Dicţionarul personajelor lui Dostoievski - Mîşkin, Lev Nikolaevici, Idiotul

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Ediţia de faţă cuprinde şi ordonează, într-un singur tom, paginile celor două volume anterioare dedicate de Valeriu Cristea personajelor dostoievskiene: cel din 1983 (Editura Cartea Românească; 504 p.; Premiul pentru Critică al Uniunii Scriitorilor) şi cel din 1995 (Editura Cartea Românească; 472 p.; Premiul Special al juriului, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti). Primul includea eroii "marilor romane" (Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul, Fraţii Karamazov), iar al doilea, personajele din "micile" romane ale lui Dostoievski (Visul unchiului, Satul Stepancikovo şi locuitorii săi, Umiliţi şi obidiţi, Amintiri din Casa morţilor, Jucătorul şi Eternul soţ).

În varianta iniţială, al doilea volum ar fi urmat să grupeze întreaga "populaţie" dostoievskiană din afara primului cerc. Valeriu Cristea a adus însă pe parcurs modificări proiectului, conturînd un al treilea volum, "necesar pentru a nu lăsa pe dinafară umanitatea dibuitoare din scrierile de tinereţe ale prozatorului rus, pe omul din subterană sau pe omul ridicol". Moartea l-a împiedicat pe autor să-şi ducă la bun sfîrşit acest proiect monumental, astfel că Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, în ediţia sa definitivă, nu este unul exhaustiv decît pe suprafaţa cărţilor mai sus menţionate.

El cuprinde absolut toate personajele dostoievskiene din aceste unsprezece opere: personaje amintite, numite şi anonime, principale şi secundare, "permanente" şi episodice. Include şi personaje efemere sau reduse la o simplă voce, intenţia şi realizarea autorului fiind aceea de a obţine un dicţionar complet (sublinierea îi aparţine) din care, în orice moment, un personaj dostoievskian să poată răspunde la "apelul" cititorului. Altfel spus, Valeriu Cristea a dorit să aducă în faţa lectorului masa umanităţii dostoievskiene, şi aceasta din convingerea că pentru a fi mai bine înţeles, Dostoievski trebuie privit "nu exclusiv prin Stavroghin, Kirillov, Versilov, Svidrigailov sau Ivan Karamazov, ci prin Dostoievski însuşi, adică prin mozaicul tuturor personajelor sale, negative şi pozitive, excepţionale şi obişnuite, bizare şi normale". Au fost, prin urmare, înregistrate chiar şi personajele fără nume - deţinuţi, ţărani, tîrgoveţi, funcţionari...-, caracterizate uneori pe scurt şi legate, prin trimiteri, de eroii numiţi de care "aparţin". (De exemplu: Femeia cu fetiţa care "în numele lui Hristos", îl miluieşte pe personajul-narator cu un bănuţ de un sfert de copeică, Amintiri din Casa morţilor, v. la Goreancikov.)

După cum arată autorul, "aşezarea personajelor în Dicţionar (cu excepţia unor nuclee foarte puternice, grupul Trusoţki de pildă, unde întîietatea i s-a acordat eternului soţ) s-a făcut în ordinea alfabetului românesc, pe baza numelui de familie (în cazul în care personajul respectiv este înzestrat cu un asemenea nume - în caz contrar, pe baza numelui mic/ de botez urmat, dacă există, de patronimic), dar şi a numelui celui mai frecvent citat în roman, astfel încît unul şi acelaşi erou poate apărea de două ori în Dicţionar. E ceea ce li se întîmplă în special eroinelor care, chiar atunci cînd posedă un nume de familie, sînt invocate mai ales prin numele mic (uneori diminutivat) urmat sau nu de patronimic". Exemple: Katerina Ivanovna (Marmeladova) în Crimă şi pedeapsă, Nastasia Filippovna (Baraşkova) în Idiotul, Katerina Ivanovna (Verhovţeva) sau Gruşenka (Agrafena Alexandrovna Svetlova) în Fraţii Karamazov. Nastasia Filippovna sau Gruşenka sînt introduse atît la litera N, respectiv G (unde cei mai mulţi cititori le vor căuta în mod firesc), cît şi la literele B, respectiv S. Cel ce va dori să o găsească în Dicţionar pe Nastasia Filippovna se va duce la secţiunea literei N, de unde va fi trimis la secţiunea literei B. Articolul de dicţionar se află întotdeauna la numele de familie al personajului, cînd acest nume există.

Numele de familie poate fi cert la modul documentar (menţionat ca atare în textul romanului) sau cert doar la modul logic (nemenţionat ca atare, dar sigur). Astfel, mama lui Raskolnikov semnează scrisoarea adresată fiului ei şi reprodusă în Crimă şi pedeapsă cu numele Pulheria Raskolnikova, pe cînd sora eroului, tot o Raskolnikova (pînă la căsătoria cu Razumihin), nu este numită în roman decît Dunea sau Avdotia Romanovna. Numele de familie cert doar la modul logic este reprodus în Dicţionar între paranteze ascuţite: , Avdotia Romanovna (Dunea).

În concepţia autorului, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski are un dublu caracter: biografic şi critic. În fiecare dintre articolele componente, mai ales în cele dedicate marilor personaje, Valeriu Cristea adună şi ordonează toate datele, de regulă împrăştiate haotic în roman şi adesea incerte, referitoare la respectivul erou, înzestrîndu-l astfel cu ceea ce el nu posedă la Dostoievski: cu o biografie "normală", logică (deci cronologică). E astfel refăcut întreg traseul vieţii personajelor şi poate fi urmărită semnificaţia simbolică a unor amănunte.

Interpretarea critică, uneori de mare întindere, se bazează pe textele scriitorului (textul romanesc definitiv, variantele, materialele pregătitoare, proiectele nerealizate, scrisorile, publicistica) şi ţine seama de o vastă exegeză dostoievskiană (indicată, la finalul acestui volum, în Surse şi referinţe bibliografice). Fiind vorba despre o lucrare personală, un "monodicţionar", stilul autorului este unul adecvat, personalizat: "nici frază albă, nici ton neutru şi cu atît mai puţin un stil sintetic, strîns, succint".

Dacă în volumul din 1983, cuvintele în limba rusă erau date în alfabetul chirilic, în cel din 1995, ele au fost transliterate. A fost preferată varianta a doua, extinsă acum la nivelul întregului. Transliterările sînt supervizate şi corectate de către Ilie Danilov, conferenţiar doctor la Catedra de Slavistică a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.

În ediţia de faţă s-a renunţat la utilizarea ghilimelelor speciale ('') menite să nuanţeze - ironic ori sceptic - un cuvînt sau o sintagmă.. Acestea vor fi marcate, ca şi citatele dintr-un text străin, prin ghilimele obişnuite. În ce priveşte sublinierile de diferite tipuri făcute de autor (cursive, text rărit), ele au fost unificate, preferîndu-se varianta cursivelor (italicelor).

Faţă de tomurile anterioare, cel prezent cuprinde şi un Index al personajelor, care va orienta şi va ajuta cititorul; iar lista bibliografică de la final este una compactată, reunind toate titlurile indicate de Valeriu Cristea în ediţia princeps a celor două volume.

În Cuvîntul înainte la cel din 1983, autorul aducea un omagiu memoriei lui Marin Preda care, în calitate de director al Editurii Cartea Românească, acceptase după doar o zi de reflecţie propunerea sa privitoare la alcătuirea unui Dicţionar Dostoievski.

După aproape un sfert de secol, adresez calde mulţumiri colectivului de elită al Editurii Polirom: redactorului Dan Daia, graficianului Angela Rotaru, redactorului-şef Adrian Şerban şi - last, but not least - directorului Silviu Lupescu, fără de care această ediţie monumentală n-ar fi existat.

(Daniel Cristea-Enache)

Mîşkin, Lev Nikolaevici, Idiotul

Personajul a cărui poreclă a dat titlul romanului. Dacă însă "numele" eroului cărţii la care Dostoievski a început să lucreze la 14 septembrie 1867 a fost imediat găsit, de la cele dintîi însemnări pregătitoare, "conţinutul" lui a suferit o serie de prefaceri pînă să se cristalizeze în acel "briliant" de care vorbea Tolstoi în legătură cu omonimul său Lev Nikolaevici. Idiotul planurilor iniţiale ale primei redacţii (PM1) seamănă prea puţin cu viitorul Mîşkin, anticipîndu-i în schimb pe Stavroghin şi pe Arkadi Dolgoruki (Adolescentul), iar înaintea acestora pe fratele lor mai vîrstnic nenăscut, eroul proiectului gigant nerealizat Viaţa unui mare păcătos. În ipostaza sa primordială, Idiotul era înzestrat cu o "mîndrie nemăsurată" ("Gordost' nepomernaia"). Deci la început a fost orgoliul. Prima zi a creaţiei (a genezei romanului) găseşte "mîndria nemăsurată" a personajului aşezată pe temelii trainice şi înălţîndu-se semeţ, ca un munte uriaş, sumbru. Măcinarea şi spulberarea acestuia a constituit condiţia ivirii umilului Mîşkin, cel pe care îl cunoaştem cu toţii, evanghelic purificat de orice urmă de vanitate, încît în acest caz se poate într-adevăr spune că muntele a născut "doar" un şoarece - în limba rusă mîş. Distanţa dintre Idiotul orgolios din caietele la roman (PM1) şi cel "sărac cu duhul" din Carnetele mai tîrzii şi din textul definitiv este de ere geologice. În raport cu premisele personajului, apariţia adevăratului Mîşkin reprezintă un "miracol".

Tot "din mîndrie vrea să se ţină în frîu şi să se biruie pe sine. În faptele de umilinţă descoperă voluptatea". Idiotului din primele luni de muncă la roman (septembrie, octombrie, noiembrie), căruia îi mai sînt atribuite, în afară de mîndrie, "pasiuni (...) puternice" şi o "necesitate arzătoare de a iubi", îi este caracteristic acel balans între extreme ce se va transmite apoi ca mişcare esenţială atît "marelui păcătos" din proiectul nerealizat, cît şi lui Stavroghin şi Adolescentului: "Smerit şi ascultător, dintr-odată se răzvrăteşte"; "el este într-o asemenea măsură bolnăvicios de mîndru, încît nu poate să nu se considere Dumnezeu, şi totodată (s.n.) într-atît nu se respectă pe sine (într-atît de lucid se autoanalizează), încît nu poate să nu se dispreţuiască dincolo de orice limită şi cu un zel ce merge pînă la neadevăr" (PM1). Dilema personajului este formulată, în această etapă a formării sale, apăsat: "Sau să domnesc ca un tiran, sau să mor pentru toţi pe cruce...". Capabil de "sinceră mărinimie", dar şi de "răzbunare şi invidie", "creştin" care "în acelaşi timp nu crede", Idiotul din toamna lui 1867 îşi vădeşte la fiecare pas "dedublarea". Profilul prim al viitorului (şi îndepărtatului) Mîşkin este ameninţător, terifiant: "Cine nu-l cunoaşte - rîde de el, cine îl cunoaşte - începe să-i ştie de frică". Încă din copilărie, protoeroul (care anticipînd, rezumă totodată, reluînd unele trăsături ale lui Raskolnikov, de pildă) nutrea gîndul de a ajunge "mai sus decît toţi", gînd care nu-l părăseşte nici mai tîrziu: "El vrea pentru sine locul dintîi" şi "să şi-i supună pe toţi". Viitorul şi-l planifică astfel (într-un mod asemănător, pînă la un punct, Adolescentului, acesta din urmă avînd totuşi un sentiment mai rafinat al puterii, pe care nu s-ar grăbi să o exteriorizeze): "Voi fi bancher, regele iudeilor şi îi voi ţine pe toţi în lanţuri sub călcîiul meu". Ca să "ajungă deasupra tuturor", pare să aibă răbdarea să parvină, să facă o lentă carieră; în acelaşi timp e măcinat de dorinţa de a săvîrşi pe loc o ispravă ("jajda podviga") neobişnuită, să dea foc unei case sau să-şi ardă demonstrativ un deget. Nu se sfieşte "să urzească intrigi şi să calomnieze", fiind comparat la un moment dat (el, viitorul Mîşkin!) cu Iago, şi chiar comite o crimă: "«Şi totuşi am ucis» - spune Idiotul". Figură "teribil de orgolioasă şi de tragică, Idiotul din PM1 (de fapt, o succesiune de schiţe de personaje) era totuşi predestinat de autor "să sfîrşească în chip înălţător, ca un sfînt" ("končaet bojenstvenno"). La 4 decembrie 1867, Dostoievski întrerupe însă munca la roman (la a cărui redactare deja trecuse): "Am azvîrlit totul la dracul", mărturiseşte el într-o scrisoare (referindu-se deci atît la însemnările din Caiete, alcătuind ceea ce specialiştii au denumit PM1 - şi care s-au păstrat -, cît şi la "prima redacţie" a unei naraţiuni continue - care a fost distrusă de scriitor sau s-a pierdut). Între 4 şi 18 decembrie, fără să-şi acorde nici un răgaz, Dostoievski elaborează noi şi noi planuri (cîte şase cel puţin pe zi - după cum va preciza mai tîrziu scriitorul) într-un sisific efort de creaţie, fără precedent, dar egalat şi întrecut apoi în biografia artistică a unuia dintre cei mai mari muncitori ai condeiului din toate timpurile: "Capul meu s-a transformat într-o moară", îi scrie el unui corespondent. Efort fructuos, căci la 18 decembrie 1867 - după cum îl informează pe A.N. Maikov într-o scrisoare din 12 ianuarie 1868 - a început să redacteze "noul (s.n.) roman" (a "doua redacţie" a Idiotului; notele referitoare la a doua şi ultima redacţie a romanului - PM2 -, care s-au păstrat, încep la 7 martie 1868 - ultima dată menţionată fiind 11 noiembrie acelaşi an; în ianuarie 1868, primele şapte capitole ale cărţii sînt publicate în Russki vestnik). În aceeaşi scrisoare (către A.N. Maikov), Dostoievski îşi divulgă o mai veche intenţie, aceea de "a-l înfăţişa pe omul integral (pe deplin) minunat" ("izobrazit' v polne prekrasnogo čeloveka"). Acest "om pe deplin minunat", "eroul pozitiv" la care scriitorul visa de mult, va fi întruchipat de Mîşkin. Între Idiotul din M2 şi textul definitiv, pe de o parte, şi Idiotul din PM1 (din care descind "marele păcătos", Stavroghin şi Arkadi Dolgoruki mai degrabă decît prinţul Lev Nikolaevici) există, cum s-a văzut mai sus, o uriaşă deosebire. Deşi - după cum se arată în ed. acad., vol. 9, p. 349 - "Idiotul ultimelor planuri din PM1 poartă deja în sine temeiul unei înalte spiritualităţi" şi cu toate că în M1 (în însemnările din noiembrie mai ales) pot fi descoperite o serie de trăsături şi întîmplări disparate ce prefigurează firea, situaţia şi viaţa lui Mîşkin. Ca şi eroul fixat în tiparul textului definitiv, protoeroul prin definiţie labil are 26 de ani, e prinţ şi dispune (de curînd) de avere; scrie frumos şi i se propune "un loc la cancelarie", un unchi (numit Unchiul) îl trimite în Elveţia; i se subliniază "simplitatea şi smerenia", i se dibuieşte patronimicul (spunîndu-i-se deocamdată Ivan Nikolaevici); la 10 noiembrie 1867 primeşte palma ce i se va aplica şi lui Mîşkin. Ultima dată menţionată în PM1 este 11 noiembrie 1867. Prima dată menţionată în PM2 este 7 martie 1868. La 4 decembrie 1867, scriitorul a încetat lucrul la primul Idiot, iar peste două săptămîni a început să scrie "noul roman". În numărul pe ianuarie 1868 al revistei Russki vestnik apar primele capitole din textul cvasidefinitiv. Lev Nikolaevici Mîşkin, "prinţul Hristos", s-a născut, aşadar, în urma unei cotituri decisive şi pînă la un punct misterioase intervenite în procesul de creaţie în decembrie 1867, în preajma Crăciunului. Simplă coincidenţă, poate. Dar nu este exclus ca apropierea sărbătorilor creştine de iarnă să fi activizat în conştiinţa unui om ca Dostoievski într-atît rolul prototipului religios al eroului, încît să determine o transformare radicală a Idiotului după chipul şi asemănarea unui model iradiant în acel interval calendaristic.

