Bagaje pentru paradis

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Regret că nu avem copii? Fireşte. Dar parcă nu atât de mult. Poate pentru că am înţeles că nu poţi avea totul. Dumnezeu ne-a dat atâta fericire în căsnicie, încât şi-o fi zis: e prea destul pentru ei. De copii e nevoie în căsniciile nefericite. Tot aşa îmi explic de ce am rămas, de o bucată de vreme, fără prieteni. Eu, care şi la Cluj, şi la Bucureşti, am avut întotdeauna prieteni, eu care - sunt convins de acest lucru - am vocaţia prieteniei. Se vede însă că orice fericire se plăteşte...

Regretului de a nu putea avea copii (RH cu anticorpi era formula ştiinţifică a acestei fatalităţi) i-a pus o violentă surdină şi faptul că, din dorinţa de a-i avea, Doina îşi punea în primejdie nu numai sănătatea, ci şi viaţa. În 27 iulie 1967, la ora şase dimineaţa, am fost trezit de un telefon de la spitalul unde, de vreo săptămână, Doina, în luna a şaptea fiind, se internase în urma unei puternice hemoragii. Pe un ton rece, profesional, o femeie mi-a comunicat că "soţia dvs. a născut astă noapte un copil mort". La întrebarea mea precipitată, "dar ea, ea cum se simte", mi s-a părut că persoana de la celălalt capăt al firului se eschivează. Foarte îngrijorat, am traversat oraşul, împreună cu Jeni, pentru ca, abia ajuns acolo, la acea maternitate din Bucureştii Noi, să mă înspăimânt de-a binelea. La întrebările insistente ale soră-mi, dacă Doina e în afară de orice pericol, medicul care se nimerise să fie de gardă când Doina născuse (născuse e un fel de a spune, căci pruncul fusese, de fapt, extras, scos cu forcepsul) a rămas foarte prudent, ferindu-se să ne dea acele asigurări liniştitoare aşteptate de mine cu o disperată aviditate. Mi s-a permis să urc s-o văd, era undeva la etaj, avea temperatură mare, halucina. M-a recunoscut totuşi, şi numai ea, în acea dimineaţă îngrozitoare, a încercat să-mi dea curaj, spunându-mi că "se simte bine". Mai târziu mi-a povestit că visa, că vedea nişte lucruri extraordinar de frumoase. Am trăit atunci câteva zile de cumplită incertitudine. Am postit, m-am şi rugat? Nu mai ţin minte, nu cred. Practicam, în schimb, un fel de exerciţii bizare, de colosală încordare a voinţei şi a întregului corp, ca s-o "ajut" pe Doina. Şi poate chiar am ajutat-o. Mă văd în una din serile acelui scurt, dar teribil interval, pe la nouă - mă întorceam de la redacţie, se întunecase -, pe strada, aproape pustie la acea oră, ce ducea de la fostul magazin Dinischiotul la fosta biserică Sf. Vineri, cabrat tot, într-o supremă, rubensiană mobilizare a forţelor, împotrivindu-mă, la cea mai înaltă tensiune a fiinţei, primejdiei, ca şi cum mă pregăteam să dau piept cu ea, fizic, s-o înfrunt şi s-o resping.

Copilul născut mort era băiat, avea un picior mai scurt şi - Doina însăşi mi-a spus (cu ce ochi îndoliaţi de mamă l-o fi privit din iadul suferinţelor sale zadarnice?) - semăna cu mine. De văzut nu l-am văzut: nici eu nu am cerut, nici cei de la spital nu mi-au propus să mi-l arate. Preocupat de starea Doinei, m-am gândit prea puţin de el. De fapt, aproape deloc. A rămas pentru mine aproape o abstracţiune. Cât de puţină milă am cheltuit pentru propriul meu copil, pentru singurul meu fiu, născut mort. O singură dată, la mult timp după aceea, am fost zguduit de o violentă criză de vinovăţie, am simţit o insuportabilă remuşcare, o stare vecină cu teroarea, de parcă eu însumi l-aş fi ucis, ceea ce într-un fel putea fi adevărat. Era târziu, ne culcasem deja şi nu ştiu cum am început să vorbim - ca niciodată - despre el. Fără să-şi dea seama (nu de un plagiat îi ardea ei în acele clipe, nu de dorinţa de a fi livrescă putea fi bănuită), Doina a evocat, exact ca în Dostoievski (autorul Fraţilor Karamazov are un asemenea pasaj undeva, poate chiar în Fraţii Karamazov), unghiile micuţe ale copilaşului nostru uitat, perfect desenate, formate. Şi abia atunci l-am văzut (abstracţiunea se transformase brusc într-o imagine de o insuportabilă concreteţe), şi văzându-l m-a cuprins o milă infinită faţă de soarta acestei fiinţe fără noroc, care n-a izbutit să înghită nici măcar o gură de aer, care n-a avut răgazul să cunoască afecţiunea nimănui, în afară de cea a mamei sale în delir. Asemenea copii, născuţi morţi, nici măcar nu se îngroapă. La vreo 15 ani de la naşterea şi moartea lui, Tibi (aşa îl "botezasem" în timpul sarcinii) mi-a apărut dintr-o dată în faţa ochilor ca năluca prunc-ucigaşului Boris Godunov.

A doua naştere, prin cezariană, tot prematură, tot în urma unor puternice hemoragii, s-a soldat - în august 1975 - cu acelaşi rezultat: un alt copil mort, de data aceasta malformat. Era o fetiţă, mi s-a propus s-o văd, am refuzat. Mersesem, în această a doua sarcină a Doinei dusă până la capăt, pe mâna unui medic în vârstă, cu o vastă experienţă, de la spitalul "Caritas". Ne asigurase că totul se va termina cu bine. Analizele pe care le făceam periodic la Institutul de Hematologie arătau însă altceva: în ciuda masivului tratament efectuat (inclusiv cu cortizon), numărul de anticorpi rămânea foarte ridicat. Medicii de la Institut clătinau, sceptici, din cap. Aveam o atât de mare încredere în doctorul V.T. de la "Caritas" deoarece, cu câţiva ani înainte, el ne fusese salvatorul, lui îi datoram ieşirea din cea mai dramatică perioadă a căsniciei noastre, din punctul de vedere al sănătăţii Doinei, mereu periclitată de sarcini. La sfârşitul anului 1971, ea încăpuse pe mâinile unui medic nepriceput şi escroc. După o întrerupere de sarcină, nu se simţise bine luni de zile. Ca să ne sperie şi să ne stoarcă mai mulţi bani, individul nu excludea nici supoziţia cea mai rea. Găsise că e cazul să se facă şi o biopsie. În aşteptarea rezultatului, ce îngrozitoare clipe de suspans... În acele clipe m-am legat pentru totdeauna de anumite străzi (a Sborului, de pildă) sau perimetre (cel de lângă Piaţa Matache, unde se afla, pe atunci, un laborator de analize medicale), asupra cărora mi-am proiectat disperarea, apoi bucuria. Urmele acestor proiecţii nu s-au şters de tot nici până azi. Doamne, cum ne-a chinuit pe toţi omul acela lacom, deja îmbogăţit în ciuda mediocrităţii sale (fusesem împreună cu tata, care m-a ajutat mult şi în acea perioadă, la el acasă, intrasem în apartamentul lui sufocat parcă de lucruri şi situat în una din cele mai frumoase şi mai centrale zone ale capitalei: atunci ne-a speriat pentru prima dată foarte tare şi ca o dovadă că ar putea fi şi aşa ne-a povestit o istorie tragic-vulgară despre o femeie tânără care ştiind că e bolnavă de cancer l-a rugat pe el - de ce tocmai pe el? - s-o scoată într-o seară la restaurant, să mai guste o dată din cupa de plăceri a vieţii). Îmi amintesc, din acea lungă perioadă de îngrijorări şi alarme aproape continue, care parcă nu vroia să ia sfârşit: un coşmar ce nu accepta nicicum să se risipească (mai trecusem prin asemenea momente grele, dar şi momentele, la rândul lor, trecuseră; acum, în schimb, greutatea nu se lăsa aruncată de pe umeri, piatra luată de pe inimă - zile, săptămâni, luni în şir; marea clipă a descătuşării nu mai sosea), de un prânz cu lacrimi. Deznădăjduit de o veste rea tocmai primită, din cele pe care avea grijă să ni le servească din când în când medicul şarlatan, am izbucnit în plâns, mama a încercat să mă îmbărbăteze şi, după un timp, m-a obligat să mănânc. Şi am mâncat, cu ochii împăienjeniţi, tocăniţă de cartofi cu carne de pui. De atunci nu pot să sufăr acest fel de mâncare.

Cu trecerea anilor, Doina nici nu mai apuca să ajungă în faţa comisiei care trebuia să aprobe întreruperea sarcinii: aceasta din urmă era atacată cu atâta violenţă şi atât de prompt de armata de anticorpi - ce reacţiona ca faţă de un corp străin, ca faţă de o grefă - încât avortul natural se declanşa la nici două luni. Aşa s-a şi întâmplat, într-o seară de la începutul lui octombrie, în 1979 sau 1980 (mama deci mai trăia). Normal ar fi fost să mergem imediat la spital, dar Doina m-a convins - am fost suficient de inconştient şi de slab ca să accept - să amânăm până a doua zi dimineaţă. Peste noapte, sculându-se de parcă ar fi presimţit sau auzit ceva, mama s-a împiedicat de Doina: căzuse, leşinată, mergând sau venind din baie. Atâta sânge pierduse! Când am ajuns, în fine, la spital, pe la şase (soarele uriaş, iritant din acea dimineaţă "frumoasă" de toamnă - pe care l-am observat când ne-am urcat în maşina salvării, în faţă: acoperea parcă tot parbrizul - mi s-a întipărit ca o pecete roşie pe pergamentul acestei amintiri de groază), Doina avea tensiunea şase. Bineînţeles, stângăcia mea, timiditatea mea, impardonabile, vinovate în acea împrejurare deosebit de gravă, au obligat-o să se descurce, chiar în starea de slăbiciune în care se afla, mai mult singură.

Îmi vine greu să scriu aceste rânduri. Le închei, deci, încercând să schimb puţin tonul. Însoţind-o pe Doina, proaspăt externată, de la spital acasă, luăm tramvaiul de la staţia Nerva Traian. O nouă imprudenţă, desigur, dar aşa voise Doina, ca să-mi arate cât de bine se simte. În timpul călătoriei, o supraveghez încontinuu, pe furiş. Mi-e teamă să nu i se facă rău în tramvai, apoi, după ce coborâm la Ozana, tremur la gândul că nu va putea să străbată, pe jos, porţiunea de drum de vreo zece minute până acasă. Ajungem cu bine în livada cu nuci, "parcul" cartierului, de unde mai e puţin de mers şi în care pe atunci se mai aflau câteva bănci când... epuizat de emoţii, de frica permanentă că Doina o să leşine dintr-o clipă în alta, leşin eu! Sau aproape: mi se întunecă vederea, simt că mă lasă picioarele. Ne aşezăm pe o bancă, aşteptăm să-mi treacă. Îmi trece. Ne ridicăm şi ne continuăm drumul, fără a mai şti cine pe cine susţine.

Până la urmă, totuşi, au venit şi copiii: gata făcuţi, aproape mari: nepoţii Doinei, rămaşi orfani de ambii părinţi. Ca şi cum cineva ar fi potrivit, nu fără crudă iscusinţă, anume lucrurile: noi să nu avem copii, ei să nu (mai) aibă nici mamă, nici tată.

După o vizită scurtă, de două-trei zile, la Leningrad, întors în ţară visez un alt oraş monumental, splendid, extraordinar, despre care ştiu precis că e oraşul Baltimore. Sub impactul proaspetelor impresii aduse din capitala lui Petru, visul, fireşte, se explică (dar ce vis, ce torent copleşitor de concret, un vis genial, îmi permit să afirm, căci el nu-mi aparţine, fiind în exclusivitate opera chiriaşului meu: subconştientul, cu care nu întreţin legături, deşi nu o dată mă deranjează); de unde până unde însă numele acelui oraş anume, despre care nu ştiam mare lucru, de fapt aproape nimic? De ce acea grandioasă, masivă îngrămădire de case trebuia să fie neapărat Baltimore?

Pe atunci, când aveam de scris o cronică sau un articol, mă mai sculam dis-de-dimineaţă, pe la ora cinci sau chiar patru şi mai foloseam creionul chimic ascuţit la vârf ca un ac cu care aşterneam pe hârtie litere atât de mărunte în rânduri atât de strânse încât dintr-o pagină de-a mea dactilografele scoteau, prin dictare fireşte, căci singure nu s-ar fi descurcat niciodată în acele texte pentru furnici, 6-7 pagini "de maşină". Bizara mea grafie îi uimea pe colegi şi ţin minte ce încântat a fost Nichita Stănescu când i-am oferit, pentru colecţia sa de curiozităţi, un manuscris. Am crescut pe loc în ochii lui. Mai târziu (după ce am trecut la pix - cu stiloul nu am scris niciodată - şi performanţele mele au mai scăzut: dintr-o pagină nu mai ieşeau acum decât vreo 5-6 dactilografiate) i-am dăruit şi Danei Dumitriu o foaie cu litere microscopice, chiar manuscrisul unuia din articolele pe care i le-am consacrat de-a lungul anilor. Ea l-a tăiat în opt părţi egale - întreg sau astfel îmbucătăţit era la fel de nedescifrabil - şi a aşezat mostrele sub sticlă, le-a "expus". Încât, pe urmă, le-au mai putut admira şi alţii.

Teama debutului nu mă părăsise de tot. Ea explica deopotrivă scularea cu noaptea în cap şi monstruozitatea aceea de scriere. Mi se părea mai uşor ştiind din capul locului că nu am de umplut decât un sfert sau o jumătate de pagină pentru ca recenzia, să zicem, să fie gata. Iar matinal ca un argat - ca un argat al scrisului - eram, pur şi simplu, din disperare. Din disperarea că nu voi reuşi să găsesc idei, că nu voi fi în stare să mi le exprim etc. Pagina albă - o banalitate pe care am trăit-o din plin - mă îngrozea. Am intrat în literatură cu o părere nu foarte bună despre mine. În nici un caz ca un Napoleon dinainte sigur de victoriile sale. Unii colegi motivau modul meu de a scrie printr-un ascuns spirit de avariţie. Vroiam, cu alte cuvinte, să fac economie de hârtie, care pe atunci, de altfel, se găsea din belşug şi era ieftină. Jalnică explicaţie, nemeritând nici cea mai mică atenţie. În schimb, cu mult umor, un prieten din acea vreme a observat că, în ciuda caracterului foarte mărunt, scrisul meu e cam... lăbărţat. Îmi recomanda să-l mai comprim!

În dimineaţa aceea lucram la o cronică despre o carte de versuri a lui Marin Sorescu (cred că era vorba de volumul Tinereţea lui Don Quijote). Ceva-ceva scrisesem deja (cam o cincime de pagină), avansasem binişor spre miezul articolului, cafeaua aburea pe masă. (Convenisem de mult ca prima ceaşcă să mi se servească numai atunci când şi dacă o meritam - pe baza rezultatelor obţinute, un anumit număr de rânduri scrise, o anumită bandă de pagină înnegrită. Până atunci - numai ceai de muşeţel!) Pe la ora nouă am înregistrat mecanic că, în camera alăturată, sună telefonul, că mama ridică receptorul şi că la celălalt capăt al firului e d-na P. Emoţia din glasul mamei şi micile ei exclamaţii m-au făcut însă să ciulesc urechea, am priceput că d-na P. îi comunica o veste foarte importantă, că s-a întâmplat ceva deosebit de grav. Convorbirea, strict informativă, a fost scurtă şi peste câteva clipe mama, agitată şi cumva nedumerită, a intrat în camera mea şi mi-a spus... Aşa am aflat în dimineaţa zilei de 21 august 1968 că "ruşii au intrat în Cehoslovacia". Bineînţeles că am lăsat cronica baltă (articolul acela a rămas neterminat şi s-a pierdut) şi că m-am repezit la telefon, să-mi anunţ la rândul meu, prietenii. Unii aflaseră deja, alţii aflau de la mine. Deşi previzibil, în atmosfera din ce în ce mai tensionată ce domnea de luni de zile în "lagărul socialist", când s-a produs, evenimentul ne-a surprins pe toţi. O făcuseră totuşi! Cu câteva zile în urmă văzusem la cinematograf, într-un jurnal de actualităţi (încă nu fusese desfiinţat), vizita sfidătoare a lui Ceauşescu la Praga. Nu "rima" deloc cu Dubcek şi îmi era foarte limpede că nu-i ardea de nici o "primăvară" şi că sprijinul pe care îl acorda Cehoslovaciei nu avea la bază decât raţiuni de politică externă. Bune şi ele, în context, nimic de zis. Idealul independenţei naţionale avea în acei ani un puternic ecou în inima poporului român care, în marea lui majoritate, nu putea să prevadă în ce va transforma cu timpul Ceauşescu independenţa lui. Dintre prietenii mei de atunci, cel mai aproape locuia Lucian Raicu, la doi paşi, peste "gârlă" (Dâmboviţa), pe o stradă numită chiar Între gârle, într-un bloc tip "dintre cele două războaie", lipit de spitalul "Bucur". M-am dus la ei împreună cu soţia. Pe vremea aceea nu aveam televizor şi ne hotărâsem să mergem la Raicu şi pentru că el şi Sonia aveau. Dacă acel obiect se putea numi televizor! Era neînchipuit de mic, aş putea spune "de buzunar" şi pe trei sferturi stricat. Un chilipir. Îl cumpăraseră, ieftin (cum altfel?), de la marele lor prieten, cunoscutul prozator şi dramaturg Teodor Mazilu. Sonorul funcţiona cum funcţiona, dar de văzut nu se vedea mai nimic. Aşa, nişte umbre... Pe ecranul tulbure, ceţos al acestui aparat (un personaj în felul lui) am "vizionat" celebrul discurs de la balcon din 21 august 1968.

21 august 1968 s-a nimerit a fi o zi înnorată, ploioasă, cvasi-autumnală. Toamna s-a făcut simţită şi a doua zi, când a fost neobişnuit de rece pentru acel anotimp, pe fondul unui cer complet senin însă. Un albastru de gheaţă, aşa mi-a rămas în minte acea zi de 22 august. Aşezaţi în jurul unei măsuţe - ne aflam la grădina "Doina" de lângă fostul sediu, de pe Kiseleff, al Uniunii Scriitorilor (de unde probabil veneam, oprindu-ne "pentru o clipă" să bem ceva) - îl ascultam cu respectuoasă atenţie pe fostul nostru profesor explicându-ne, ca de obicei, foarte argumentat şi meticulos ce ar însemna o eventuală intervenţie chineză. Nu neapărat prin forţa de şoc militară: ar fi destul - spunea el - ca vreo 20 milioane de chinezi să se lase prinşi, făcuţi prizonieri pentru ca întreaga maşinărie de război sovietică să fie dereglată". Originalitatea, caracterul cam năstruşnic al ipotezei a constituit, probabil, coagulantul acestei amintiri.

De aici, nu mi le mai pot data. Tot ce voi mai povesti s-a întâmplat în ultimele zile ale lui august şi la începutul lui septembrie. La redacţie (Gazeta literară nu se transformase încă în România literară, metamorfoza se va produce în toamna aceluiaşi an, meritul principal revenindu-i poetului Geo Dumitrescu) domnea o atmosferă, aş zice, revoluţionară. Tineri scriitori sau scriitori care suferiseră în perioada stalinistă (unii dintre ei făcuseră chiar puşcărie) ieşeau acum în faţă. Vântul părea să le fie favorabil. Îmi amintesc de vehemenţa lui Dumitru Ţepeneag sau a lui Dimov; mai ales "mareşalul Dimov", cum inspirat îl numise, dacă nu mă înşel, chiar Ţepeneag, şeful oniricilor, pe marele poet, emana un aer foarte marţial. Aveau loc şi mici răfuieli, cărora le cădeau victime conformiştii din anii '50. Chiar un coleg de-al nostru, de la Gazeta literară, a cam fost strâns cu uşa de un mic "grup de comando", ceea ce ne-a determinat, dovedindu-ne mai degrabă sentimentali decât principiali, să-i luăm apărarea, să încercăm să-l scoatem din ghearele justiţiei agresive. Am alcătuit la repezeală un protest împotriva invaziei care a şi apărut (colecţia Gazetei literare stă mărturie). Lista semnăturilor era deschisă - reţin acest amănunt - de Magdalena Popescu (Bedrosian), proaspăta achiziţie a revistei, angajată de Geo Dumitrescu cu numai o lună înainte. Secţia de critică, aflându-se pe atunci într-o cameră spaţioasă, cu o singură fereastră, spre curte şi prevăzută cu obloane metalice, răcoroasă, deosebit de plăcută vara (prima încăpere pe dreapta, la etajul întâi al clădirii de pe Ana Ipătescu, pentru cine a cunoscut sediul Gazetei literare - şi cine dintre scriitorii timpului nu l-a cunoscut?) era, seară de seară (programul redacţional fiind pe atunci de la 17 la 21), plină de lume. Îl mai aud şi acum pe Paul Goma adresându-se unei scriitoare sau traducătoare din Cehoslovacia, pe care evenimentele o surprinseseră în România, mustrând-o uşurel pentru ceea ce numea orbirea lor naţională faţă de fraţii slavi de la răsărit: "Acum vedeţi şi voi cine sunt ruşii! Noi îi cunoaştem de mult!" Pe Virgil Teodorescu, în schimb, aceleaşi evenimente l-au surprins la Praga. Văzuse cu ochii lui invazia, tancurile cu ciorchinii de soldaţi pe ele: "Băieţi tineri de tot, frumoşi, naivi, ei n-au nici o vină, săracii", ne povestea poetul, pe atunci părând (sau chiar fiind) un om de o deosebită bunătate şi blândeţe. (Mai târziu, V.T. s-a dovedit, cel puţin faţă de mine, capabil de maliţie şi a ţinut minte până la moarte o imaginară jignire pe care i-aş fi adus-o. Regret că nu am avut tăria să mă explic cu el.)

Într-o după-amiază, la Gazeta literară şi-a făcut apariţia un ofiţer care a inspectat îndelung spaţiile redacţiei în căutarea celui mai bun loc pentru amplasarea unei "guri de foc". Se pare că, până la urmă, a optat pentru balconaşul ce da spre curte, de deasupra intrării în clădire. Într-o altă după-amiază am fost îmbarcaţi în nişte autobuze şi duşi la Stadionul Tineretului, pentru a face puţină instrucţie. Ne comanda, luându-şi rolul foarte în serios, tânărul (pe atunci) prozator Petru Popescu, care făcuse nu demult armata şi chiar scrisese un roman despre viaţa militară. Iar noi, disciplinaţi, executam ceea ce ni se comanda, nu crâcneam, ca să zic aşa, în front. Până şi Nicolae Breban catadicsea să facă, nu fără o umbră de ironie pe chip, fireşte, câte o stânga-mprejur. Cazoni, scriitorii, se ştie, n-au prea fost niciodată. Un coleg de la tehnoredacţie, minunatul domn Mircea Popescu (care nu se mai află de mult printre cei vii) ne-a spus în acele zile îngândurat: "Nu suntem bine aşezaţi în pagină". Aluzie la situaţia noastră geopolitică şi deformaţie profesională! Într-o seară, aflându-ne câţiva prieteni într-un băruleţ din Piaţa Amzei (transformat ulterior într-o agenţie CEC), Marcel Mihalaş, cel mai milităros dintre noi, a rostit una din replicile sale memorabile: "Ce-ar fi să-i batem", adică noi pe ei. Efectul provenea din voita confuzie între confruntarea militară şi disputa sportivă; aşa cum în fotbal, de pildă, ca să folosesc stilul cronicarilor noştri sportivi, buturuga mică răstoarnă carul mare. Din păcate nu eram nici la fotbal, nici pe vremea lui Mircea cel Bătrân (nedevenit încă cel Mare). Apropo de domnitorul muntean cântat de Eminescu în Scrisoarea III. În acele zile, pornind tocmai de la stihurile eminesciene evocând sfidarea adusă lui Baiazid, poetul Niculaie Stoian a născocit, prin parafrază, vizându-l evident pe Brejnev, versurile vieţii sale: "N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Leonid!". A fost, orice s-ar zice, o atmosferă atunci... Se spunea că la Comitetul Central ofiţerii de securitate stăteau cu radiourile fixate - şi date la maximum - pe "Europa liberă". "Europa liberă" ascultam şi noi, până noaptea târziu. Ca un făcut, tocmai atunci, casa ni se umpluse de ploşniţe. Cu câtva timp în urmă o persoană din provincie dormise două-trei nopţi la noi şi ne procopsisem cu ele. Nu avusesem de a face până atunci niciodată cu o asemenea calamitate, şi nici n-am avut după aceea. Ne "luptam" cu "Europa liberă" stând lângă uriaşul aparat de radio... rusesc ore şi ore în şir şi, în paralel, la propriu, cu infectele insecte roşii. Aşa se potriviseră lucrurile: invazie şi (invazie de) ploşniţe.