Paradoxul artistului ca dramă

Citiţi un fragment din această carte.

La apariţia primei cărţi memorialistice a lui Valeriu Cristea, scriam în Orizont: "Poate nu mi se va lua în nume de rău dacă, scriind despre După-amiaza de sâmbătă (Cartea Românească, 1988) o voi pune în relaţie cu propriu-mi Clopot scufundat. N-am putut, la lectură, să nu fac legătura pentru că mi s-a părut uimitor cât de fundamental diferite sunt două cărţi între care există asemănări atât de mari. Asemănări mai cu seamă între autorii deveniţi personaje: amândoi provenim dintr-o margine de ţară, din acelaşi mediu, am crescut în oraşe - Clujul şi Timişoara - nu foarte deosebite, am citit aceleaşi cărţi, evocăm aceiaşi ani. Nici unul, nici celălalt nu prea ne omorâm cu firea să cucerim lumea, facem parte din categoria - dacă-mi îngăduie Valeriu Cristea s-o spun - a celor "neajutoraţi". Ne supraveghem prea mult - şi nu cu multă bunăvoinţă - ca să mai putem şi acţiona. Amândoi lăsăm în seama altora mările şi oceanele: ne atrage şi pe unul şi pe altul spaţiul adăpostit. Cartea fiecăruia este obsedată de ideea morţii. Iar aici, brusc, asemănările se întrerup.

În Clopotul scufundat i se atribuie morţii blândeţea unui capăt de oboseală, pe când în După-amiaza de sâmbătă este simţită, cum e firesc să fie, ca "o scandaloasă separare a eului de sine" (36). Pe fondul acestei mari neasemănări, o imagine similară poate dobândi în cele două cărţi semnificaţii opuse: într-un caz moartea cu faţa la perete, cu spatele la lume, înseamnă cea mai deplină şi mai odihnitoare ştergere de sine; în celălalt, ea poate să însemne înciudare duşmănoasă, ascunderea groazei şi suferinţei, singurătate absolută, adică «cea mai tragică formă de moarte» (55).

Într-un rând, Valeriu Cristea se gândeşte la un posibil inventar al formelor de moarte violentă câte există. În fapt, din cartea lui poate fi extras un inventar şi mai cuprinzător. Un număr impresionant de înfăţişări ale morţii, de împrejurări în care se moare, de reacţii la acest ultim eveniment al fiecăruia se cuprind în După-amiaza de sâmbătă. Nu le enumăr, nici măcar parţial, fiindcă n-aş vrea să se înţeleagă că volumul acesta admirabil ar avea un aer funerar. În realitate, Valeriu Cristea evocă moartea cu un soi de adversitate responsabilă, pentru că «din păcate, moartea îl priveşte pe om» (249) şi pentru că moartea mamei - prim imbold al scrierii cărţii - l-a determinat să reacţioneze, să caute un remediu împotriva acestei inadmisibile agresiuni pe care o îndurăm toţi şi în faţa căreia ar trebui, socoteşte el, să fim solidari.

Explicaţia modului cărţii este de găsit în secvenţa unde se evocă ultimul zâmbet al mamei: «...revărsarea aceea imensă de zâmbet curat, deschis, numai suflet, a umplut patul, odaia, inima mea, îmbrăcând în aur, pentru totdeauna, spaţiul acelei clipe (...) Adevăratul ei testament, nescris, a fost acel zâmbet» (230).

Dăruindu-i fiului în acel zâmbet tot sufletul ei, mama i-a lăsat un testament care, fiind «nescris», s-ar fi putut pierde, şi de aceea a fost nevoie să fie adăpostit într-o scriere despre el şi despre toate momentele când, de-a lungul vieţii, memorialistul a simţit răsfrângându-se în sine lumina maternă. Ca atare, cartea se compune din alternarea a doi timpi: timpul avertizării împotriva morţii, al înfiorării în faţa ei, şi timpul originar al maternităţii, reflectat în momentele privilegiate ale vieţii.

Clopotul scufundat are caracter romanesc măcar prin aceea că este locul căutării unui sens. În După-amiaza de sâmbătă sensul a fost dat din capul locului, căci el se confundă cu această anima a zâmbetului matern. Sensul i-a fost dat cărţii în clipa când viaţa l-a pierdut. Autorului i-a revenit misiunea ca, scriind, să perceapă ecoul dintre sens şi propriul lui trecut. El a realizat astfel un sistem de corespondenţe prin care un Acelaşi, un Sens fundamental, a fost ipostaziat şi amplificat. Acesta este un mod poetic de a proceda."

În Bagaje pentru paradis (Albatros, 1997), cele două instanţe mai sus pomenite se regăsesc, cu o substituţie: în locul mamei, soţia. Li se adaugă, de data aceasta, o dramă: drama singurătăţii impuse autorului începând din 1990.

Nici acum moartea nu lipseşte. Mult timp, ea este a altora, nu a noastră, chiar dacă uneori ne oglindim în ea. Cineva participă la înmormântarea unei rude apropiate: "A privit atunci în fundul gropii în care zace acum" (130). Apăsarea morţii se poate suprapune apăsării istoriei. Valeriu Cristea enumeră lungul şir de scriitori ucişi de "atmosfera apăsătoare, insuportabilă, terorizantă a anilor '80" (170). Se simte el însuşi cumplit de apăsat, cu atât mai mult cu cât sensibilitatea lui e afectată şi de moartea "neînsemnată". O şedere la Paris îi e umbrită "din cauza unui porumbel mort, sfârtecat" (151).

Un sentiment pe care îl împărtăşesc cu Valeriu Cristea este acela al ororii de spectacolul funerar. Sau, mai exact, ne desparte o nuanţă; la mine e oroare, la el ruşine: "...mi-e ruşine să fiu mort; adică neputincios, umilitor de neputincios, caraghios ca un ins legat fedeleş, ajuns la cheremul oricui, expus privirilor..." (278).

Viaţa e atât de aspră încât, uneori, şi cei slabi sunt nevoiţi să ucidă pentru a supravieţui: "O făptură sleită de puteri încearcă să ucidă sau să prindă o altă făptură lipsită de puteri" (245). Există însă şi făpturi care înving moartea, nu altfel, fiindcă nu se poate altfel, decât acceptând-o cu curaj. Din păcate, sunt capabili s-o facă mai ales cei sătui de viaţă. Aşa moare mama soţiei: "Fără pic de teamă, impetuoasă, trântind uşa acestei lumi în urma ei" (119).

O vreme, cele două femei protectoare coexistă în viaţa autorului, oferindu-i împreună clipe "de graţie, de apropiere de Dumnezeu, de fericire absolută" (97). Apoi însă tinerii rămân singuri, iar "munca" lor va fi aceea de a se iubi cu o iubire nesfârşită. Când se plimbă împreună, ei au sentimentul că fac o treabă temeinică. Bărbăteşte, soţul îşi asumă misiunea de a fi scut: "Misiunea mea pe pământ: s-o apăr pe Doina de toate relele, să fiu scutul existenţei ei" (227). În realitate, ea este aceea care îi oferă, lui, spaţiul protejat de care are o vitală nevoie, acel spaţiu despre care va scrie unul dintre cele mai frumoase eseuri de după război. Fără Doina, pătrunde cu uşurinţă în "zona terifiantului" (153). Îi este atât de necesară încât ar vrea-o numai pentru el: "Doina m-a înşelat cu familia ei..." (213). Se sperie când n-o vede, însă iubirea îl ajută s-o regăsească până şi-n absenţă: "Absenţa ei se umple cu prea plinul celei mai vii şi mai autentice prezenţe" (169). Cele mai anodine întâmplări pot să împrospăteze un sentiment oricum de mare intensitate: "Doina apare pe bicicletă, pedalând lent, iese zâmbitoare din tunel, făcându-mi un semn cu mâna... Doamne, ce fericire!" (96). De fapt, episodul ar fi banal numai pentru cine n-ar şti s-o vadă pe tânăra femeie "învăluită parcă toată într-un nor de lumină". E o luminozitate suprafirească, de parcă îndrăgostitul l-ar fi văzut pe însuşi Dumnezeu. De aceea, nu e de mirare că raiul îi apare lui Valeriu Cristea ca loc unde se adună oamenii care în viaţă s-au iubit.

Aşadar, iubirea este cel mai preţios "bagaj" pe care omul îl poate lua cu sine în paradis. Acolo se desăvârşeşte o stare de perfectă comuniune. E totuşi un spaţiu mai cuprinzător unde va fi dusă cu sine nu numai iubirea, ci tot ce a fost fericit şi fast în viaţa omului. Fericirea, chiar când este fugară, lasă urme de neşters. De pildă, poţi să simţi o bruscă afinitate cu un trecător ori să ţi se încălzească sufletul la amintirea unei prietenii. O mică afecţiune de o clipă se întipăreşte şi ea. Atingerea unei coapse îngăduitoare e suficientă pentru ca femeia să fie introdusă, cum spune autorul, în echipa pentru rai. O fetiţă care are grijă de frăţiorul ei este cooptată şi ea.