Principalul rezultat al dramaticului efort de creaţie din toamna şi iarna anului 1867 apare chiar la începutul primului capitol al cărţii, în scena din compartimentul trenului ce se apropia în mare viteză, în dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie 1867, de Petersburg, întrupat într-un tînăr de 26-27 de ani, înalt, cu părul "bălai şi des", cu "obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită", cu ochii "mari, albaştri", avînd "o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată" (cu "acea stranie fixitate a privirii" caracteristică epilepticilor), cu "trăsături plăcute, fine şi delicate", îmbrăcat sărăcăcios şi nepotrivit pentru sezonul rusesc şi ţinînd în mîini "o bocceluţă - pesemne tot bagajul lui". La fel de uşor e şi "bagajul" de informaţii şi date referitoare la propriul său trecut, cu care eroul, lipsit practic, din cauza bolii, de amintiri, descinde în gară la Petersburg. "Timp de 24 de ani am fost bolnav; de cînd m-am născut pînă la vîrsta de 24 de ani", mărturiseşte Mîşkin într-o discuţie cu Lizaveta Prokofievna Epancina, mama Aglaiei. Din cauza acestei boli care i-a întunecat viaţa, copilăria i-a rămas învăluită "ca într-o ceaţă". Orfan probabil de timpuriu de ambii părinţi (slujba de înmormîntare a generalului Ivolghin îi va aduce vag aminte prinţului de o ceremonie asemănătoare desfăşurată demult, într-o bisericuţă de ţară), Mîşkin avusese şansa să se bucure de ocrotirea bunului Pavlişcev, care-l încredinţase - cum pentru starea sănătăţii copilului "se recomanda şederea la aer curat" - unor "rude de-ale lui, moşierese de provincie", surorile Marfa şi Natalia Nikitişna din Zlatoverhovo. Aici fu dat mai întîi pe mîna unei guvernante, apoi i se adusese şi un pedagog, dar accesele din ce în ce mai frecvente ale bolii de care suferea ("o boală stranie de nervi", "un fel de epilepsie" ce "se manifesta prin convulsii şi tremurături") îl făcuseră "aproape idiot" (după cum va recunoaşte prinţul mai tîrziu). Pe cînd avea 10-11 ani şi era "complet idiot" fusese văzut la Zlatoverhovo de Ivan Petrovici (unul dintre invitaţii cei mai de vază la serata Epancinilor). Din amintirile acestuia rezultă că micului Mîşkin, dificil ca orice arierat, i se întîmpla să fie uneori maltratat (de către Marfa Nikitişna, cea mai mare dintre cele două surori). Copilăria nefericită a eroului (orfan slab de minte şi crescut printre străini) l-a îndepărtat de mediul aristocrat nefast şi l-a făcut mai receptiv la suferinţele altora (G.M. Fridlender). Copilăria şi adolescenţa lui Mîşkin constituie o perioadă obscură deopotrivă pentru cititor şi erou. Mai multe lucruri pare să ştie prinţul despre originea sa, căci atunci cînd încearcă să reconstituie din memorie împreună cu Lizaveta Prokofievna Epancina (născută Mîşkina) "vechimea neamului lor", "se dovedi a-şi cunoaşte destul de bine genealogia". Boala lui Mîşkin se agravase se pare la vîrsta bărbăţiei, pe la 21-23 de ani: "O serie de crize foarte violente şi chinuitoare", urmate de stări de prostraţie, l-au determinat probabil pe Pavlişcev să-şi trimită protejatul (cu patru-cinci ani înainte de data la care începe acţiunea romanului) la tratament în Elveţia, în muntosul canton Valois de la graniţa cu Italia, la sanatoriul profesorului Schneider. La plecarea din Rusia - îşi aminteşte Mîşkin - "mă găseam într-un hal... nu prea eram cu mintea limpede...". În aceeaşi stare se afla şi după primele luni ale tratamentului său, "aproape iresponsabil, un idiot" care "vorbea anevoie şi uneori nici nu înţelegea ce anume voiau de la el cei din jur". E perioada grelelor amintiri elveţiene, perioadă în care, într-o minunată zi însorită, în timpul unei plimbări prin munţi ce oferă privirii sale uimit îndurerate vaste priveli şti încîntătoare, are revelaţia zdrobitoare - retrăită mai tîrziu cu aceeaşi intensitate de Ippolit - că este "un avorton al naturii", un exclus de la măreaţa sărbătoare a firii la care au dreptul să participe pînă şi cel mai umil fir de iarbă şi cea mai minusculă gîză. Apoi, treptat, fără a izbuti să se vindece totuşi pe deplin, starea pacientului se ameliorează vizibil - datorită, desigur, influenţei binefăcătoare exercitate asupra lui de satul elveţian plin de copii în care îşi petrece cea mai mare parte a vremii şi în care se desfăşoară istoria sa "de dragoste" cu Marie. Deşi boala nu-i îngăduia "un studiu sistematic", la sanatoriul profesorului Schneider a reuşit totuşi să şi înveţe cîte ceva, citind "mai ales foarte multe cărţi ruseşti". Desigur că a şi călătorit prin Ţara cantoanelor, căci, admirînd un tablou în cabinetul generalului Epancin, crede a recunoaşte în el un peisaj helvetic, şi anume unul - ţine să precizeze vizitatorul abia întors din acele locuri - din cantonul Uri (cel în care Stavroghin va plănui să se retragă). După cum am văzut mai sus, Mîşkin consideră că a fost bolnav "pînă la vîrsta de 24 de ani". Cînd începe acţiunea romanului, prinţul are (sîntem de două ori informaţi, mai întîi cu oarecare aproximaţie de autor, apoi de eroul însuşi) 27 sau 26 de ani. Deci în ultimii doi-trei ani el s-a bucurat de o sănătate relativă: "Acum mi se întîmplă destul de rar să am crize", le asigură Mîşkin pe doamnele Epancin. Moartea subită a binefăcătorului său Pavlişcev, care achita costul tratamentului elveţian, îl lasă pe Mîşkin fără un ban printre străini, dar omenosul doctor Schneider îl va ţine pe gratis încă doi ani la clinica sa. Înapoierea în Rusia este decisă de scrisoarea domnului Salazkin, care îl încunoştinţa de la Moscova că este posibil să intre "în posesia unei moşteniri foarte importante". În drum spre patrie trece probabil prin Lyon, unde asistă la execuţia criminalului Legros, pe care apoi o visează de cinci ori şi în legătură cu care relatează în două rînduri în prima sută de pagini a cărţii. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie (1867) soseşte cu acceleratul Varşovia-Petersburg (în care călătoreşte de la un moment dat în acelaşi compartiment cu Rogojin şi cu Lebedev) în oraşul de pe malurile Nevei, unde nu mai fusese decît "aşa, în treacăt". Trecutul personajului, de la naştere pînă în ziua în care soseşte la Petersburg, este o imensă pată albă, colorată doar pe alocuri. Numai două întîmplări memorabile (amîndouă povestiri despre cruzimea oamenilor) marchează de fapt această lungă perioadă: moartea lui Marie şi execuţia de la Lyon, întîmplări pe care Mîşkin le va rememora în casa Epancinilor tocmai pentru că ele reprezintă singurele lui mărturii referitoare la un trecut aproape inexistent. 27 noiembrie va fi, în schimb, o zi plină în viaţa lui Mîşkin, care va trăi în 12 ore mai mult decît într-un sfert de secol. Cu ea în biografia eroului se deschide un interval de existenţă activă, intensă de aproximativ şase-şapte luni. De la gară, despărţindu-se de Rogojin (întîmpinat de o gălăgioasă ceată de prieteni servili), Mîşkin o ia spre Liteinaia ca să ajungă la locuinţa generalului Epancin, cu a cărui soţie ştia că se înrudeşte şi căreia îi trimisese în urmă cu un an din Elveţia o scrisoare (rămasă fără răspuns). În anticamera generalului, aşteptînd să fie introdus, stă de vorbă în chip democratic cu lacheul Alexei, căruia îi adresează prima relatare a execuţiei de la Lyon. În cabinetul lui Epancin, care îi făgăduieşte să-i găsească "un loc într-o cancelarie", dă o probă de caligrafie şi contemplă, cu aviditate, portretul Nastasiei Filippovna, adus de Ganea Ivolghin pentru a-l arăta protectorului său şi depus apoi la vedere pe o masă. Primit după aceea, la sugestia generalului, de doamnele Epancin, pentru a fi "examinat", Mîşkin le cîştigă afecţiunea şi stima povestind. El se întoarce din nou la execuţia de la Lyon şi evocă apoi istoria lui cu Marie şi cu copiii din satul elveţian - cele două naraţiuni în naraţiune constituind cărţile sale de vizită, care dezvăluie cine este şi îi aduc preţuirea meritată (prin caracterul lor zguduitor şi prin impresia pe care o produc, retrospectivele lui Mîşkin amintesc de cea a lui Enea în faţa reginei Didona şi a curtenilor acesteia). Reticentă la început, Aglaia îi arată dintr-odată prinţului o încredere neţărmurită, punîndu-l la curent cu relaţiile dintre ea şi Ganea, spre stupoarea şi furia acestuia din urmă. Care, pe drum, conducîndu-l la locuinţa părinţilor săi unde nou-venitul urma deocamdată să se instaleze, nu pierde prilejul să se răzbune pe "idiot" (numindu-l o dată chiar astfel). În casa Ivolghinilor, Mîşkin asistă la furtunoasa vizită a Nastasiei Filippovna (pe care o recunoaşte din prima clipă) şi la invazia lui Rogojin şi a bandei sale. Intervenind în cearta dintre frate şi soră (Varia), este pălmuit de faţă cu toţi de Ganea. După-amiaza şi seara şi le petrece în tovărăşia generalului Ivolghin, mai întîi într-o cafenea de pe Liteinaia, unde intrase ca să-l roage pe general să-l introducă la Nastasia Filippovna, apoi colindînd împreună cu acesta străzile oraşului în aşteptarea momentului în care Ivolghin, după cum cu naivitate credea prinţul, se va hotărî să-şi împlinească făgăduiala. Ivolghin însă nu numai că nu fusese niciodată la ea, dar nici măcar nu ştia unde locuieşte Nastasia Filippovna, la care Lev Nikolaevici ajunge în cele din urmă condus de fiul generalului Kolea, după ora nouă şi jumătate seara. Musafir nepoftit, Mîşkin este întîmpinat cu bucurie, ca un aliat şi ca un afin, de eroină, care se decisese să se folosească de aniversarea zilei de naştere ca să se răzbune pe trecutul ei şi pe toţi cei vinovaţi faţă de ea. Personajul acceptat de regizoarea spectacolului în ultima clipă devine unul dintre protagoniştii scenei. Prinţul îi hotărăşte soarta lui Ganea, sfătuind-o pe gazdă să nu se mărite cu acesta, şi e cît pe ce să devină el soţul Nastasiei Filippovna, pe care o cere în căsătorie, spre consternarea celor de faţă. Consternare care ajunge la paroxism cînd Ptiţîn (după ce parcurge cu un ochi expert scrisoarea referitoare la moştenirea primită de Mîşkin de la Salazkin) anunţă că prinţul este foarte probabil un milionar. După ce Nastasia Filippovna pleacă cu Rogojin, sare în prima trăsură care îi iese în cale şi porneşte în urmărirea alaiului ce se îndrepta spre Ekaterinhof, unde Parfion plănuise să-şi sărbătorească "nunta". Acasă (la Ivolghini) prinţul se întoarce a doua zi dimineaţă la ora şase, venind de la Ekaterinhof (asistase la petrecerea lui Rogojin!), pentru ca peste două-trei zile, urmărind-o în continuare pe Nastasia Filippovna, să plece la Moscova pentru a intra în posesia moştenirii. Părăsind Petersburgul în ultimele zile ale lui noiembrie sau cel tîrziu la 1 decembrie, Mîşkin se întoarce în oraşul de pe malurile Nevei la începutul lui iunie (1868), cînd demarează partea a doua a cărţii. Cele şase luni petrecute de erou la Moscova şi în provincie cad între primele două părţi ale romanului (exclusiv petersburghez, Pavlovskul, unde acţiunea se mută cam de la mijlocul părţii a doua şi unde se desfăşoară pînă aproape de final, fiind o localitate estivală din orbita marelui oraş), alcătuind un timp mort din punct de vedere narativ. Despre evenimentele mai importante care au avut loc în acest răstimp în familiile Epancin şi Ivloghin sîntem informaţi pe scurt în capitolul I al părţii a doua. Despre ce li s-au întîmplat în acelaşi interval lui Mîşkin şi Nastasiei Filippovna nu vom afla (treptat) decît puţine lucruri, exclusiv din referiri fugare şi aluzii împrăştiate literalmente de-a lungul întregului roman. O nouă perioadă obscură intervine aşadar în viaţa lui Mîşkin, de astă dată nu din cauza bolii eroului, ci din "vina" autorului, cantonat în Petersburg. Dacă Mîşkin porneşte imediat după Nastasia Filippovna şi Rogojin, scriitorul nu pleacă pe urmele lui Mîşkin. El rămîne pe loc, mulţumindu-se să culeagă diferite informaţii şi zvonuri cu privire la ciudatul său triunghi erotic, înscris temporar în alte coordonate de spaţiu. Ca să-i înţelegem însă pe Mîşkin şi pe Nastasia Filippovna, această perioadă trebuie pe cît posibil şi ea elucidată, adunînd la un loc toate datele şi presupunerile disparate referitoare la ea. Căci dacă cele şase luni de eclipsare a lui Mîşkin formează un timp mort din punctul de vedere al povestirii (naraţiunea se repune în mişcare numai odată cu a doua sosire în Petersburg a lui Mîşkin), ele reprezintă însă un timp activ, un timp capital în biografia şi pentru psihologia celor mai importante personaje ale cărţii. În apele naraţiunii, marii eroi dostoievskieni au ponderea şi poziţia de plutire a unor aisberguri. Faptul este aici, la începutul părţii a doua a Idiotului, mai izbitor poate decît în orice alt loc din opera romancierului: personajele sale impresionează nu numai prin partea lor de suprafaţă, creastă spectaculoasă, ci şi - iar uneori mai ales - prin enorma masă de susţinere ascunsă, postament colosal invizibil, dar bănuit, puternic simţit. Prinţul Mîşkin din iunie, cu aerul său distrat, îngîndurat, este indiscutabil altul în comparaţie cu prinţul Mîşkin din noiembrie. Se simte la al doilea Mîşkin, oarecum blazat, jumătatea de an în plus, experienţele şi oboseala. Căci dispariţia eroului dincolo de orizontul petersburghez al romanului inaugurează o perioadă pe cît de obscură, pe atît de agitată. Mai întîi din punctul de vedere al relaţiilor lui Mîşkin cu Nastasia Filippovna şi cu Rogojin, ca şi din al acelora dintre ultimii doi. Aceste relaţii sînt marcate şi într-o importantă măsură determinate de zbuciumul Nastasiei Filippovna, care fuge de mai multe ori atît de la Rogojin, cît şi de Mîşkin. La început, prinţul pare să se apropie mai mult de Rogojin, cu care se întîlneşte frecvent în această perioadă, cu care se explică şi cu care poartă discuţii variate, de la cele despre Rusia şi despre menirea lor ca patrioţi şi cetăţeni la cele de ordin educativ-literar: "Se văzuseră des, uneori ceasuri întregi, ba au fost şi cîteva momente în întîlnirile lor care se întipăriseră adînc în sufletul fiecăruia" - ne informează retrospectiv scriitorul (partea a doua, capitolul III). L-au citit împreună pe Puşkin, integral, au vorbit deschis, sincer şi au ajuns amici (se tutuiau). Perioada moscovită cimentează prietenia dintre cei doi rivali. Prietenie care nu adoarme însă suspiciunile lui Rogojin. Acestuia i se pare că prinţul tînjeşte după Nastasia Filippovna: "Altădată tînjeai după ea, erai chinuit, o vedeam bine", îi va spune Parfion prietenului său mai tîrziu, după întoarcerea lor la Petersburg, referindu-se la răstimpul petrecut de tustrei la Moscova. Iar cînd Nastasia Filippovna îl părăseşte pe Rogojin pentru Mîşkin ("atunci cînd ea te-a părăsit ca să vină la mine"), bănuielile gelosului par să se confirme, deşi ştie că prinţul nu i-a fost "niciodată rival în adevăratul sens al cuvîntului". "Aventura" lui Mîşkin cu Nastasia Filippovna se consumă în provincie, unde prinţul, lăsîndu-şi afacerile legate de moştenirea pe care o primise în seama lui Salazkin, pleacă împreună cu sau pe urmele eroinei. Stătuseră însă separat acolo şi chiar în localităţi diferite şi această stranie convieţuire nu durase decît o lună. I-ar fi făcut totuşi atunci (după cum îi reaminteşte Nastasia Filippovna în scena întîlnirii cu Aglaia) făgăduieli solemne, i-ar fi promis că n-o va părăsi niciodată, că o va urma "peste tot", orice i s-ar mai putea ei întîmpla. Anumite incertitudini şi temeri persistă multă vreme în legătură cu luna petrecută de erou "lîngă nesuferita aceea" (cum se exprimă Aglaia). La Pavlovsk, în iunie, Lizaveta Prokofievna îl întreabă direct pe prinţ (care zîmbeşte de "naivitatea împunsăturii") dacă nu cumva s-a căsătorit, iar mai tîrziu îl pune chiar să jure că nu e însurat "cu aia". Mîşkin răspunde negativ şi jură după cum i se ceruse, dar recunoaşte că era "cît pe ce" să se însoare cu Nastasia Filippovna (primejdia de care se teme, ca mamă, Lizaveta Prokofievna existase, căci în caietele la roman prinţul "e însurat"). În intervalul de timp petrecut în provincie "împreună" cu Nastasia Filippovna se produce o importantă cotitură în atitudinea lui Mîşkin faţă de eroină. Luna aceasta "i-a lăsat amintiri amare". După "tot ce a trebuit să îndur" în "împrejurări atît de înspăimîntătoare", "nu pot s-o mai iubesc", se confesează prinţul Aglaiei în legătură cu sentimentele sale faţă de Nastasia Filippovna; "am iubit-o, am iubit-o mult... dar la urmă... la urmă... pînă la urmă, ea a ghicit totul (...) Că aveam pentru ea numai un sentiment de milă şi că... n-o mai (s.n.) iubeam". Împrejurările "atît de înspăimîntătoare" la care se referă Mîşkin şi care îl făcuseră să n-o mai iubească pe Nastasia Filippovna ca pînă atunci (ceea ce nu înseamnă mai puţin, ci altfel) sînt desigur acelea în care eroina se dezlănţuie, încercînd să-şi ilustreze faima pe cît de rea, pe atît de nemeritată, în care, ca să-i redea prinţului libertatea, vrea să pară cît mai nedemnă de el. Sentimentele acelui Mîşkin care o ceruse în căsătorie pe femeia întreţinută de Toţki şi care "fugise" în provincie cu amanta lui Rogojin se metamorfozează acum şi se precizează (fără să dispară însă). Îndrăgostitul cedează locul fratelui, iubirea - iubirii-milă. Cînd dragostea faţă de Nastasia Filippovna apune, răsare aceea faţă de Aglaia, de al cărei chip îşi aminteşte tocmai în această perioadă, "deodată": "În bezna în care mă aflam atunci, visam... poate mi se năzăreau numai nişte zori noi". Aceşti "zori noi" o simbolizează evident pe Aglaia, al cărei nume vine de la grecescul aglaos = "care străluceşte". Biletul care îi va parveni fetei prin Kolea Ivolghin şi pe care ea îl va interpreta corect ca o scrisoare de dragoste fusese scris de Mîşkin, după cum îi va explica el mai tîrziu, "în cel mai greu moment din viaţa mea". După despărţirea de Nastasia Filippovna, care îl părăseşte şi se întoarce la Moscova pentru a fugi apoi din nou de la Rogojin (de data aceasta înapoi la Petersburg), Mîşkin rămîne în provincie. Începe al treilea şi ultimul interval (primul: şederea de cîteva luni - pare-se trei - la Moscova, sub semnul unei legături relativ amicale, "luminoase" cu Rogojin; al doilea: "escapada" de o lună cu Nastasia Filippovna) al perioadei de absenţă de o jumătate de an din Petersburg a eroului. Rămas singur (cuplul amanţilor se refăcuse pentru moment), el se consacră în întregime cunoaşterii realităţilor ruseşti, de care este avid. Călătoreşte (prinţul Ş. îl întîlneşte într-un orăşel), îşi vede "de ocupaţii", se apucă "de studii", observă şi intră în vorbă cu oameni din cele mai diferite straturi ale populaţiei. Într-un compartiment de tren discută "vreo patru ceasuri" despre credinţă cu domnul S., despre care auzise "vorbindu-se mult" (era "cunoscut mai ales ca un ateu convins"); deşi "foarte cult şi instruit", "un adevărat om de ştiinţă", îi dă totuşi impresia lui Mîşkin că "tot ce spunea el (domnul S.) părea cu totul altceva decît obiectul discuţiei" (după părerea specialiştilor, prototipul lui S. ar fi celebrul N.A. Speşnev, 1821-1882, cel mai radical dintre petraşevţi, considerat drept primul comunist din Rusia). Într-o "capitală de judeţ" (judeţul se numea Mîşkinski!) e acostat de "un soldat zdrenţăros" şi beţiv care, înşelîndu-l cu naivitate, îi vinde o cruce de cositor drept una "de argint curat" (crucea înfrăţirii cu Rogojin) şi "acostează" la rîndul lui "o ţărancă cu un prunc în braţe", care îşi făcea "semnul crucii cu multă evlavie", deoarece tocmai atunci "copilul îi zîmbise (...) pentru prima oară de cînd venise pe lume" (contrastînd cu figura soldatului decăzut, tînăra ţărancă prefigurează femeile din popor venite la stareţul Zosima să-şi spună oful, din Fraţii Karamazov). Perioada moscovită şi provincială (ultima ei parte, mai ales) reprezintă timpul "de ucenicie" al lui Mîşkin. Cu o nerăbdare şi emoţie în care se pot ghici nostalgia înfrigurată, foamea de fenomenul rusesc al scriitorului însuşi nevoit să rămînă vreme de patru ani, între 1867 şi 1871, departe de patria sa (Idiotul e o operă de exil), eroul se scufundă în străfundurile Rusiei: "O, cîte lucruri noi, cu totul nebănuite, neaşteptate şi nemaiauzite aflase el în timpul acestor şase luni!". Începuse "să creadă cu toată tăria în însuşirile minunate ale sufletului rusesc". Nu s-ar fi întors la Petersburg decît peste doi-trei ani dacă soarta Nastasiei Filippovna (care se ascunsese nu numai de Rogojin, ci şi de el) nu l-ar fi preocupat în aşa de mare măsură. Un mesaj de la Lebedev, înştiinţîndu-l că ea se află incognito de cîtva timp la Petersburg, îl determină pe prinţ să-şi părăsească "bîrlogul" mai repede decît ar fi vrut şi să revină în oraşul de pe malurile Nevei "în primele zile ale lui iunie" (fiecare dintre cele două părţi, inegale ca întindere, din care este alcătuit romanul începe - după cum a arătat G.M. Fridlender - cu sosirea eroului la Petersburg). Pe peronul gării Nikolaevski (unde la 30 decembrie 1859 debarcase, după zece ani de absenţă, fostul petraşevţ Dostoievski) nu-l aşteaptă însă decît "doi ochi arzători" (Rogojin, aflat în oraş de trei săptămîni, îl spionează ascuns în mulţime). De la gară, după ce trage la un hotel "de mîna a treia, nu departe de Liteinaia", şi se instalează "în două odăiţe întunecoase şi sărăcăcios mobilate", prinţul Mîşkin se îndreaptă spre locuinţa lui Lebedev, cel care îi semnalase prezenţa Nastasiei Filippovna la Petersburg şi de la care spera să capete şi alte informaţii despre fugară. Episodul celei de-a doua descinderi în Petersburg şi al vizitei de informare la Lebedev ne pun în contact cu un altfel de Mîşkin, "trist" şi "îngîndurat", copleşit de griji apăsătoare", care vorbeşte "cu un vădit efort" şi pare "oarecum plictisit": "Nu prea sînt în apele mele", recunoaşte el. Oboseala drumului, temerile privitoare la starea sufletească a Nastasiei Filippovna, pe care o consideră grav bolnavă, şi la reacţiile lui Rogojin, a cărui privire pironitoare îl întîmpinase la gară, gîndul la Aglaia, apropierea crizei (prima de după întoarcerea în Rusia) explică această nouă ipostază a personajului (una dintre cele mai reuşite şi mai obsedante din punct de vedere artistic). Determinată însă mai ales de maturizarea eroului. Primul Mîşkin, cel care coboară din tren la începutul părţii întîi deloc preocupat de faptul că nu cunoaşte aproape pe nimeni în oraş şi că nu are un ban în buzunar, mai este încă un copil. Al doilea Mîşkin, cel care soseşte la Petersburg la începutul părţii a doua, este deja un adult purtînd pe umeri, pe lîngă atîtea griji, şi povara vîrstei - multă vreme congelată la un nivel infantil în munţii Elveţiei. Timpul lui Mîşkin se "dezgheaţă" şi începe să se consume rapid odată cu venirea lui în Rusia şi cu călătoria spre inima ei. De la Lebedev, amînînd să-l vadă pe generalul Epancin, prinţul se duce acasă la Rogojin, cu care nu se mai întîlnise de trei luni (de la "fuga" lui cu Nastasia Filippovna de la Moscova în provincie). Un alt Rogojin i se înfăţişează acum noului Mîşkin. Un Rogojin ostil, suspicios, crispat, constituit parcă în jurul acelor "ochi arzători" trimişi să pîndească la gară întoarcerea prinţului, născut din ura statornică pe care i-a purtat-o lui Mîşkin după gestul de "trădare" de la Moscova al acestuia: "În aceste trei luni cît nu te-am văzut, crede-mă, n-a fost o clipă să nu te urăsc. Aş fi fost în stare, zău, să-ţi dau şi otravă, de s-ar fi putut cumva. Pînă acolo am ajuns" - mărturiseşte Rogojin. Nici asigurările lui Mîşkin că n-a venit în oraş decît ca s-o convingă pe Nastasia Filippovna să plece în străinătate pentru a-şi îngriji sănătatea, dar că din moment ce ei doi s-au împăcat din nou el nu va întreprinde nimic ca să-i despartă (deşi ar fi fost bucuros să afle că s-au despărţit definitiv) şi va evita să-i mai vadă, nici declaraţia lui de iubire: "Te iubesc şi ţin la tine mult, Parfion" nu izbutesc să smulgă duşmănia din sufletul gelosului care, la rîndul său, face eforturi disperate pentru a-şi recîştiga încrederea în prinţ, propunîndu-i să-şi schimbe între ei cruciuliţele de la gît şi să se "înfrăţească", conducîndu-l apoi în apartamentul mamei pentru a primi binecuvîntarea. În aceeaşi zi - a doua mare zi epică a naraţiunii -, "pe la două şi jumătate", ajunge în sfîrşit la generalul Epancin, pe care însă nu-l găseşte acasă. Se îndreaptă apoi spre hotelul "Balanţa" (aflat în cartierul Peski, în apropierea locuinţei lui Lebedev), unde i se spusese că l-ar putea găsi pe Kolea, mesagerul său amoros (de care şi de această dată avea nevoie probabil tot în legătură cu Aglaia, ca să afle noutăţi despre ea). Negăsindu-l pe băiat la "Balanţa" (numele hotelului e sugestiv pentru starea psihică şi sufletească ambiguă, în balans a eroului), îi lasă un bilet, hotărîndu-se totodată să-l mai aştepte acolo şi între timp "să îmbuce ceva". Cum Kolea tot nu apare, la patru părăseşte hotelul şi porneşte "în neştire pe stradă, fără să se întrebe încotro anume merge". Începe marele periplu petersburghez premergător crizei, în răstimpul căruia, pe la şase, ajunge la gara de unde se lua trenul spre Pavlovsk şi chiar îşi cumpără un bilet de drum (dar cînd să urce în vagon se răzgîndeşte), revine în dreptul vitrinei unei prăvălii pentru a contempla din nou un cuţit cu mînerul din corn de cerb ce-l fascinase ca în vis cu cîtva timp în urmă (cînd trecuse întîia oară pe lîngă acea vitrină), rătăceşte apoi prin Grădina de vară, unde ora şapte îl surprinde meditînd pe o bancă. Apoi, deşi promisese că nu va încerca să o vadă pe Nastasia Filippovna, se îndreaptă ca împins de un resort spre cartierul Petersburgskaia Storona, unde în acea perioadă eroina locuia în mod provizoriu (la Filisova, cumnata lui Lebedev). Oboseala celor şase luni de viaţă adevărată printre adulţi şi simptomele crizei ce se apropia se amestecă acum cu toată încîlceala intrigii romanului strînsă ca un ghem în sufletul personajului opresat din afară de privirea (aproape autonomă prin intensitatea ei) a urmăritorului său implacabil Rogojin şi de aerul înăbuşitor, prevestitor de furtună, al serii petersburgheze: "Trăia clipe grele, de mare nelinişte şi de încordare chinuitoare", "de confuzie sufletească". Deambulările dezolate, apăsătoare prin oraş din capitolul V al părţii a doua constituie episodul labirintic al eroului în impas. Deruta prinţului este consecinţa fantasticei presiuni a realului exercitată asupra lui în prima jumătate de an de după întoarcerea în Rusia. Ziua celei de-a doua sosiri la Petersburg a lui Mîşkin, cu care redemarează acţiunea propriu-zisă a naraţiunii, este în acelaşi timp pentru el o zi (tristă) de bilanţ. Negăsind-o pe Nastasia Filippovna la adresa indicată de Lebedev (locuia într-adevăr acolo, dar plecase de dimineaţă la Pavlovsk şi era puţin probabil că se va mai întoarce în acea zi), "clătinîndu-se, palid la faţă, pradă unui zbucium chinuitor", prinţul o ia spre hotelul de lîngă Liteinaia unde trăsese şi unde ceea ce bănuise în acea lungă după-amiază că o să se întîmple - acuzîndu-se mereu pentru bănuielile sale "josnice" - se întîmplă: desprinzîndu-se dintr-o firidă de pe palierul scării, Rogojin încearcă să-l înjunghie. Însă criza de epilepsie anunţată de atîtea semne se declanşează în sfîrşit şi eroul scapă de cuţit. O "mare mulţime" se adună în jurul lui Mîşkin, descoperit după "vreo cinci minute" însîngerat la capătul de jos al scării (se rostogolise zguduit "de convulsii, zvîrcoliri şi spasme" de-a lungul celor 15 trepte) şi nu peste mult timp "cineva din personalul hotelului recunoscu în epileptic pe călătorul sosit de curînd la hotel" (atentatorul dispăruse fără a trezi vreo bănuială şi poate chiar fără a fi văzut). Intervine apoi, printr-o fericită coincidenţă, Kolea (reîntors la "Balanţa", el găsise acolo biletul cu adresa hotelului la care se oprise prinţul) şi datorită lui se iau imediat toate măsurile necesare. Bolnavul, dus în camera sa, e examinat de un medic, iar peste o oră Kolea îl urcă într-o trăsură şi îl transportă acasă la Lebedev. A treia zi după atacul de epilepsie, Mîşkin se mută la Pavlovsk împreună cu Lebedevii, a căror vilă o închiriase. Către seară, de faţă fiind Ganea, Varia, Ptiţîn, generalul Ivolghin, Kolea şi, fireşte, gazdele, primeşte pe terasă vizita doamnelor Epancin, care veniseră să se intereseze de starea sănătăţii prinţului. Lunga scenă (numită convenţional de noi "de pe terasă", partea a doua, capitolele VI-X), punctată de "gluma" Aglaiei (care făcînd aluzie la Mîşkin recită balada lui Puşkin despre "cavalerul sărman", înlocuind în text iniţialele A.M.D. - Ave, Mater Dei cu cele ale Nastastiei Filippovna Baraşkova), de apariţia lui Evgheni Pavlovici Radomski (însoţit de generalul Epancin), de intruziunea grupului revendicativ format în jurul pretinsului fiu al lui Pavlişcev (Burdovski) de Ippolit Terentiev, Keller şi Doktorenko (scenă în scenă), de prima confesiune, orală, a lui Ippolit, în fine (în momentul plecării musafirilor) de încercarea Nastasiei Filippovna (în mare parte reuşită) de a atenta la onoarea şi respectabilitatea lui Evgheni Pavlovici, se încheie cu o nouă răcire a relaţiilor dintre Epancini (Lizaveta Prokofievna) şi prinţul Mîşkin. "De abia a treia zi (s.n.) Epancinii se înduplecară să revină la sentimente mai bune" (faţă de prinţ). Ziua împăcării debutase însă prea puţin promiţător pentru Mîşkin. Un bilet din partea Aglaiei primit dimineaţa îi dă de înţeles că fata, în realitate îndrăgostită foc de el, nu mai vrea să-l vadă. În seara aceleiaşi zile însă, "pe la ora şapte", Lizaveta Prokofievna îi face la modul ei despotic o vizită inopinată prinţului. Venise, îl bruschează ea de la început, doar ca să-i ceară "o lămurire" în legătură cu scrisoarea pe care i-a trimis-o Aglaiei din provincie (prin Kolea) în urmă cu două luni şi jumătate şi ca să-l prevină că fiica ei nu e de nasul lui (expresia îi aparţine), dar de fapt ca să se împace cu el şi ca să se asigure (căci dorea din toată inima ca Mîşkin să se însoare cu Aglaia) că prinţul nu e căsătorit "cu aia". Aflînd de biletul matinal impertinent al fiicei, mama îl sechestrează pur şi simplu pe prinţ şi îl duce la ea acasă, de unde în aceeaşi seară (seară ce reprezintă puntea dintre partea a doua şi partea a treia), după un popas pe terasa vilei Epancinilor în timpul căruia, pe neaşteptate, Aglaia îi adresează lui Mîşkin, cel mai uimit dintre toţi, marele ei elogiu ("nici unul nu face cît degetul cel mic al dumitale, nici unul n-are nici mintea şi nici inima dumitale..."), pleacă în grup (doamnele fiind însoţite de Evgheni Pavlovici, de prinţul Ş. şi de erou) la promenadă, să asculte muzică în parcul de lîngă gara Pavlovsk. Aici o revede după "vreo trei luni şi mai bine" (căci în urmă cu trei zile îi auzise numai glasul) pe Nastasia Filippovna, care îl provoacă din nou pe Evgheni Pavlovici (comunicîndu-i alte veşti compromiţătoare) şi căreia îi ia apărarea (fizic) în scena incidentului cu ofiţerul (Kurnîşev). După scandaloasa întîmplare revine ca un automat pe terasa vilei Epancinilor, unde în curînd este lăsat singur (furtuna se dezlănţuise în familie) şi unde rămîne astfel nemişcat şi abstras pînă la apariţia Aglaiei, care, preocupată de eventualitatea unui duel, îi explică amănunţit cum se încarcă un pistol pentru ca apoi să-i strecoare în palmă un bileţel. O parte din drumul spre casă Mîşkin îl parcurge în tovărăşia generalului Epancin, care, cu toată ora înaintată, "se grăbea să se întîlnească cu cineva (Evgheni Pavlovici) pentru a discuta o chestiune importantă" şi care, înainte de a se despărţi de prinţ, îl sfătuieşte părinteşte pe acesta să nu-şi facă iluzii în legătură cu Aglaia. Rămas singur la o răscruce, Mîşkin se apropie de o casă a cărei fereastră mai era încă luminată şi citind abia acum biletul, ţinut pînă în acea clipă strîns în palmă ca un lucru de preţ, află cu nemărginită bucurie că e convocat a doua zi dimineaţă la ora şapte la "banca verde". Apoi apare ca din pămînt Keller, care îl urmărise şi care, amintindu-i şi el de duel, se oferă să-i servească drept martor. În dispoziţie excelentă, Mîşkin comite imprudenţa de a-i mărturisi lui Keller că este posesorul unei duzine de sticle de şampanie, amănunt pe care fostul ofiţer îl va reţine. Din nou singur, îşi întrerupe drumul spre casă şi "cel puţin un ceas" se plimbă prin parc străbătînd "de vreo 30 sau 40 de ori" distanţa ("de vreo sută de paşi") dintre "o bancă mică şi un copac bătrîn, înalt şi stufos"; sfîrşit de oboseală", se aşază în cele din urmă pe bancă: "Pretutindeni domnea o tăcere adîncă. Muzica din pavilionul gării încetase. În parc se pare că nu mai era nimeni la ora aceea; trebuia să fi fost cel puţin unsprezece şi jumătate. Era o noapte liniştită, caldă şi luminoasă, una din acele nopţi petersburgheze de pe la începutul lunii iunie, dar în bătrînul parc şi mai cu seamă pe aleea aceea umbrită de frunzişul copacilor, întunericul îşi pusese stăpînirea". Noaptea din parc este noaptea de dragoste a lui Mîşkin. Fericit cum nu mai fusese niciodată în viaţă, nu se gîndea decît că "mîine dimineaţă o va revedea, va sta alături de ea pe banca cea verde, o va auzi spunînd cum se încarcă un pistol şi o va contempla. Nici nu-i mai trebuia altceva". Reveria nocturnă este stînjenită de o siluetă care, desprinzîndu-se din întuneric, se aşază "alături pe bancă". Apropiindu-se de "nou-venit", prinţul "recunoscu în el chipul palid al lui Rogojin". Pe care Mîşkin nu-l mai văzuse din seara atentatului de la hotel, de "opt zile", după socoteala lui, dar căruia, în acest răstimp, îi trimisese el, victima, o scrisoare de reconciliere. Rogojin confirmă că a primit "iertarea (...) frăţească" a prinţului, căruia continuă însă să-i fie ostil (venise la el doar ca mesager al Nastasiei Filippovna), cu o tentă de condescendenţă ironică totuşi. Acceptă cu toate acestea (ce-i drept cu greu) invitaţia de a întîmpina împreună ziua de naştere a lui Mîşkin (de care prinţul tocmai îşi amintise şi care urma să înceapă peste cîteva minute, căci era "aproape de miezul nopţii"). Apropiindu-se de vila lui Lebedev (locuinţa lui Mîşkin la Pavlovsk), cei doi prieteni rivali o găsesc sărbătoreşte iluminată şi plină de o promiţătoare rumoare (Keller se grăbise să deconspire secretul sticlelor de şampanie). Aniversarea prinţului, în al cărei episod se intercalează Confesiunea lui Ippolit şi încercarea de sinucidere a acestuia, face trecerea la o altă zi a calendarului acţiunii romaneşti. Această nouă zi - ziua de naştere a eroului - începe cu întîlnirea matinală de la "banca verde" cu Aglaia şi sfîrşeşte cu întîlnirea de după miezul nopţii (prima lor întîlnire după despărţirea din provincie) cu Nastasia Filippovna, care la întoarcerea lui acasă îi aţine calea ca să-l mai vadă o dată înainte de a părăsi, aşa cum îi ceruse el, Pavlovskul. Cu toate că relaţiile dintre Mîşkin şi Aglaia continuă să fie confuze, toată lumea (Lebedev, Keller, Kolea) face aluzie la fericirea prinţului, iar unii se grăbesc chiar să-l felicite "pentru... împlinirea... dorinţelor scumpe inimii" lui. Eroul însuşi pare să plutească "într-un fel de beatitudine euforică". Primul eveniment important al părţii a patra, care începe la "o săptămînă" după întîlnirea de la "banca verde" a lui Mîşkin cu Aglaia, serata Epancinilor - organizată ca un fel de ultim examen pe care "logodnicul" fiicei mezine trebuia să-l dea în faţa protipendadei -, spulberă însă această atmosferă generală feerică de aşteptare prenupţială. Vorbind fără tact, aproape delirant, şi purtîndu-se stîngaci (sparge pînă la urmă vaza chinezească, aşa cum fusese "programat" de Aglaia), Mîşkin, care în încheiere le oferă simandicoşilor oaspeţi şi spectacolul unei crize de epilepsie (dacă prima criză îl salvase, a doua îl pierde!), cade la "examen", stricîndu-le Epancinilor şi sindrofia, şi planurile. Ruptura definitivă dintre Mîşkin şi Aglaia se produce însă a doua zi după serata ratată, cînd are loc prima şi ultima întîlnire a celor două mari eroine ale cărţii, la care prinţul "optează" pentru Nastasia Filippovna; "şase sau şapte zile" după întrevederea dintre cele două rivale are loc discuţia cu Evgheni Pavlovici, în cursul căreia prinţul încearcă zadarnic să-şi convingă interlocutorul să-i faciliteze un contact direct sau indirect (scris) cu Aglaia. Între timp, "pregătirile de nuntă (nunta lui Mîşkin cu Nastasia Filippovna, n.n.) mergeau repede; cununia urma să aibă loc la opt zile după vizita lui Radomski", deci la "două săptămîni" după întîlnirea dintre Aglaia şi Nastasia Filippovna, "pe la începutul lui iulie". În dimineaţa următoare zilei în care trebuia să se săvîrşească ceremonia cununiei (Nastasia Filippovna sustrăgîndu-se încă o dată în ultima clipă, de data aceasta ca să fugă cu Rogojin spre moarte), Mîşkin pleacă la Petersburg, unde odată ajuns se duce drept la locuinţa lui Rogojin, mai sumbră şi mai misterioasă ca oricînd. Nereuşind să dea de Parfion, o caută (evident, de asemenea zadarnic) pe Nastasia Filippovna (deja moartă) pe la toate adresele cunoscute. Îşi rezervă o cameră la acelaşi hotel de lîngă Liteinaia, unde trăsese şi în urmă cu o lună, la reîntoarcerea lui la Petersburg, şi după ce un om de serviciu îi serveşte o gustare, mai încearcă o dată, tot fără succes, la Rogojin. Îl aşteaptă apoi pe acesta în hotelul prea bine cunoscut ucigaşului, pentru ca după un timp (cînd deja se înserase) să iasă din nou în stradă, unde în sfîrşit Rogojin îl acostează. După ce îl ghidează în chip straniu prin oraş, indicîndu-i că-i mai bine să meargă fiecare pe cîte o altă parte a străzii, şi după ce ajung în Gorohovaia, supunîndu-se unui ritual conspirativ de neînţeles, Rogojin îl introduce în locuinţa lui labirintică şi îl conduce, amfitrion al groazei, în biroul său, unde dincolo de o "draperie grea de mătase verde" zăcea cadavrul Nastasiei Filippovna. Ca să realizeze în finalul romanului moartea pe care o prevăzuse chiar de la începutul lui, Mîşkin trebuie să vadă vîrful piciorului gol, de o imobilitate "înspăimîntătoare", ca "al unei statui de marmură", al defunctei. Tremurînd ca o frunză bătută de vînt, el rămîne apoi neclintit lîngă fratele său de cruce năpăstuit, împreună cu care petrece, netezindu-i din cînd în cînd ucigaşului, ca unui copil bolnav, "părul şi obrajii", cea mai cumplită noapte de veghe din istoria crimei. Dimineaţa "pe la unsprezece" (a treia zi de la data în care urma să se celebreze căsătoria prinţului cu Nastasia Filippovna), cînd "poliţia descinse la locuinţa lui Rogojin", Lev Nikolaevici Mîşkin e găsit "încremenit parcă şi cu gura încleştată": "Nu pricepea nimic din întrebările ce i se puneau şi nu mai recunoştea pe nimeni dintre cei din jur". Martorii (printre care Lebedev) consemnează idiotizarea idiotului. Retrimis în Elveţia, la acelaşi sanatoriu de unde venise în urmă cu şase-şapte luni aproape sănătos, prinţul se află de această dată (o declară cu părere de rău însuşi profesorul Schneider) în situaţia unui bolnav practic incurabil.

"Mîşkin se apropie de noi ca o fiinţă venită de pe o altă planetă." (Paul Evdokimov) Pentru prima oară faţă în faţă cu Nastasia Filippovna, prinţul o recunoaşte imediat nu numai deoarece în urmă cu un ceas îi contemplase avid portretul, ci şi dintr-un alt motiv: "- Dar cum m-ai recunoscut? - Pentru că mai înainte văzusem portretul dumitale şi (s.n.)... - Şi, mai ce? - Şi pentru că erai întocmai aşa cum mi te-am închipuit... mi se pare şi mie că te-am mai văzut şi altă dată... - Unde? Unde? - Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi... dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gîndesc... N-am locuit niciodată la Petersburg... Poate, în vis... (s.n.)". Visul în care eroul şi eroina din Idiotul s-au întîlnit cîndva ar putea fi acela al "omului ridicol" (proiectat în somn de resortul unui gînd ucigaş pe o planetă a vîrstei de aur, pe o stea a candorii edenice). Ca o aluzie la originea lui astrală poate fi interpretată şi observaţia scriitorului cu privire la faptul că, în momentele de "bucurie intensă", Mîşkin "simţea întotdeauna, şi fără motiv, o tristeţe vagă şi nelămurită". Fericirea prezentă, de aici, trezeşte nostalgia fericirii pierdute, de acolo. Dar nu numai fericirea, ci şi nefericirea provoacă o asemenea nostalgie: "Îl copleşea o tristeţe fără margini; ar fi vrut să plece undeva departe... dar nu ştia unde". De mai multe ori în roman, prinţul se simte ispitit "să se retragă undeva, să dispară" (din "lumea de aici"). Gîndul "de a se întoarce de unde venise" îl cutreieră în momentele de oboseală şi descurajare. "A mai existat vreodată un astfel de om?", se întreabă, mirat-indignată, Lizaveta Prokofievna. Nu s-a acordat, credem, suficientă atenţie (din punctul de vedere la care ne referim acum) episodului probei de caligrafie din cabinetul generalului Epancin. De ce l-a înzestrat autorul cu un asemenea talent pe eroul său, care doar cu puţin înainte de a şi-l etala declarase: "Cred că n-am nici talente, nici aptitudini deosebite"? Pentru a ocupa postul de "conţopist" pe care Epancin i-l promisese nu era nevoie ca Mîşkin să fie un artist al condeiului, cum indubitabil îl arată mostrele de scriere medievală şi contemporană, rusească, franţuzească sau englezească - toate pline de subtilităţi - şi cum constată că este însuşi generalul ("cum văd, eşti mai mult decît un simplu caligraf, eşti un artist!"). În afară de aceasta, e greu de crezut că un prinţ, oricît de sărac, s-ar fi aşezat într-adevăr la masa lui Akaki Akakievici sau a lui Devuşkin. Chiar dacă Mîşkin ar fi vrut s-o facă, nu l-ar fi lăsat probabil doamnele Epancin, cucerite de presupusa lor rudă de la cea dintîi întrevedere cu el. Să nu uităm apoi că eroul îşi dă proba de caligrafie cu scrisoarea lui Salazkin în buzunar (scrisoare prin care fusese încunoştinţat într-un chip suficient de promiţător ca să se hotărască să se întoarcă din Elveţia în Rusia, căci era posibil să intre în posesia unei moşteniri "foarte importante"). De "milionul" care urma să cadă din cer în braţele eroului său ştia apoi în orice caz scriitorul. Rolul "orei" de caligrafie (legîndu-l pe "idiot" de "inimele slabe" şi de "umiliţii şi obidiţii" din opera lui Dostoievski) nu putea fi deci de a-l pregăti pe erou pentru o slujbă de scrib care în aceeaşi zi chiar va părea tuturor, raportată la prinţul devenit deodată bogat, absurdă. Dacă proba de caligrafie îl recomandă într-adevăr pe Mîşkin, ea nu-l recomandă în nici un caz pentru vreo cancelarie oarecare. Proba de caligrafie reprezintă scrisoarea lui de recomandaţie, indescifrabilă însă atît pentru generalul Epancin, cît şi pentru Mîşkin însuşi. Literele desemnînd sunetele din care se compun cuvintele - ecouri ale ideilor generale ce constituie în filozofia lui Platon modelele tuturor lucrurilor şi fiinţelor, semnele grafice desăvîrşite, caracterele impecabile trasate de Mîşkin -, "un adevărat şirag de perle", ar putea face aluzie în calitate de reminiscenţe la lumea ideală a arhetipurilor, de unde eroul descinde. Propoziţiile neutre "cucernicul egumen Pafnutie şi-a pus iscălitura" sau "prin sîrguinţă învingi orice" ar dobîndi în acest caz sensul unor mesaje cifrate, al unui cod de care nici purtătorul lor nu mai este conştient. Se poate vorbi de inadaptabilitatea metafizică a personajului principal din Idiotul, de inadaptabilitatea lui vădită în raport cu lumea în care intră. În trenul ce străbătea friguroasa Rusie apropiindu-se de Petersburg, Mîşkin le apare vecinilor săi de compartiment (cînd se luminează de ziuă) îmbrăcat ca un străin. Despre care Lebedev, deşi îi cunoştea pe toţi, nu ştia nimic. (Vestimentaţia uşoară, nepotrivită anotimpului rusesc, de la pelerină la pantofii cu ghetre, subliniază nu numai sărăcia şi lunatismul călătorului, ci şi vulnerabilitatea lui de cavaler trimis neînzăuat pe cîmpul de luptă.) Un intrus nu numai în casa Epancinilor, pare noul sosit şi lacheului Alexei. Într-atît de mult se deosebea Mîşkin de vizitatorii obişnuiţi ai generalului! "Étranger absolu" (în elină, idiot înseamnă "particular", "diferit", "altul"), "il (Mîşkin, n.n.) n'a de racine nulle part". Această opinie (tot a lui Evdokimov) este contrazisă însă atît de modul realist în care scriitorul îşi înfăţişează personajul (văzut şi ca un simplu pămîntean), cît şi de concluziile altor cercetători. Specialiştii sovietici (G.M. Fridlender) au insistat asupra acelor date, aspecte şi împrejurări care subliniază caracterul terestru, normal al eroului. Dar chiar şi un scriitor religios ca Romano Guardini e de părere că "prinţul este un om ca oricare dintre noi": "Mîşkin nu este nici Omul-Dumnezeu, nici un Crist. El este omul care răspunde la numele de Lev Nikolaevici Mîşkin. Existenţa sa se compune din elemente pur umane: trup şi suflet, tristeţe şi bucurie, moştenire şi sărăcie, hazard şi declin". În contrast cu ceea ce afirmă Evdokimov, personajul principal al romanului are adînci rădăcini etnice şi sociale (de clasă). Semnificativ e faptul că, deşi a fost grav bolnav (aproape literalmente idiot) pînă la etatea de 24 de ani şi a stat multă vreme în străinătate, Mîşkin, spre deosebire de Kirillov şi Stavroghin, vorbeşte şi scrie corect ruseşte - ceea ce la Dostoievski reprezintă întotdeauna o dovadă de înrădăcinare, de profundă apartenenţă la spiritul naţional. Eroul însuşi se miră că nu şi-a uitat limba (ar fi putut cu tot atîta temei să se mire că a reuşit cîndva s-o înveţe, în cazul său - de bolnav aflat într-o stare cvasipermanentă de confuzie mintală - putîndu-se pe drept vorbi de darul cuvîntului): "Nu ştiu dacă ai să mă crezi - îi spune el lacheului Alexei -, dar mă mir cum de nu mi-am uitat limba. De pildă, acum, stau de vorbă cu dumneata şi mereu îmi vine un gînd: «Uite că vorbesc destul de bine ruseşte». Poate chiar din cauza asta nu-mi tace gura. De ieri, în adevăr, simt mereu nevoia să vorbesc ruseşte". Asemenea creatorului său, Mîşkin este un rus fascinat de Rusia. Nu întîmplător absenţa de şase luni a prinţului din Petersburg (simbolul şi întruchiparea direcţiei europene inaugurate de Petru I) coincide cu prezenţa lui în vechea capitală şi în regiunile centrale ale ţării, prezenţă activă, de implicare avidă în realităţile de care ia cunoştinţă. Mîşkin nu este însă un tradiţionalist, un conservator (după cum Dostoievski, care deşi a deplîns bruscheţea şi caracterul violent al reformelor lui Petru şi considera sincronizarea Rusiei la civilizaţia şi cultura occidentală ca o necesitate, nu a fost un slavofil în sensul strict al termenului). În timpul călătoriilor sale de "iniţiere" şi de "documentare" (cînd practică un fel de anchetă printre oamenii cu care vine în contact, de la domnul S., un vestit ateu, la bătrînul negustor rascolnic ce leagă credinţa de statornicia faţă de pămîntul strămoşesc), de coborîre în adîncurile vieţii ruseşti, pe terenul (expresie dragă scriitorului) "realităţii curente" ("tekuşcei deistvitel'nosti"), prinţul se convinge (şi îşi împărtăşeşte această convingere) de rolul dinamic ce revine generaţiei sale, de menirea ei transformatoare, constructivă: "E un tărîm imens de activitate aici, Parfion!", îi declară el entuziasmat, la Moscova, ca şi la Petersburg, lui Rogojin. Jumătatea de an petrecută la Moscova şi în provincie constituie pentru Mîşkin un pelerinaj de rusificare. La a doua lui sosire la Petersburg, la începutul lui iunie, "străinul" este în întregime acoperit de colbul patriei sale. Nu mai puţin adînci sînt rădăcinile de clasă ale personajului. Cu toate că boala şi sărăcia l-au rupt (v. mai sus) de mediul lui firesc şi în ciuda faptului că "e democrat" (Aglaia) - "un democrat imposibil" (Lizaveta Prokofievna) ce discută într-adevăr aceleaşi probleme cu lacheul Alexei sau cu chelnerul de la hotelul "Balanţa", pe de o parte, şi cu doamnele Epancin, pe de alta -, prinţul continuă să se simtă solidar cu şi să simpatizeze aristocraţia căreia îi aparţine prin naştere şi de care îi plăcea să-şi amintească studiindu-şi cu sîrg genealogia. Aceste "rădăcini" sînt scoase la iveală mai ales în episodul seratei Epancinilor, unica împrejurare în care eroul, pătrunzător şi profetic de obicei, apreciază complet eronat realităţile înconjurătoare, lovit de o subită orbire. Ochiul lui penetrant se acoperă de ceaţa trandafirie a simpatiei de clasă, prin a cărei perdea reprezentanţii destul de jalnici ai înaltei societăţi (dublîndu-l şi corectîndu-l în permanenţă pe eroul său, scriitorul are grijă să ni-i arate în mărimea lor naturală) îi apar drept nişte fiinţe încîntătoare şi excepţionale sub toate aspectele (uman, social, politic, cultural). E scena în care personajul se află foarte aproape de comicul de optică al lui Don Quijote. Temîndu-se la început ca un şcolar proscris de a fi examinat cu asprime la evenimentul monden la care urma să participe, cînd acesta are loc, Mîşkin se simte dintr-odată despovărat şi cucerit de tot ceea ce "vede"; într-o dispoziţie excelentă, nu-şi mai poate înfrîna "impulsul crescînd al unei inspiraţii năvalnice" şi se lansează într-o diatribă vehementă împotriva catolicismului, considerat mai negativ decît chiar ateismul, acesta fiind doar o mlădiţă a sa, ca de altfel şi socialismul. Elogiază apoi temperamentul rusesc, mereu însetat de a crede în ceva, şi înainte de a cădea răpus de o nouă criză de epilepsie - elocinţa îl făcuse să urce treptele exaltării pînă la aura caracteristică bolii - îi îndeamnă pe venerabilii săi ascultători - "pentru ca această castă a noastră să nu dispară aşa fără rost, în bezna vremii" - să se pună "în fruntea progresului", să rămînă "înţelepţii obştei", devenind "oameni de avangardă". G.M. Fridlender consideră că discursul într-o mare măsură dostoievskian al lui Mîşkin la serata Epancinilor "nu este în nici un fel pregătit de dezvoltarea caracterului" personajului. Totuşi, cele şase luni de peregrinări, am spune filozofice, prin ţară ar fi putut să constituie o şcoală destul de bună pentru formarea unor concepţii precum cele expuse într-un chip atît de avîntat de prinţ (am putea vedea în discursul de care e vorba "provincialele" eroului). S-a observat mai puţin însă că, transformîndu-l pe Mîşkin în rezoner, Dostoievski îl aşază totodată (ca pentru a-şi submina sau oricum relativiza propriile idei!) într-o postură ridicolă. Căci dacă Mîşkin doar pare de-a lungul romanului de multe ori ridicol, în episodul seratei Epancinilor el chiar este (din plin!) astfel. Aristocratismul personajului reiese şi din faptul că, în ciuda caracterului spontan infantil al relaţiei cu ceilalţi (în după-amiaza rătăcitoare premergătoare crizei stă de vorbă pe stradă "cu un copilaş întîlnit în drum"), Mîşkin nu are frecventele contacte citadine ale plebeului Raskolnikov. Spre deosebire de Crimă şi pedeapsă, în Idiotul eroul nu se amestecă în masa figuranţilor, de altfel mult mai puţin numeroşi în al doilea roman, în pofida faptului că acesta înfăţişează medii sociale mai variate. De pasagerii din tren ("tot lume măruntă, oameni purtaţi de nevoi şi de treburile lor zilnice") sau de "mulţimea de pietoni" ("mulţimea de oameni" ce "după asfinţitul soarelui năvăliseră în stradă" în seara de după crimă, a căutării lui Rogojin, "oameni cu feţele aspre, oameni beţi" din care se detaşează "cîte un beţivan" sau "un trecător" solicitat să indice direcţia vreunei străzi), Mîşkin e despărţit în permanenţă de o peliculă invizibilă. Acea viaţă a străzii şi în stradă atît de caracteristică romanului despre ciudatul şi solitarul Raskolnikov lipseşte aproape cu desăvîrşire din Idiotul. Nici măcar accidentele şi evenimentele "scandaloase" din biografia prinţului (precum criza de epilepsie din incinta hotelului de lîngă Liteinaia sau proiectul de căsătorie cu Nastasia Filippovna), deşi atrag în jurul lui sau al locuinţei sale din Pavlovsk grupuri masive de curioşi, nu reuşesc să determine o "comunicare" între cele două elemente eterogene. Chiar atunci cînd după ratarea căsătoriei îi invită în casă pe un "domn cu înfăţişarea mai impunătoare şi cu părul cărunt" şi pe şapte-opt dintre însoţitorii lui ("nişte slujbaşi"), Mîşkin îi primeşte şi discută cu ei amabil, dar distrat, ca un somnambul. În comparaţie cu Petersburgul lui Raskolnikov, mişunînd de lume, Petersburgul lui Mîşkin (din a doua lungă zi epică a naraţiunii, de la începutul lui iunie, ziua marilor deambulări) pare aproape pustiu. Prinţul se plimbă prin oraş ca printr-un palat al său. Postamentul social al eroului se face deosebit de bine simţit la începutul părţii a doua (revenirea la Petersburg). Noua ipostază (din iunie) a lui Mîşkin, preocupat, neatent, plictisit, "blazat", se datorează, pe lîngă celelalte cauze enumerate mai sus, şi faptului că prinţul este acum (în intervalul celor şase luni de absenţă intrase în posesia moştenirii) un om bogat. Nu atît de bogat însă pe cît se presupunea că ar fi, "milionul" lui reducîndu-se la 135 000 de ruble). Că Lev Nikolaevici Mîşkin (deşi întrupare a unui alt eon - K. Mociulski) este în acelaşi timp plămădit ca toţi oamenii ne-o mai demonstrează faptul că el are şi unele trăsături mai mult sau mai puţin negative (deprinderi laice, slăbiciuni, defecte şi chiar vicii - scuzabile). "Prinţul Hristos" din caietele la roman în textul definitiv fumează (avînd "pipă şi tutun" la el) şi joacă cărţi (fiind un ageamiu la şah, dar un maestru la "popa prostu'"). Noaptea, "mai ales înainte de a adormi", se joacă de-a soldaţii, închipuindu-se feldmareşal şi războindu-se în gînd nu cu Napoleon (cum presupusese Aglaia - simpatia, fascinaţia personajelor dostoievskiene faţă de marele comandant de oşti francez sînt vizibile şi la Mîşkin), ci cu austriecii. Cînd la serata Nastasiei Filippovna Ferdîşcenko aproape îl acuză de furt, prinţul se înroşeşte şi nu dezminte insinuările bufonului. "Uneori sînt şi mai rău", declară Mîşkin la prima sa întrevedere cu doamnele Epancin şi ceea ce pare o simplă exagerare de moment aproape că se adevereşte în timpul unei discuţii tîrzii (partea a patra, capitolul V) cu muribundul Ippolit, în cursul căreia, apărîndu-l pe Ganea, afirmă că acesta mai are vreme "să se îndrepte", căci "are o viaţă încă de trăit". Capabil de bănuială, de care se molipseşte parcă de la Rogojin în ziua cînd îşi schimbă între ei cruciuliţele de la gît: "Un demon straniu, înspăimîntător pusese definitiv stăpînire pe el" (demonul bănuielii - îndreptăţite totuşi), eroul se dovedeşte în acelaşi timp capabil nu numai să înţeleagă (în discuţia cu Keller), ci şi să trăiască ("mie mi se întîmplă mereu") dedublarea: "E extrem de greu să lupţi în contra acestor idei duble; am încercat pe propria mea piele", mărturiseşte el. Prin această ultimă trăsătură, personajul excepţional Mîşkin se leagă de personajul dostoievskian curent. "Pare ciudat - scrie M. Johns - că cercetătorii acordă o atenţie atît de mare părţilor luminoase ale trăirilor interioare ale lui Mîşkin şi atît de puţină trăirilor sale sumbre sau că socotesc contradicţiile lui psihologice doar rezultatul confruntării cu o societate petersburgheză vrăjmaşă şi necruţătoare". După părerea lui M. Johns, "Mîşkin posedă capacitatea de a percepe acut frumuseţea sufletului omenesc, fiind în acelaşi timp şi nu într-o mai mică măsură capabil de a percepe şi întreaga lui monstruozitate şi cruzime". Prinţul "nu este nici el scutit de insinuările acelui «diavol» (de care vorbeşte Lebedev) şi prezenţa acestui «diavol» în alţi oameni îl atrage cu o forţă irezistibilă". Există în aceste afirmaţii o importantă doză de adevăr, căci fără înţelegerea mecanismelor crimei şi ale autodistrugerii eroul n-ar putea face atîtea pronosticuri exacte. În orice caz, cei doi poli, al Binelui şi al Răului, sînt mereu prezenţi în sufletul lui Mîşkin. În orele premergătoare primei sale crize de epilepsie (descrise în carte), el îşi aminteşte mai întîi cu dezgust de nepotul lui Lebedev (Doktorenko) şi apoi, în compensaţie parcă, de luminoasa Vera, fiica aceluiaşi: "...cînd te gîndeşti ce haos, ce dezlănţuire neînfrînată şi cîtă ticăloşie există uneori în tot ce se petrece în jurul lui! Şi ce individ respingător, înfumurat şi plin de sine mai e şi nepotul acesta al lui Lebedev! Dar ce-i cu mine? (îşi continuă prinţul reflecţiile). Parcă el este acela care a ucis cele şase fiinţe? Mi se pare că încep să le cam încurc... Ciudat! Simt că-mi vîjîie capul... Dar ce faţă simpatică şi fermecătoare avea fata cea mai mare a lui Lebedev, aceea care ţinea copilul în braţe; ce expresie de nevinovăţie aproape copilărească şi ce rîs cristalin! E ciudat că uitase aproape cu desăvîrşire acest chip şi nu-şi adusese aminte de el decît abia acum. Şi Lebedev, care se răţoieşte la ai lui bătînd din picior, deşi, probabil, îi adoră pe toţi. Dar ceea ce-i şi mai neîndoielnic, aşa cum doi ori doi fac patru, acest Lebedev îşi adoră şi nepotul!".

