi să privesc drept în sus la tavanul deasupra căruia dormea Sofia, înţelegând cu neiertătoarea limpezime a unuia ce visează că ea este condamnată la pieire.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer