Minima moralia

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

They, the people. Faptul că, de cele mai multe ori, intelectualii au de-a face cu intelectuali ar trebui să nu-i tenteze pe aceştia a-i considera pe cei asemenea lor drept mai josnici în raport cu restul omenirii. Căci ei ajung să se cunoască în ipostaza cea mai ruşinoasă şi mai nedemnă dintre toate, cea de solicitanţi aflaţi în concurenţă, şi, aproape obligatoriu, îşi arată reciproc cele mai scârboase feţe. Pe ceilalţi oameni, mai ales pe cei simpli, ale căror calităţi intelectualul este atât de înclinat să le accentueze, acesta îi întâlneşte mai cu seamă în rolul celor care vor să vândă ceva cuiva, fără să se teamă că acel client s-ar putea amesteca vreodată în treburile sale. Mecanicului auto sau fetei de la dugheana de băuturi le vine uşor să rămână corecţi: amabilitatea este pentru ei un dictat al şefilor. Dacă, dimpotrivă, analfabeţii se duc la intelectuali, pentru ca aceştia să le redacteze scrisorile, experienţa poate fi şi ea una relativ pozitivă. Când însă oamenii simpli trebuie să se încaiere pentru partea lor din produsul social, ei depăşesc în invidie şi în capacitate de a urî tot ce se poate vedea la literaţi şi capelmaiştri. Glorificarea splendizilor underdogs trebuie extinsă asupra splendidului sistem care i-a făcut aşa. Sentimentele îndreptăţite de vinovăţie ale celor scutiţi de munca fizică nu trebuie să devină însă scuză pentru "idioţia ruralităţii". Intelectualii, singurii care scriu despre intelectuali şi care, în numele autenticităţii, le creează proasta reputaţie, întăresc minciuna. O mare parte din antiintelectualismul şi iraţionalismul ce domină până la Huxley se datorează faptului că scriitorii acuză mecanismul concurenţei fără să-l pătrundă, motiv pentru care îi şi cad victime. În propria lor branşă, ei şi-au interzis conştiinţa lui tat twam asi. De aceea se şi duc ulterior să viziteze templele indiene.

Vezi cu cine te înhăitezi. Există un fel de amor intellectualis pentru personalul de la bucătărie, tentaţie pentru cei ocupaţi cu teoria sau cu artele de a mai slăbi puţin din exigenţele spirituale ce şi le impun, de a nu-şi mai ţine rangul, lăsându-se în voia obiceiurilor, pe care, lucizi fiind, le-au respins. Dar, pentru că intelectualul nu mai acceptă nici o normă impusă, nici măcar vreuna preluată prin educaţie, iar miile de solicitări ale sistemului îi pun la încercare puterea de concentrare, efortul de a produce ceva care să rămână devine atât de mare, încât abia dacă mai sunt capabili să şi-l asume. Presiunea conformismului, ce apasă asupra oricărui creator, coboară la rândul ei ştacheta pretenţiilor faţă de sine însuşi. Centrul autodisciplinei intelectuale a intrat în descompunere. Tabuurile ce definesc nivelul intelectual al unui individ, aceste experienţe sedimentate şi cunoştinţe dezarticulate, se opun permanent propriilor porniri, pe care el prinde să le dezavueze, dar care sunt atât de puternice, încât doar o instanţă necontestată şi necontestabilă le poate ţine piept. Ce este valabil pentru instincte este nu mai puţin valabil pentru spirit: pictorul şi compozitorul, care îşi interzic o anume combinaţie de culori sau un anume acord pentru că li se pare kitsch, scriitorul agasat de întorsături de frază, pe care le găseşte banale sau pedante, reacţionează atât de violent împotriva lor deoarece află în ei înşişi resorturi ce-i atrag într-acolo. Refuzul corupţiei ce domină cultura presupune faptul că ai colaborat îndeajuns încât să fi simţit furnicături în degete la atingerea ei, dar că din această participare s-a născut şi puterea de a te elibera de ea. Această forţă, ce se manifestă ca rezistenţă individuală, nu este câtuşi de puţin de natură exclusiv individuală. Conştiinţa intelectuală, care o înmănunchează, posedă, la fel ca şi supraeul moral, o dimensiune socială. O asemenea conştiinţă se constituie pornind de la reprezentarea unei societăţi drepte şi a cetăţenilor acesteia. Dacă respectiva viziune tinde să se estompeze cumva - şi te întrebi dacă te mai poţi lăsa orbeşte în seama ei -, atracţia intelectuală spre zonele inferioare trece dincolo de orice cenzură, încât toată murdăria pe care civilizaţia noastră barbară o lasă în individ, incultura, frivolitatea, familiaritatea grosieră, lipsa de politeţe ies din nou la iveală. De cele mai multe ori, ea se raţionalizează ca umanitarism, ca voinţă de a te face înţeles de ceilalţi, ca sentiment de responsabilitate rezultat din experienţă. Dar acest sacrificiu al disciplinei intelectuale îl afectează prea puţin pe cel care şi-l asumă, încât să-l crezi că se sacrifică într-adevăr. Constatarea este valabilă în chip brutal şi pentru acei intelectuali a căror situaţie materială s-a schimbat: din clipa în care se lasă cât de cât convinşi că vor trebui să-şi câştige existenţa doar prin scris şi prin nimic altceva, ajung să producă exact aceleaşi rebuturi, pe care, pe când erau bine hrăniţi, le condamnau în termeni violenţi. Asemenea emigranţilor care au fost cândva bogaţi şi care în străinătate îşi manifestă după pofta inimii zgârcenia, pe care le-ar fi plăcut s-o fi practicat dintotdeauna, cei săraci cu duhul mărşăluiesc încântaţi spre iadul care, pentru ei, se confundă cu împărăţia cerului.

Nu uita un lucru, băiete! Amoralismul minciunii ţine de faptul că lezează adevărul sacrosanct. Cu atât mai puţin are a-l reclama o societate ca a noastră, ce-şi obligă membrii să se mărturisească, pentru a-i putea apoi struni şi mai straşnic. Neadevărul universal n-are a pretinde adevăruri particulare, pe care le metamorfozează pe dată în contrariul lor. Cu toate acestea, în minciună zace ceva respingător, a cărui conştiinţă, din vechime, a fost impusă individului cu biciul, dar care destăinuie ceva şi despre torţionar. Greşeala ţine de excesul de sinceritate. Cine minte se ruşinează, căci fiecare minciună îl obligă să ia mereu cunoştinţă de ceea ce-l indignează în alcătuirea lumii, aceeaşi care îl obligă să mintă pentru a supravieţui, predicându-i în acelaşi timp, precum vechiul cântec, "credinţa şi cinstea". O asemenea ruşine atenuează minciunile celor cu o sensibilitate delicată. Ei mint cu neîndemânare, şi abia în acest chip devine minciuna un act amoral faţă de celălalt. Ea îl tratează ca pe un imbecil şi îi face dovada dispreţului. În ceea ce-i priveşte pe viclenii ei practicieni de astăzi, minciuna şi-a pierdut de mult onorabila-i funcţiune de mascare a realului. Nimeni nu crede pe nimeni, toţi ştiu despre ce-i vorba. Se minte doar pentru a da de înţeles celuilalt că nimănui nu-i pasă de el, că nu-i nevoie de el, că fiecăruia îi este indiferent ce crede celălalt despre el. Minciuna, cândva mijloc liberal de comunicare, a devenit acum una dintre tehnicile neruşinării, cu ajutorul căreia fiecare individ răspândeşte în jur răceala, sub a cărei protecţie poate prospera.

Despărţiţi-uniţi. Căsnicia, a cărei sinistră parodie supravieţuieşte într-o vreme care a distrus drepturile omului pe care ea se întemeiază, se află astăzi mai cu seamă în serviciul scamatoriei supravieţuirii: faţă de exterior, fiecare dintre cei doi conjuraţi atribuie celuilalt răspunderea pentru tot răul pe care îl săvârşeşte el însuşi, în timp ce, de fapt, ei coabitează ca într-o mlaştină tulbure. O căsnicie cumsecade ar fi abia aceea unde fiecare şi-ar păstra o viaţă independentă, fără a fi constrânşi la fuziunea impusă de interesele economice, şi, în schimb, prin libertate, şi-ar asuma o responsabilitate mutuală. Căsnicia ca o comunitate de interese înseamnă, fără doar şi poate, umilirea celor doi, iar modul perfid în care e construită lumea constă în faptul că nimeni, chiar şi cel mai conştient de această realitate, nu se poate sustrage de la o asemenea umilinţă. De aceea ai putea fi uneori tentat să crezi că doar cei scutiţi de a urmări interese materiale, aşadar cei bogaţi, şi-ar putea oferi o căsnicie de care să nu le fie ruşine. Doar că această posibilitate este doar formală, căci respectivii privilegiaţi sunt tocmai aceia pentru care urmărirea interesului propriu a devenit a doua natură - altfel nici nu şi-ar putea afirma privilegiile.

O masă şi un pat. De îndată ce oamenii, printre ei şi unii de treabă, drăguţi şi instruiţi, divorţează, este ca şi cum s-ar ridica un nor de praf, ce acoperă şi murdăreşte tot ce atinge. Parcă sfera intimităţii, încrederea dezinteresată a vieţii comune s-ar transforma într-un gaz toxic, odată rupte relaţiile pe care ea se bazează. Intimitatea dintre oameni înseamnă indulgenţă, toleranţă, refugiu pentru însuşirile fiecăruia. Expusă vederii tuturor, slăbiciunea ei devine evidentă, iar la divorţ turnura către exterior devine inevitabilă. Întregul inventar al intimităţii va fi profanat. Obiecte care altădată au fost semne ale grijii afectuoase, simboluri ale coabitării, se autonomizează brusc ca valori în sine şi îşi arată chipul urât, rece şi primejdios. Există profesori care, după despărţire, năvălesc în locuinţa soţiei, pentru a sustrage obiecte din sertarele biroului, iar doamne avute îşi denunţă soţii pentru neplata impozitelor. Dacă mariajul reprezintă una din ultimele posibilităţi de a constitui celule de umanitate în dezumanizarea generală, aceasta din urmă îşi ia revanşa odată cu prăbuşirea lui, înstăpânindu-se asupra a tot ce păruse a-i fi scăpat, pentru a-l supune ordinii alienate a dreptului şi proprietăţii, şi batjocorindu-i pe cei ce se crezuseră a fi la adăpost. Tocmai lucrurile cele mai protejate devin simbolul crud al abandonului. Cu cât mai "generos" a fost iniţial comportamentul reciproc al soţilor, cu cât s-au gândit mai puţin la averea proprie şi la obligaţiile reciproce, cu atât mai respingătoare este înjosirea. Căci tocmai pe terenul unei jurisdicţii tulburi înfloresc discordia, defăimarea, interminabilul conflict de interese. Întreaga obscuritate pe baza căreia s-a construit instituţia căsniciei, dreptul barbar al bărbatului de a dispune de averea şi munca femeii, opresiunea sexuală nu mai puţin barbară, în schimbul căreia bărbatul va trebui să preia pentru o viaţă întreagă responsabilitatea pentru cea cu care i-a plăcut cândva să se culce - la demolarea casei toate acestea se ivesc de prin beciuri şi şanţuri. Cei care cândva s-au împărtăşit alături din partea bună a universalului vor fi obligaţi de societate să se considere reciproc drept canalii şi să se deprindă cu gândul că sunt aidoma trivialităţii nelimitate şi universale a exteriorului. Universalul se înfăţişează la divorţ ca stigmat al particularului, căci particularul, căsnicia, n-a fost în stare să înfăptuiască ceea ce este adevăr universal în această societate.

Inter pares. Pare că o răsturnare de valori are loc în imperiul Erosului. Din epoca liberalismului şi până în zilele noastre, bărbaţii însuraţi din lumea bună obişnuiau să caute în altă parte, la dansatoare, artiste, boeme, cu fetiţe dulci şi cocote, ceea ce bine-crescutele lor soţii le ofereau în prea mică măsură. Odată cu raţionalizarea societăţii, această posibilitate a fericirii nereglementate a pierit. Cocotele au dispărut, fetiţele dulci nici n-au existat vreodată în ţările anglo-saxone şi nicăieri în civilizaţia industrială, iar artistele şi întreaga boemă instalată parazitar în cultura de masă au fost atât de pătrunse de raţionalitatea acesteia, încât pe cel ce-şi caută refugiul în anarhia libertăţii de a dispune de propria valoare de schimb îl paşte pericolul de a trebui, dacă nu să-şi angajeze amanta ca asistentă, atunci măcar s-o recomande vreunui cunoscut, producător de filme sau scenarist. Singurele care-şi mai pot permite ceva de genul unui amor nesăbuit sunt însă tocmai acele doamne neglijate de soţii amatori de Maxim. În timp ce pentru soţii lor sunt, din vina acestora, la fel de plicticoase ca şi propriile mame, ele se arată gata să ofere celorlalţi bărbaţi cel puţin ceea ce refuză partenerului conjugal. Libertina, frigidă deja de multă vreme, simbolizează tranzacţionismul, pe când femeia corectă şi bine-crescută reprezintă sexualitatea pasională, lipsită de romantism. Astfel ajung doamnele din înalta societate să se împărtăşească din onoarea dezonoarei, chiar în clipa în care nu mai există nici societate înaltă şi nici doamne.

Protecţie, ajutor şi sfat. Fiecare intelectual în emigraţie, fără excepţie, este mutilat şi i-ar sta bine s-o recunoască, dacă nu vrea cumva s-o afle în chip înfiorător în spatele uşilor bine închise ale sentimentului propriei demnităţi. El trăieşte într-un mediu ce trebuie să-i rămână incomprehensibil, chiar dacă se pricepe perfect la organizaţii sindicale sau la circulaţia automobilelor; nu încetează, de aceea, să se înşele. Între reproducţia propriei vieţi sub monopolul culturii de masă şi travaliul concret şi responsabil, ruptura este ireconciliabilă. Limba i-a fost confiscată, iar dimensiunea istorică, din care se hrăneşte propria cunoaştere, secată. Izolarea devine tot mai feroce în raport cu grupările tot mai puternice, politiceşte controlate, ce se formează, grupări suspicioase cu ai lor şi ostile faţă de cei taxaţi ca fiind de altă parte. Partea din produsul social ce revine străinilor nu este suficientă tuturor, ceea ce îi mână pe aceştia, dincolo de concurenţa generalizată, la o concurenţă disperată între ei. Toate acestea lasă urme în fiecare individ. Cel scutit de umilinţa alinierii nemijlocite se vede marcat tocmai de respectivul privilegiu al unei existenţe ce apare ca fantomatică şi ireală în procesul vieţii sociale. Relaţiile dintre exilaţi sunt cu mult mai otrăvite decât cele dintre autohtoni. Măsura lucrurilor este alterată, întreaga optică este zdruncinată. Sfera privată se impune disproporţionat, grăbită, vampirizantă, tocmai pentru că ea nici nu mai există de fapt şi încearcă să-şi dovedească cu înfrigurare viabilitatea. Sfera publică se confundă cu jurământul de credinţă, fie şi tacit, faţă de conformism. Privirea are ceva din aerul maniacal şi îngheţat şi nu mai puţin rece al înhăţării, al înfulecării, al luatului cu japca. Nu mai salvează decât diagnosticul demn pus ţie însuţi şi altora, încercarea de a te sustrage prin conştiinţă, dacă nu de la dezastru, atunci măcar de la funesta lui violenţă, violenţa orbirii. Se impune luarea-aminte în alegerea contactelor private, atâtea câte sunt posibile. Trebuie să te păzeşti, înainte de toate, să cauţi compania celor puternici, de la care "ar fi ceva de aşteptat". Perspectiva eventualelor avantaje este, de departe, duşmanul de moarte al constituirii unor relaţii umane demne; acestea pot oferi solidaritate şi ajutor, dar sunt de neconceput în combinaţie cu socoteli utilitare. Nu mai puţin periculoase sunt copiile în oglindă ale puterii, lacheii, linguşitorii şi profitorii, care-şi oferă serviciile celui mai bine plasat, şi o fac într-o manieră arhaică, pe care doar raporturile economice extrateritoriale ale emigraţiei o conservă. Oferind protectorului minuscule servicii, ei îl coboară la nivelul lor chiar din clipa în care el, tentat mereu, în propria-i neajutorare pe pământ străin, le acceptă. Dacă în Europa gestul ezoteric este deseori o mască pentru interese dintre cele mai meschine, conceptul de austérité, deşi scăpătat şi cam impermeabil, rămâne în emigraţie o barcă de salvare încă acceptabilă. Desigur că acesta le stă numai câtorva la dispoziţie într-o variantă de bună calitate. Majoritatea celor ce recurg la el riscă fie să moară prin inaniţie, fie să înnebunească.

L'inutile beauté. Femeile prea de tot frumoase sunt condamnate la nefericire. Chiar şi cele pentru care toate circumstanţele au fost favorabile, cele născute într-o familie bună, dotate cu bogăţie şi talente, par a fi urmărite sau posedate de impulsul propriei distrugeri şi, totodată, al tuturor relaţiilor umane pe care ele le întreţin. Un oracol le obligă să aleagă între destine în orice caz fatale. Fie schimbă, inteligent, frumuseţea pe succes. Şi atunci plătesc cu fericirea pentru condiţia acestuia din urmă; de vreme ce nu mai pot iubi, otrăvesc dragostea altora pentru ele şi, în final, rămân cu mâinile goale. Fie, privilegiul frumuseţii le dă curaj şi siguranţă pentru a denunţa contractul de schimb. Ele iau în serios fericirea pe care o promit şi nu sunt zgârcite cu ele însele, ceea ce confirmă simpatia tuturor celor cărora nu trebuie să le dovedească din capul locului cât de valoroase sunt. La tinereţe, toate variantele sunt deschise. Dar tocmai aceasta le împiedică să aleagă: nefiind nimic definitiv, totul poate fi înlocuit oricând. Fără să reflecteze prea mult, se mărită devreme, îşi asumă angajamente foarte prozaice, lepădându-se astfel de aşa-zisul privilegiu al posibilităţilor infinite, ce le coboară înjosindu-le până la nivelul omului obişnuit. Se agaţă însă, în acelaşi timp, de visul infantil al atotputerniciei, fluturat prin faţa ochilor ca promisiune pentru întreaga lor viaţă, nesfiindu-se, în consecinţă, să respingă - la modul nu prea burghez - ceea ce a doua zi s-ar putea înlocui cu ceva mai bun. Ele reprezintă însuşi tipul de caracter destructiv. Tocmai faptul că au fost, la un moment dat, hors concours le plasează în urma concurenţei, pe care o cultivă de aici înainte în chip maniac. Într-un moment când totul aparţine deja trecutului, rămâne gestul celei care se ştia cândva irezistibilă; vraja dispare, odată ce nu mai este asociată cu speranţa, ci doar cu certitudinea. Cea care a încetat să fie irezistibilă se transformă în victimă; ea are a se supune ordinii pe care cândva o putea ignora. Generozitatea îi este pedepsită. Atât femeia degradată, cât şi cea obsedată sunt martire ale fericirii. Frumuseţea integrată a devenit între timp un element calculabil al existenţei, un simplu înlocuitor pentru o viaţă ce nu există şi pe care n-o poate câtuşi de puţin transcende. Ea a încălcat promisiunea de fericire făcută sieşi şi celorlalţi. Agăţându-se totuşi de ea, îşi asumă aura nefericirii, nefericire ce sfârşeşte realmente prin a o copleşi. În acest sens, se poate afirma că lumea raţionalizată a absorbit mitul pe de-a-ntregul. I-a supravieţuit doar gelozia zeilor.