Mîşkin este totodată o "inimă slabă" şi o mare forţă a Binelui (doar Tihon şi Zosima fiindu-i superiori din acest ultim punct de vedere). De fragilitatea "muştelor" dostoievskiene, el are în acelaşi timp tăria lui Stavroghin şi nu ne putem imagina un singur podvig (ispravă, faptă eroică, exploit) al acestui demon redutabil pe care Lev Nikolaevici, tremurător ca o frunză, nu l-ar putea la rîndul său săvîrşi (ambii trec de altfel prin cîteva încercări asemănătoare sau identice, precum ultragiul ofensei fizice în public sau provocarea la duel). În lumea personajelor literare de pretutindeni şi din toate vremurile, Mîşkin este cel mai slab dintre puternici şi cel mai puternic dintre slabi. El este dintr-un punct de vedere un copil, un "idiot" (un infirm) şi un "om ridicol". "E ca un copil", spune despre erou generalul Epancin, recomandîndu-l soţiei sale; "cu desăvîrşire un copil", "în adevăratul sens al cuvîntului", îl considerase şi profesorul Schneider: "Dumneata însuţi ai avea nevoie de o dădacă", observă Nastasia Filippovna cînd prinţul vrea s-o ia de nevastă, iar mai tîrziu Lizaveta Prokofievna va exprima temeri în legătură cu "substratul (...) platonic" al sentimentelor lui Mîşkin faţă de Aglaia. Personajul însuşi se înfăţişează uneori ca un nevîrstnic ("eu nu mă pricep la nimic, nu cunosc nimic") care nu ştie să se poarte cu "oamenii maturi", căruia nu-i place să aibă "de-a face cu adulţii". Din acest punct de vedere, Elveţia a constituit pentru el un optim univers de copii, înlăuntrul grupului infantil din satul lui Marie prinţul simţindu-se ca în elementul său. Potrivit proiectelor din caietele la roman, Mîşkin un fel de club al celor mici: "I kniazia sredi nego ţarem" ("Şi cnejii în cadrul lui treceau drept ţari") (formulă care aminteşte oarecum de orgoliul primului Idiot, clubul copiilor constituind astfel o replică anticipată la clubul depravaţilor în care Stavroghin ar fi comis ororile ce stîrnesc indignarea lui Şatov). În textul definitiv mărturiseşte că intenţionează să se prezinte "la examenul de preceptor particular la copii". Relaţiile lui amicale, dar parcă mereu distante, în fond de plan secundar, cu Kolea Ivolghin ne arată însă că începînd cu sosirea lui la Petersburg prinţul intrase în era oamenilor mari, care-i va fi fatală. Folosind expresii şcolăreşti (boroboaţă, a trage la fit - expresii ce o necăjesc pe Aglaia) şi avînd un mod spontan şi digresiv de a povesti (întrebat de ce a relatat experienţa unui condamnat la moarte graţiat în ultima clipă - de fapt o experienţă a autorului său -, personajul răspunde: "Aşa... pentru că mi-a venit în minte..."), îi sînt totodată caracteristice directitatea şi simplificarea infantilă a relaţiei, ilustrative fiind în acest sens cunoştinţele sale din tren (cu Rogojin, cu Lebedev, cu domnul S.). Copilăreşti mai sînt apoi la Mîşkin candoarea şi capacitatea lui de a fi fericit: "mieluşel", "suflet neprihănit" îl numeşte Rogojin pe eroul care îşi satisface cu seninătate toţi creditorii (indiferent de îndreptăţirile lor mai mult sau mai puţin convingătoare) şi declară în casa Epancinilor că Aglaia e "aproape" la fel de frumoasă ca Nastasia Filippovna. La menţinerea lui sub anumite aspecte la un nivel infantil contribuise din plin şi boala, din cauza căreia prinţul nu cunoscuse femeia (după cum îi mărturiseşte lui Rogojin) şi nu putea contracta o căsătorie (după cum îl informează pe Ganea). De-a lungul întregului roman, de altfel, el este privit aproape de către toată lumea drept "o partidă absurdă, de neconceput"; dumneata n-ai iubit de fapt niciodată pe nici una dintre ele", îi spune, cu prilejul ultimei lor discuţii, Evgheni Pavlovici, referindu-se la Nastasia Filippovna şi la Aglaia şi la accepţia firească a termenului de iubire. Suficiente motive pentru ca acest copil mare şi erou "idiot" să pară multora (şi să fie uneori) ridicol: "E aproape caraghios", spune despre el Alexandra, cea mai mare dintre surorile Epancin. Prin aluzii accidentale (introducerea biletului primit de la Mîşkin în primul volum ce-i cade sub mînă şi care se nimereşte a fi chiar celebrul roman al lui Cervantes) sau voite (în scena de pe terasă, cînd recită balada despre "cavalerul sărman"), Aglaia îl apropie de mai multe ori pe prinţ de Don Quijote. De acest handicap al său Mîşkin însuşi este perfect conştient: "Întotdeauna mă tem - declară el în faţa unui public select la serata Epancinilor - ca înfăţişarea mea ridicolă să nu-mi compromită gîndul şi ideea principală. Îmi lipseşte gestul potrivit". De partea slabă a lui Mîşkin unele personaje ale cărţii consideră că ţine şi altruismul său neraţional, evanghelic. Prinţul îi ajută, îi asistă şi îi înţelege pe toţi, pe buni şi pe răi. Îl scoate din temniţa pentru datornici pe generalul Ivolghin, trimite bani în ascuns mamei lui Burdovski, se arată tolerant faţă de Keller în situaţii în care predicatorul Bourdaloue - după cum presupune fostul ofiţer - "ar fi fost necruţător" cu el, îl vizitează neîntrerupt pe muribundul Ippolit, deşi acesta continuă să-l jignească, ia parte la durerea familiei Ivolghin după moartea generalului, se poartă binevoitor pînă şi cu slujbaşii gălăgioşi care vor să pătrundă în casă după ratarea cununiei cu Nastasia Filippovna etc. Somat în două rînduri de Lizaveta Prokofievna în scena de pe terasă să spună dacă a doua zi se va duce sau nu ca un vinovat la Burdovski şi compania (ce tocmai i se înfăţişaseră cu pretenţii pe cît de ultimative, pe atît de nemotivate) ca să le ofere 10 000 de ruble şi prietenia sa, Mîşkin, deşi îşi dă perfect de bine seama că un răspuns afirmativ ar învrăjbi-o şi mai tare pe apriga generăleasă (maternă şi bună în fond) care şi aşa clocotea deja toată de mînie, recunoaşte de fiecare dată, "cu blîndeţe şi smerenie", că se va duce. Cele două răspunsuri identice ale prinţului, de o temeritate pe care o putem numi fără nici o exagerare eroică (căci Mîşkin n-ar fi vrut pentru nimic în lume s-o supere pe Lizaveta Prokofievna), exprimă întreaga esenţă a personajului. Iubirea nesfîrşită faţă de aproapele, capacitatea compasiunii au surse adînci în personalitatea eroului. Ele nu sînt rodul exclusiv nici al raţiunii, nici al unei educaţii morale. Ironizat pe nedrept de unii, gestul cu care în finalul romanului inconştientul Mîşkin netezeşte cu o mînă tremurîndă părul şi obrajii criminalului Rogojin demonstrează că la suprafaţa, ca şi în abisul fiinţei, personajul este acelaşi.

"Toţi - îl ceartă Lizaveta Prokofievna - umblă să te păcălească ca pe un... ca pe..." (cuvîntul idiot rostit în diverse împrejurări de mai multe personaje ale romanului pluteşte din nou în aer). Într-adevăr, de la soldatul zdrenţăros care îi vinde o cruce de cositor drept una de argint la... Lizaveta Prokofievna însăşi, mereu mînioasă pe prinţ, deşi îl iubeşte în fond ca o mamă, cu toţii încearcă (şi au de cele mai multe ori impresia că reuşesc) să-l păcălească pe Mîşkin. Acesta ştie însă că ceilalţi vor să-l tragă pe sfoară şi se lasă în mod conştient dus de nas. "Idiotul" citeşte de fapt în sufletele oamenilor "ca într-o carte deschisă" - comparaţia e folosită pe rînd de Lebedev şi de Keller. Ultimul e "uluit" de propria lui descoperire: "Mă întreb, de unde atîta naivitate şi inocenţă sufletească cum poate nici în vîrsta de aur a omenirii nu s-a pomenit şi, în acelaşi timp, atîta clarviziune". Aparenta contradicţie este de fapt o condiţionare, căci, după cum a arătat Romano Guardini, această putere de penetraţie a privirii provine din faptul că nici o cupiditate, nici o ostilitate nu îl fac refractar, opac (pe erou, n.n.) şi că sufletul său rămîne perfect disponibil. Deşi, după cum însuşi mărturiseşte, cunoaşte viaţa "mai puţin ca oricare altul" - "observă ceea ce alţii n-ar fi în stare să observe" (Ganea), sesizează "cu multă fineţe şi cu o repeziciune uimitoare totul" (autorul). Forţa lui Mîşkin provine în primul rînd din forţa privirii sale (nu întîmplător este invitat să le înveţe pe surorile Epancin - dintre care una e pictoriţă - să privească). Perspicacitatea lui se învecinează cu preştiinţa şi cu profeţia. Le face doamnelor Epacin, doar "după expresia feţei", portrete psihologice exacte, un fel de fotografii sufleteşti la minut, ghiceşte că Nastasia Filippovna nu este cum vrea să pară în scena-scandal din salonul Ivolghinilor şi surprinde ca la lumina unui fulger (cînd este lovit) caracterul josnic al lui Ganea, ştie cine l-a furat pe Lebedev, prevede crima lui Rogojin, izbucnirea de ură a lui Ippolit după prima lui încercare (nereuşită) de a se apropia de oameni, fuga spre moarte a Nastasiei Filippovna etc. etc.; "atîta clarviziune", privirea pătrunzătoare ca o lance pot da uneori acea impresie de "brutalitate" pe care o resimte, de pildă, Aglaia ("în dumneata vorbeşte numai adevărul crud" - îi spune ea odată lui Mîşkin). Aceeaşi perspicacitate de ager periscop a unei făpturi mereu adînc scufundate în albastrele şi visătoarele ape ale oceanului candorii explică însă şi încrederea pe care de la cel dintîi contact cu el toată lumea (Lizaveta Prokofievna, Aglaia, Nastasia Filippovna...) i-o arată lui Mîşkin, ca şi puterea lui de a-i grupa (strînge) pe ceilalţi în jurul său (prima mare raliere de acest fel se produce în salonul Ivolghinilor, cînd gestul necugetat al lui Ganea provoacă o vie mişcare de simpatie în favoarea prinţului). Pînă şi mama lui Rogojin, ajunsă în mintea copiilor, redevine parcă pentru o clipă lucidă cînd prinţul se apropie de ea ca să-i primească binecuvîntarea. Forţa acestui "om ridicol" aproape "idiot" străluceşte de-a lungul naraţiunii ca o flacără. Simţindu-i-o, scandaloasa Nastasia Filippovna devine, în casa Ivolghinilor, "cuminte şi ascultătoare"; "te aşteptam ca pe o providenţă", îi spune lui Mîşkin Lizaveta Prokofievna, iar fiica ei, Aglaia, îi elogiază inteligenţa principală (glavnîi um) şi îi evocă superioritatea, perfecţiunea: "Aici nici unul nu face cît degetul cel mic al dumitale, nici unul n-are nici mintea şi nici inima dumitale! Eşti mai cinstit decît toţi ceilalţi, mai nobil decît toţi, mai bun decît toţi, mai inteligent decît toţi! Nici unul de aici nu este vrednic să-ţi ridice măcar batista pe care ai scăpat-o adineauri". Cîteva din reacţiile prinţului şi din împrejurările şi situaţiile în care e pus îi compun o siluetă de cavaler (nu neapărat "sărman"). Ia apărarea femeilor în pericol de a fi ultragiate (Varia, Nastasia Filippovna), e cît pe ce să fie provocat la duel, în vizită la Epancin "şedea (...) în faţa mesei rotunde (s.n.)". Apariţia eroului alungă "visele (...) urîte" ale lui Ippolit. Acesta se dezmeticeşte din coşmarul său cu lighioana fantastică exact în clipa în care prinţul intră în camera bolnavului. Ca un alt sfînt Gheorghe, Mîşkin biruie reptila lui Ippolit. În caietele la roman, personajul se compară cu Alexandru Macedon, declarînd că a mîntui sufletul cuiva e mai important decît a săvîrşi chiar faptele celui mai mare cuceritor. Forţa şi slăbiciunea eroului explică triumful şi înfrîngerea lui. El cucereşte Petersburgul (nu cu sabia arivismului napoleonian a lui Rastignac, ci prin smerenie şi blîndeţe) şi devine indispensabil tuturor ("sînt încredinţată că Dumnezeu mi te-a adus anume tocmai din Elveţia la Petersburg", îi spune Lizaveta Prokofievna), ca pînă la urmă să se simtă şi să fie făcut răspunzător şi vinovat pentru toate: "O, da, sînt vinovat! Probabil că de toate astea numai eu, singur eu sînt vinovat!", recunoaşte el referindu-se la relaţiile sale cu Aglaia şi cu Nastasia Filippovna. Vinovat din diferite puncte de vedere îl consideră pe Mîşkin şi (încă) foarte mulţi cercetători. Unii îl acuză de misticism şi îi reproşează că îl introduce pe Hristos - musafir nepoftit - pe uşa din dos; alţii constată, dimpotrivă, cu evident regret că eroul e "rupt de adevărata transcendenţă" şi că nu reprezintă decît "pastişa unei icoane, o contrafacere". Mîşkin - pretinde Paul Evdokimov - "est aussi vide d'une (...) présence divine que Kirillov". Deşi opuşi în toate celelalte privinţe, şi unii, şi alţii subliniază cu satisfacţie neputinţa lui Mîşkin (care "nu impune nici o soluţie autentică, nu înfăptuieşte nici o mîntuire" - am citat din nou din Evdokimov). Dintre toate personajele lui Dostoievski, Mîşkin a avut cel mai mult de suferit din pricina confruntărilor ideologice. Imaginea sa trebuie restaurată şi adevăratul Mîşkin, cu neputinţa, dar şi cu forţa lui de Gulliver ajuns din Lilliputul copiilor în Brobdingnagul adulţilor, invitat să-şi ocupe locul pe care îl merită în galeria marilor eroi literari.

Protagonistul necontestat al romanului, Mîşkin, singular ca un pisc, este în acelaşi timp un personaj indiscutabil legat de altele (la care se raportează şi de care e determinat) precum vîrful unui triunghi sau colţul unui pătrat se raportează la şi sînt determinate de celelalte vîrfuri sau colţuri. Cînd spui Mîşkin, spui Rogojin, Nastasia Filoppovna, Aglaia... Simţămintele lui faţă de Nastasia Filippovna, din clipa contemplării portretului ei în cabinetul generalului Epancin pînă la cununia care nu mai are loc, se definesc ca o dragoste-milă (liubov'-jalost'). Încă impactul cu imaginea fotografică a eroinei îi provocase prinţului "un sentiment apăsător şi dureros", "o milă nemărginită", o senzaţie "de compasiune sfîşietoare, soră cu suferinţa", totul amestecat - îşi dă el seama mai tîrziu - "cu spaimă". Se poate spune că Mîşkin a iubit-o cel mai mult pe Nastasia Filippovna contemplîndu-i portretul, întîlnirea cu ea reprezintă o recunoaştere, şi, cum o recunoaştere presupune un model (superior copiei sale), întîlnirea cu Nastasia Filippovna - pe care i se pare că a mai văzut-o undeva, "poate în vis" - constituie pentru Mîşkin, într-un anumit sens, o dezamăgire. Visul la care se referă prinţul nu poate fi decît unul platonician. Dacă s-au mai întîlnit vreodată, Mîşkin şi Nastasia Filippovna s-au întîlnit ca arhetipuri. Înrudiţi în acest fel, frate şi soră de sorginte ideală, eroul şi eroina nu se pot uni între ei fiind totodată atraşi de "pămîntenii" Rogojin şi Aglaia. O vreme, prinţul crede că o iubeşte cu adevărat, (normal) pe Nastasia Filippovna - pe care o cere în căsătorie şi cu care "fuge" apoi în provincie -, dar numai dragostea lui pentru Aglaia (dragoste ce înfloreşte în timpul celor şase luni de absenţă din Petersburg) îi precizează şi-i lămureşte sentimentele. "Inima-i era curată, de asta era convins - se examinează Mîşkin înaintea întîlnirii dintre Aglaia şi Nastasia Filippovna: ştia pe cine iubeşte (s.n.)". Pe Aglaia, fireşte. O iubeşte însă "sincer, din toată inima" şi pe Nastasia Filippovna, dar cu acea dragoste "pe care ţi-o reclamă un copil plăpînd şi bolnăvicios". O vede sau se gîndeşte la aceasta din urmă întotdeauna "cu inima încărcată de durere", cu "ascuţită suferinţă". Relaţiile lui Mîşkin cu cele două eroine ale romanului se prezintă deci astfel: de iubit - aşa cum un bărbat iubeşte o femeie -, el o iubeşte pe Aglaia, dar dragostea-milă, "dragostea creştinească" (expresie folosită în caietele la roman) faţă de Nastasia Filippovna e mai puternică. "Mi se pare că mila ta e mai a dracului decît dragostea mea", remarcă într-o discuţie cu Mîşkin pătimaşul Rogojin. Mila prinţului e mai "a dracului" şi decît dragostea pentru Aglaia (de aceea "opţiunea" lui - în scena ciocnirii dintre cele două rivale - este logică, dacă nu şi firească). "Eu... Nastasia Filippovna... te iubesc. Aş muri pentru dumneata, Nastasia Filippovna" - declară, cerîndu-i mîna, Mîşkin. Şi el îşi va respecta promisiunea, dîndu-şi, practic, viaţa pentru fiinţa a cărei perfecţiune o contemplase cîndva în stare pură. Se poate spune că tocmai pentru că i-a văzut cîndva arhetipul preţuieşte eroul atît de mult frumuseţea, despre care afirmă că "va salva lumea". Cu Rogojin, Mîşkin se află în clare, aproape schematice raporturi de opoziţie (în tren, ei se descoperă dimineaţa aşezaţi faţă în faţă) şi de atracţie reciprocă. Pentru irealul Mîşkin, Rogojin reprezintă elementul teluric absolut necesar debarcării sale în lume. Ca spiritul şi materia, cele două personaje se resping şi se înfrăţesc, "curg" în albii paralele (precum mersul lor pe stradă, la distanţă unul de altul, pe trotuare diferite) pentru a se îmbrăţişa într-un acord final. Rogojin nu-l poate suprima pe Mîşkin (chiar dacă pare pe punctul să reuşească), după cum nici Mîşkin nu-l poate "converti" pe Rogojin. Prietenii rivali figurează două principii contrare, dar de forţă egală şi prin urmare coexistente.