"Bagajele" sunt de tot felul, de la cele mai modeste la cele mai cuprinzătoare. "Un pumn de castane, scrie Valeriu Cristea, trebuie să ajungă, neapărat, cu mine în paradis" (15). Tot aşa, o pată de lumină pe masă, înregistrarea unui cor de ruşi albi, atmosfera unei zile, dar şi, într-o stare privilegiată, o zi feerică de iarnă şi chiar lumea în întregul ei: "Frumuseţea lumii mă izbeşte dureros cu una din feţele ei înşelător banale" (178). Înşelător banale fuseseră şi cele de mai sus.

Nu totdeauna fericirea are cauze evidente. Ele depind de o secretă chimie sufletească. Aşa se face că o zi cenuşie şi umedă se acordă cu o bucurie imensă şi liniştită. Dacă unele împrejurări dătătoare de satisfacţii - cum ar fi audiţiile muzicale ca formă de libertate într-o lume de constrângeri sau euforia de pe urma încetării durerii fizice - sunt fireşti, altele sunt inexplicabile, fără să aibă nevoie de explicaţii. Scriitorul vede doi tineri, doi fraţi, într-un autobuz şi are sentimentul că i se dă ceva important. Un vecin se aşază lângă el pe o bancă, cineva taie lemne cu ferăstrăul într-o curte, iar el se simte ca iluminat. Alteori e cuprins de o bruscă exaltare: simte intens că totul se va rezolva ori îl încearcă dorinţa acută de a fi imediat fericit.

Unele amintiri se combină la modul proustian: "Hamlet-ul abia văzut s-a amestecat pentru totdeauna cu zăpada cafenie ce-mi ajunsese până la glezne" (81). Se întâmplă şi ca "bagajele" să se combine diferit. Ele includ o fericire, dar şi ceva rău, după modelul următor: încăperea unde, în copilărie, i se dădeau, zadarnic, lecţii de pian, îl umplea pe elev de "un fel de nelinişte", dar se şi simţea legat de ea. Aşadar: "Am s-o iau (...) cu mine în rai..." (21). Amestecul s-a produs şi în împrejurări cu potenţial de existenţă mult mai mare. Pe Doina a cunoscut-o fiindcă, în urma exmatriculării din facultate şi a întârzierii absolvirii cu doi ani, a fost repartizat în satul unde avea să profeseze şi viitoarea lui soţie, ceea ce în alte condiţii nu s-ar fi întâmplat. De aceea, el scrie o frază care în alt context ar fi fost aberantă: "M-a îngrozit nu o dată gândul că accidentul din primăvara lui 1959, catastrofa politică şi socială a tinereţii mele, ar fi putut să nu se producă" (65). Natură complicată, scriitorul poate avea un coşmar liniştitor. În memoria lui stăruie imaginea unui soare uriaş pe pergamentul unei amintiri de groază. Se întâmplă ca o stare de bine să se proiecteze pe fundalul unui plâns de femeie. Mai grav, mai tulburător, chipul unui medic omenos, devotat pacienţilor săi, se suprapune pe aderenţa lui la nazism. Luată în întregul ei, viaţa trăită în totalitarism a fost o vreme a insuportabilului, dar şi a marilor speranţe. Din ea n-a lipsit fericirea, numai că, potrivit reflecţiei melancolice a autorului, "orice fericire se plăteşte" (105).

Ceea ce pare numai o sonoră apoftegmă devine realitate în viaţa lui Valeriu Cristea, iar aceasta tocmai atunci când s-ar fi zis că are, în fine, şansa de a fi fericit. Deşi pare şi aceasta o exagerare, scriitorul a avut de ce să afirme că în 22 decembrie 1989 s-a bucurat mai mult decât îi permitea condiţia de veşnic perdant. Abia atunci a început calvarul său. Deşi trăise cu sentimentul că, sprijinită pe iubire, mai tare decât istoria, existenţa lui fusese demnă, tocmai atunci, după decembrie, a cunoscut singurătatea socială. Până atunci, oamenii fuseseră uniţi în suferinţă, acum el a fost ejectat din cercul celor care-i fuseseră alături, iar asta pentru că, în plan politic, gândea altfel decât ei. Aşa cum afirmă, fără să generalizeze abuziv, nimeni nu i-a mai spus o vorbă bună. Trista realitate îşi găsea un corespondent în episodul din tinereţe când, într-o şedinţă politică, se răzvrătise împotriva excluderii unui coleg. Şi atunci, şi acum în 1990, a fost dezavuat de ceilalţi colegi. În ambele situaţii, şi-a dat seama că "e mai uşor să faci un gest spectaculos decât să-i suporţi consecinţele" (66).

În ce consta fronda lui Valeriu Cristea în noile împrejurări? În ceea ce a putut să le pară unora drept cârdăşie cu beneficiarii abuzivi ai revoluţiei. În realitate, a fost vorba de angajarea, cu bună-credinţă, în tabăra care i s-a părut mai aproape de sentimentele şi de ideile lui. El avusese dintotdeauna o sensibilitate de stânga. Ce a văzut petrecându-se în ţară odată cu schimbarea de regim nu i-a plăcut. I s-a părut absurd ca îmbogăţirea să devină un scop suprem. Nu l-a atras nici ce i s-a părut a fi slugărnicie faţă de occidentali. A văzut într-asta o veselă vasalitate pe seama căreia se trecea de la un stăpân extern la altul. L-a dezgustat "ciocoismul postrevoluţionar" (298) şi schimbarea la faţă a prudenţilor de odinioară: "S-ar zice că niciodată, de la Ştefan cel Mare încoace, n-am avut atâţia oameni curajoşi!" (285). Cu mare îndrăzneală, aceştia "s-au năpustit împotriva comunismului după căderea comunismului" (282). Ceea ce s-a petrecut de fapt a fost "o catastrofală prăbuşire a caracterelor" (298).

În ceea ce-l priveşte pe Valeriu Cristea, cel mai eficient argument în favoarea bunei lui credinţe este faptul că situarea lui de partea noii puteri nu i-a adus, într-o vreme când toată lumea a apucat tot ce a putut, nimic. Nici onoruri, nici profit.

Pe de altă parte, de reţinut este că, aşa cum o recunoaşte, Valeriu Cristea s-a implicat pătimaş în politică. Iar patima aceasta l-a făcut să fie, la rândul lui, agresiv şi nedrept. E adevărat că nu e normal să fii privit de sus fiindcă ai alte păreri politice, dar dacă părerile lui Valeriu Cristea au fost respinse cu brutalitate, nu s-ar putea spune că el a fost mai blând cu adversarii săi. A fost şi el nedrept. Întâmplarea face să cunosc bine împrejurările în care s-a produs despărţirea de cea pe care scriitorul o numeşte în carte Xenia şi de soţul ei. Ştiu cât de trişti au fost aceştia pentru că, deşi continuau să-i fie prieteni, nu s-au mai putut înţelege cu el. Obiectivitatea i-a fi impus lui Valeriu Cristea să admită că adversarii lui nu aveau numai păcate, ci îşi aveau şi ei argumentele lor. Numai că dacă autorul unei cărţi de felul celei pe care o comentez s-ar sili să fie obiectiv, e foarte probabil că produsul lui literar ar fi banal. Tocmai patima şi, mai ales, adânca subiectivitate îi dă valoare unei asemenea cărţi.

Cert mi se pare că drama, reală, a lui Valeriu Cristea s-a grefat pe un complex al înfrângerii şi al nedreptăţii. Despre nereuşita de a se face acceptat într-o şcoală de balet el spune: "...am fost eliminat, am eşuat (încă o dată)" (21). Semnificativ este mai cu seamă acel încă o dată care sugerează că a eşua în toate a fost destinul lui. S-ar putea replica: a reuşit foarte bine, de vreme ce a fost un mare critic literar. N-ar avea relevanţă. În construirea imaginii de sine contează mai puţin faptele decât unele tendinţe obscure. Nu cred, ca autorul, că originile lui bulgăreşti au influenţat atitudinea altora faţă de el. În nici un caz atât de grav, încât să se poată vorbi de a-ţi purta crucea originii etnice. În schimb, întâmplări din îndepărtata copilărie pot avea valoare explicativă. Umilinţa îndurată de bunic, bătut de jandarmi, l-a putut marca definitiv pe copil. Deşi folosindu-se voit de exagerare, Valeriu Cristea are dreptate să scrie: "...o simplă palmă poate traumatiza cât o deportare" (334).

Drama la care mă refer se înscrie în paradoxul artistului. Omul ar trebui ferit de suferinţă, însă artistul are nevoie de ea. Excepţionala sensibilitate a lui Valeriu Cristea, profunda lui vulnerare, susceptibilitatea, complexitatea sufletească l-au "creat" ca artist. După-amiaza de sâmbătă, Bagaje pentru paradis stau mărturie, alături de capodopere cum sunt Spaţiul în literatură şi Dicţionarul personajelor lui Dostoievski. Şi unele şi celelalte stârnesc admiraţia cititorilor avizaţi, dar primele îi produc şi o puternică strângere de inimă celui care l-a cunoscut pe admirabilul, frământatul, mult încercatul autor.