Constanze. Peste tot, societatea burgheză insistă asupra efortului de voinţă; doar dragostea ar fi involuntară, manifestare pură şi nemijlocită a sentimentului. În nostalgia pentru această nemijlocire, ce semnifică un fel de dispensă de travaliu, ideea burgheză de dragoste transcende societatea burgheză. Dar, pe de altă parte, înălţând adevărul pe fundalul nemijlocit al neadevărului generalizat, ea îl perverteşte pe cel dintâi, transformându-l în celălalt. Ceea ce nu înseamnă doar că sentimentul pur, în măsura în care el mai este posibil într-un sistem economiceşte determinat, devine tocmai pe această cale, din punct de vedere social, un alibi al dominaţiei purului interes, o mărturie a unei umanităţi ce nu există. Dimpotrivă, caracterul involuntar al dragostei, chiar şi acolo unde nu este predeterminată de viaţa practică, contribuie, la rândul său, la consolidarea întregului, din chiar clipa în care se instituie ca principiu. Dacă în societate dragostea trebuie să reprezinte alternativa unei lumi mai bune, ea n-o poate face ca o enclavă paşnică, ci doar printr-o rezistenţă conştientă. Ea pretinde tocmai acel moment de voinţă, pe care i-l interzic burghezii, pentru care dragostea nu va fi niciodată suficient de naturală. A iubi înseamnă a fi în stare să faci în aşa fel încât nemijlocirea să nu cedeze presiunii omniprezente a mijlocirii, a economiei, încât, printr-o asemenea fidelitate, dragostea se mijloceşte în sine, transformându-se într-o înverşunată contrapresiune. Iubeşte doar acela care are puterea să rămână ataşat dragostei. Chiar şi atunci când avantajul social, sublimat, predetermină formarea impulsurilor sexuale şi, trecând prin miile de nuanţe aprobate de ordinea prestabilită, suscită în chip spontan atracţia pentru o fiinţă sau alta, i se opune înclinaţia deja afirmată pentru cineva, ce rezistă chiar şi acolo unde forţa presiunii sociale, culminând cu intriga de care se serveşte din plin, n-o permite. Este încercarea pe care sentimentul trebuie s-o absolve, pentru a vedea dacă se poate depăşi pe sine însuşi în durată, chiar dacă ar fi numai obsesie. Dragostea care însă, sub aparenţa spontaneităţii nereflexive şi mândră de pretinsa ei onestitate, se lasă cu totul în voia a ceea ce ia drept vocea inimii, dezertând în grabă atunci când nu mai crede că o desluşeşte, este, tocmai în această suverană independenţă, o unealtă a societăţii. În mod pasiv, fără să ştie, ea înregistrează cifrele ce ies câştigătoare la ruleta intereselor. Trădându-i pe amorezi, ea se trădează pe sine însăşi. Fidelitatea poruncită de societate este un mijloc de a nu fi liber, dar singură fidelitatea este cea care permite libertăţii să-şi manifeste insubordonarea faţă de poruncile date de societate.

Philemon şi Baucis. Tiranul casnic îşi lasă soţia să-i ţină paltonul când se îmbracă. Zeloasă, ea îi face acest serviciu şi îl petrece cu o privire în care citim fraza: ce să-i fac, e plăcerea lui, e bărbat şi nimic mai mult. Căsnicia patriarhală se răzbună pe stăpân prin indulgenţa soţiei la adresa lui, indulgenţă manifestată în tânguirea ei ironică asupra slăbiciunii de plâns a bărbaţilor şi a lipsei lor de independenţă. În spatele ideologiei mincinoase, ce-l prezintă pe bărbat superior, se ascunde o ideologie secretă nu mai puţin mincinoasă, ce-l coboară la rang inferior, victimă a manipulărilor, a manevrelor, a înşelătoriei. Eroul în papuci este umbra celui care trebuie să înfrunte duşmănia vieţii. Cu aceeaşi perspicacitate mărginită cu care soţia îşi judecă soţul, îi judecă şi copiii pe adulţi. Raportul disproporţionat între pretenţia de autoritate şi neajutorarea ei, raport ce se evidenţiază în mod necesar în sfera privată, are în el ceva ridicol. Fiecare pereche căsătorită e comică în public, şi tocmai acest fapt încearcă să-l compenseze răbdătoarea înţelegere a femeii. Nu este femeie măritată de mai multă vreme care să nu-şi dezavueze soţul pălăvrăgind despre slăbiciunile lui. Falsa apropiere incită la maliţiozitate, iar în domeniul consumului mai tare este cel care deţine firele lucrurilor. Dialectica hegeliană a stăpânului şi a sclavului a contat mereu în ordinea arhaică a căminului, fiind întărită şi de faptul că femeia se agaţă cu obstinaţie de acest anacronism. Ca matriarhă refulată, ea devine stăpână tocmai acolo unde trebuie să servească, şi este de ajuns ca patriarhul să se înfăţişeze ca atare pentru a deveni o caricatură. Această dialectică simultană a epocilor s-a tradus pentru privirea individualistă ca "luptă a sexelor". Nici unul dintre adversari n-are dreptate. În demistificarea bărbatului, a cărui putere constă în câştigul financiar ce-şi dă aere de valoare umană, femeia exprimă în acelaşi timp minciuna căsniciei în care ea îşi caută întregu-i adevăr. Nu există emancipare fără cea a societăţii înseşi.