Unul dintre cele mai originale personaje ale lui Dostoievski şi ale literaturii universale, Mîşkin nu apare ex nihilo. Naşterea unui mare erou dostoievskian, ultim val dintr-o nesfîrşită rostogolire de valuri, este precedată (şi condiţionată) de un fel de nelinişte ce răscoleşte şi pune în mişcare - în sensul dorit de autor - cele mai importante figuri ale istoriei şi creaţiei artistice din toate timpurile şi locurile. Absolut ruseşti, personajele scriitorului au antecesori şi rude pretutindeni. Încercînd să întruchipeze prin Mîşkin chipul "eroului pozitiv", Dostoievski a simţit el însuşi nevoia să se raporteze la Don Quijote şi la Pickwick, ambii amintiţi în caietele la roman. "În ce fel eroul ar putea să devină simpatic cititorului - se întreabă scriitorul la 21 martie 1868. Dacă Don Quijote şi Pickwick ca personaje virtuoase sînt simpatici cititorului şi constituie reuşite, aceasta se datorează faptului că ei sînt comici. Eroul romanului, Prinţul, nefiind comic, are o altă trăsătură simpatică: e inocent!". Elaborat de Dostoievski la Geneva, în patria lui Rousseau, "chipul prinţului Mîşkin este într-o măsură înrudit cu chipurile naivilor oameni «naturali » din romanele secolului al XVIII-lea" (G.M. Fridlender). Altfel însă - după cum se arată în ed. acad., vol. 9, p. 405 -, creştinul Mîşkin se află la "antipodul omului «natural» în înţelesul lui Rousseau". Filantropul Jean Valjean şi "cavalerul sărman" idealist din balada lui Puşkin reprezintă alte prototipuri fundamentale ale eroului dostoievskian, în legătură cu care s-au propus numeroase modele, de la Ivanuşka-duraciok (apropiere sugerată de O.F. Miller, primul biograf al scriitorului) la cneazul de viţă veche Kemski, "idealist şi visător", "bun, sfios, curat la suflet, delicat şi nobil" şi care are ca şi Mîşkin vedenia unei femei, în obscurul roman al lui N.I. Greci, Čornaia jenşcina (1834) - numele acestui scriitor şi eroina lui "în negru" fiind evocate telegrafic în PM2. Dostoievski însuşi şi-a comparat "idiotul" (într-o discuţie cu tipograful paginator M.A. Alexandrov) cu Oblomov - un "idiot" şi acesta, dar "meschin" şi deci inferior "idiotului" său, "nobil, sublim" (după cum a arătat I.A. Bitiugova, un articol publicat de Apollon Grigoriev în 1859 referitor la romanul lui Goncearov în care Oblomov e văzut ca o natură excepţională şi poetică a putut influenţa apropierea făcută de Dostoievski între acest personaj şi propriul său erou). Anticipări ale unor atitudini, sentimente şi chiar situaţii mîşkiniene ni s-a părut că putem descoperi în două dintre cele mai cunoscute scrieri ale literaturii ruse vechi: Jitia Borisa i Gleba (a doua jumătate a secolului al XI-lea) şi Pis'mo k Olegu Sviatoslaviciu (începutul secolului al XII-lea; autor: Vladimir Monomahul, marele cneaz al Kievului între anii 1113 şi 1125). În cea dintîi, Boris şi Gleb, fiii lui Vladimir Sviatoslavici, creştinătorul Rusiei, sînt ucişi, pe rînd, de fratele lor mai mare, Sviatopolk, după suirea acestuia pe tron. Boris şi Gleb nu se împotrivesc ucigaşilor şi nu caută să-şi evite soarta: "Astfel, aflînd de ceea ce se pregătea împotriva lui, Boris nu numai că nu se gîndeşte cum să scape, ci, dimpotrivă, aşteaptă resemnat să i se împlinească ursita..." (Istoria russkoi literaturî X-XVII vekov, 1980, p. 105). Resemnarea în faţa morţii a celor doi fraţi, ulterior canonizaţi, primii sfinţi-mucenici ai ortodoxismului rus, pare retrăită de Mîşkin în episodul celei de-a doua sosiri la Petersburg: deşi ghiceşte intenţia lui Rogojin, el vine drept spre cuţitul acestuia (scena de la hotel). Pis'mo k Olegu Sviatoslaviciu se referă la evenimente ce au avut loc în 1096. Omorîndu-l pe Iziaslav, fiul lui Vladimir Monomahul şi propriul său fin (în ruseşte krestnik, de la krest = "cruce"), Oleg este apoi înfrînt în luptă de Mstislav, fiul cel mare al lui Vladimir, şi, de teama urmărilor la care avea toate motivele să se aştepte, se refugiază dincolo de hotarul pămînturilor ruseşti. Acum îi trimite Monomah învinsului autoexilat scrisoarea sa fără precedent, de absolvire şi conciliere: "Nu cunosc în istoria universală nimic asemănător acestei epistole a lui Monomah, afirmă Dmitri Lihaciov. Monomah îl iartă pe ucigaşul fiului său. Mai mult, îl consolează. El îi propune să se întoarcă în ţinuturile ruseşti şi să ia în stăpînire cnezatul ce-i revenea de drept, îl roagă să dea uitării jignirile". Sentimentele neverosimil frăţeşti în plină epocă feudală ale lui Vladimir faţă de Oleg, în pofida sîngelui vărsat în familie de acesta din urmă, "amintesc" de ultimele relaţii Mîşkin-Rogojin, de după asasinarea Nastasiei Filippovna, aproape la fel de apropiată amîndurora. Prefigurări ale lui Mîşkin există şi în opera anterioară a scriitorului. Trioul Katerina-Murin-Ordînov din povestirea de tinereţe Gazda (1847) poate fi considerat ca "embrionul" relaţiilor dintre Nastasia Filippovna, Rogojin şi Mîşkin (ed. acad., vol. 9, p. 337). Visătorul din Nopţi albe, Ivan Petrovici, şi Alioşa Valkovski din Umiliţi şi obidiţi, Rostanev din Satul Stepancikovo şi locuitorii săi, Alei din Amintiri din Casa morţilor şi Sonia Marmeladova reprezintă alte anticipări ale "idiotului". Un personaj dostoievskian rămas în fază de proiect a jucat un rol deosebit în realizarea chipului ultim (definitiv) al Idiotului. Este vorba de "imperatorul" Ivan (Ioan) al VI-lea Antonovici (1740-1764), pretendent la tronul Rusiei, închis din pruncie de ţarina Elisabeta Petrovna într-o fortăreaţă unde i s-a impus întreaga viaţă un regim de recluziune totală şi de unde în noaptea de 4 spre 5 iulie 1764, în timpul domniei Ekaterinei a II-a, ofiţerul V.I. Mirovici, de aceeaşi vîrstă cu Ivan, a încercat fără succes să-l elibereze şi să-l proclame - din nou - împărat (prima oară fusese proclamat împărat la moartea împărătesei Anna Ivanovna, dar Ivan al VI-lea nu a "domnit" decît pînă în 1741, cînd Elisabeta a preluat puterea). De amănuntele acestei tenebroase tragedii de palat Dostoievski a luat cunoştinţă dintr-un articol publicat în 1866 de istoricul M.I. Semevski, pentru ca în octombrie-noiembrie 1867 (munca de elaborare a Idiotului ajunsese în impas) să consemneze - în carnetul de note la roman - planul unui "poem" inspirat de Mirovici şi "imperatorul" întemniţat. "Nemulţumit de mîndrul şi pătimaşul Idiot din prima redacţie şi meditînd la noul, sfiosul chip al eroului, Dostoievski dă peste articolul lui Semevski (citit acum pentru întîia oară sau recitit, n.n.) - şi aici găseşte unul din prototipurile istorice ale viitorului său protagonist" (ed. acad., vol. 9, p. 489). În proiectul scriitorului, "imperatorul" este un tînăr de "aproape 20 de ani" care nici măcar "nu ştie să vorbească". Crescuse în "beznă", la propriu şi la figurat, complet izolat de oameni, într-o "podpolie" (subterană). Deprinderea de a gîndi şi mai ales de a visa nu îi este însă străină, căci s-a autodezvoltat observînd puţina viaţă din jur (a şoarecilor, de pildă) şi închipuindu-şi "tablouri şi chipuri fantastice". Are "noţiuni despre toate lucrurile" şi o "imagine formidabilă". În vis i-a apărut odată o fată - pe care "a născocit-o" sau pe care poate "a văzut-o pe fereastră". Un vis la vîrsta lui firesc, dar în acelaşi timp premonitoriu. Intră acum în scenă Mirovici, "aghiotantul Comandantului" (fortăreţei), un "tînăr ofiţer" ambiţios care şi-a pus în gînd să-l proclame pe prizonier "imperator" printr-o revoluţie de palat. Cu acest scop pătrunde în taină în temniţa nefericitului ţarevici (mituindu-l pe paznic, "un bătrîn invalid") şi "face cunoştinţă cu el". "Întîlnirea a două chipuri omeneşti" aminteşte de aceea dintre Dantès şi Faria din Contele de Monte-Cristo. "Uimirea" prizonierului solitar, care simte deopotrivă "bucurie" şi "teamă", este imensă. Apoi între cei doi tineri se naşte "o prietenie". Mirovici îi dezvăluie proscrisului originea lui imperială şi devine (ca Faria în raport cu viitorul conte de Monte-Cristo, dar într-un sens mult mai larg) profesorul universal al acestuia, inaugurînd "un experiment pedagogic fără precedent" (Leonid Grossman). Ofiţerul nu se mulţumeşte să-i transmită elevului său întîrziat doar cunoştinţe (şi probabil să-l înveţe să vorbească). El îi explică, omorînd în faţa lui o pisică ("sîngele" îl înspăimîntă pe inocentul prizonier), ce este moartea, îi arată femeia în toată strălucirea ei (sub înfăţişarea logodnicei şi complicei sale, fata Comandantului, care coboară într-o zi în temniţă într-o magnifică toaletă de bal), îi aşterne la picioare, ca diavolul lui Iisus, urcîndu-l pe captiv în podul fortăreţei, "lumea lui Dumnezeu", "Neva şi celelalte", îi dă noţiunea divinităţii şi îi vorbeşte despre Hristos, îl face să înţeleagă ce înseamnă puterea (fiind "imperator" - "lui totul îi este cu putinţă"), reprezentîndu-i apoi "cealaltă parte a medaliei" - "cît de mult bine va putea să săvîrşească ajungînd împărat". O admirabilă şcoală pentru întemniţat o constituie înseşi relaţiile lui cu Mirovici. Datorită acestuia i se relevă nu numai sentimentul prieteniei, ci şi ura, gelozia. Zguduită de impresia pe care o produce asupra ţareviciului, fata Comandantului (posibilă reminiscenţă din Puşkin, autorul unei povestiri intitulate Fata căpitanului) se lasă ispitită de gîndul de a ajunge împărăteasă. Observînd schimbarea (locul ambiţiei îl ia în sufletul ei de mare eroină dostoievskiană trufia, orgoliul nemărginit), logodnicul devine gelos. Ivan Antonovici surprinde acum "privirile duşmănoase" ale prietenului său şi, deşi "nu înţelege", "simte despre ce este vorba". În cele din urmă, răscoala izbucneşte (declanşată de Mirovici, după cum presupune Grossman, poate nu cu intenţia de a-şi realiza ambiţiosul scop, ci doar pentru "a provoca un deznodămînt tragic") şi comandantul îl străpunge cu spada pe "imperator", care "moare maiestuos şi trist". Ca şi orfanul Mîşkin, dezmoştenitul şi detronatul Ivan Antonovici a fost izolat de mic de oameni şi de lume. Unul e infirm din naştere, celălalt din cauza condiţiilor inumane în care a fost constrîns să trăiască. Dar nici boala în cazul celui dintîi, nici detenţiunea grea în cazul celui de-al doilea nu au reuşit să ştirbească şi să nimicească omenescul sublim din ei (capacitatea sufletului nostru de a se înălţa ca o flacără deasupra şi în pofida celor mai vitrege împrejurări este subliniată aici din nou de Dostoievski). Aproape inconştient pînă la 24 de ani, Mîşkin descinde la Petersburg ca o fiinţă excepţională, un inestimabil unicat în monotona serie umană. În subterana sa, ţareviciul înmormîntat de viu învaţă singur să gîndească (dacă nu şi să vorbească) şi fantezia lui lansează necontenit în bezna temniţei superbe jerbe multicolore (învăţăturile lui Mirovici, care-i aduce prizonierului nu numai întreaga civilizaţie de care a fost în chip samavolnic frustrat, ci şi întreaga lume, cu trecutul, prezentul şi viitorul ei, Binele şi Răul, Viaţa şi Moartea, cad pe un teren propice). Pe Mîşkin, "imperatorul dostoievskian îl mai anticipează şi prin incomparabila sa înălţime morală. Refuză coroana dacă pentru ea trebuie să piardă prietenia lui Mirovici, care - o află din chiar gura lui - nu îi este şi nu-i poate fi egal: "Dacă tu nu-mi eşti egal, eu nu vreau să fiu împărat" - declară el. Refuză şi să trăiască dacă pentru viaţa lui trebuie să moară alţii: "Dacă e aşa, dacă pentru mine cineva trebuie să moară, dacă tu trebuie să mori, ea trebuie să moară...", rosteşte el amar fără să-şi încheie gîndul, dar lăsînd să se înţeleagă în mod limpede că nu se învoieşte să supravieţuiască la un asemenea preţ. Relaţiile dintre ţarevici şi ofiţer, prieteni rivali, le prefigurează pe cele dintre Mîşkin şi Rogojin (din "privirile duşmănoase" ale lui Mirovici se aprind, se poate spune, ochii "arzători" ai lui Parfion în roman), în documentele care exprimă punctul de vedere al Ekaterinei a II-a nenorocitul pretendent e numit "idiot" etc. Proiectul acestui "poem" a rămas nerealizat. (În 1879, sub semnătura lui G.P. Danielevski, a apărut romanul Mirovici, neavînd în comun cu "imperatorul" lui Dostoievski decît fundamentul istoric. De o recenzie la acest roman publicată în numărul 9 al revistei Russki vestnik scriitorul a putut lua cunoştinţă deoarece în acelaşi număr al numitei reviste apăruse şi cartea a şaptea a părţii a treia din Fraţii Karamazov.) Chiar aşa însă, el "a influenţat în mod determinant o serie de trăsături ale chipului lui Mîşkin, în redactarea definitivă a romanului" (ed. acad., vol. 9, p. 490).

Prin unele amănunte de ordin exterior, Mîşkin este îndatorat unui contemporan al lui Dostoievski, contele G.A. Kuşelev-Bezborodko (1832-1870), literat şi mecena, una din figurile caracteristice epocii anilor '60. În 1859, Kuşelev-Bezborodko începe să editeze revista Russkoe slovo, unde în acelaşi an apare Visul unchiului. În numărul din septembrie 1861 al revistei, Kuşelev însuşi publică o recenzie despre Umiliţi şi obidiţi. Nu se ştie dacă Dostoievski l-a cunoscut personal pe conte, dar, cum acesta era popular în mediile literare, romancierul putea afla despre el de la criticul Apollon Grigoriev sau de la poetul L.A. Mei. Ultim descendent al unei vechi familii, conte din 1855 (prin moartea tatălui), a moştenit o importantă avere şi s-a căsătorit cu o "frumoasă aventurieră" (L.I. Kroll). Primea la el acasă o lume pestriţă şi se ocupa cu opere de binefacere. Ca şi Mîşkin, Kuşelev-Bezborodko, pe care contemporanii îl socoteau bizar şi chiar nebun, suferea de o boală grea, de nervi şi aceasta (coree). În a doua parte a cărţii, asemănarea dintre eroul literar şi prototipul său slăbeşte; după părerea cercetătorilor (R.G. Nazirov), figura reală a lui Kuşelev a fost "prea insignifiantă pentru acea idee grandioasă la care romancierul a ajuns în timpul elaborării romanului". Favoritul creatorului său, Mîşkin însumează o serie de trăsături autobiografice. Indiferenţa generoasă cu care Mîşkin îşi satisface creditorii (inclusiv pe cei fără dovezi) i-a fost caracteristică şi lui Dostoievski după moartea fratelui său Mihail (moarte care, pe lîngă alte urmări, a complicat enorm latura financiară a existenţei scriitorului). Ca şi eroului său, şi autorului (care visa bătălii sîngeroase!) îi plăcea să se războiască mereu cu austriecii şi, ca şi Mîşkin, şi Dostoievski a suferit întreaga viaţă de absenţa gestului: "Forma, gestul îmi lipsesc. Răposatul meu frate Mişa îmi reproşa adesea cu amărăciune acest lucru" - mărturiseşte scriitorul în scrisoarea din 20 mai 1867 către soţia sa. Prinţului Lev Nikolaevici, suferind de boala scriitorului, acesta i-a dăruit totodată aura premergătoare crizei şi unele din gîndurile sale cele mai statornice (exprimate de personaj mai ales la serata Epancinilor). Creatorul îşi duce eroul pe culmile fericirii incomparabile: "Voi oamenii sănătoşi (...) nici măcar nu puteţi bănui ce înseamnă fericirea, acea fericire pe care o încercăm noi, epilepticii, cu o secundă înainte de criză. Mahomed ne încredinţează în Coran că a văzut raiul şi că a fost în el. Toţi proştii deştepţi sînt convinşi că el este pur şi simplu un mincinos şi un înşelător. Dar nu! El nu a minţit! El a fost cu adevărat în rai în timpul crizelor de epilepsie de care suferea ca şi mine" (cuvinte ale lui Dostoievski consemnate de Sofia Kovalevskaia în Amintirile ei). În general, autorul a transpus în Idiotul un important material biografic, de la vaste stări sufleteşti şi complexe de sentimente contradictorii (chinurile îndurate vreme de doi ani de Dostoievski în Siberia din pricina Mariei Dmitrievna, viitoarea lui primă soţie, între teama că ea se va mărita cu altul şi dorinţa de a se sacrifica pentru fericirea ei au fost transfigurate în roman - E. Saruhanian) la incidente de ordin polemic (precum epigrama Înfumuratul Fedea publicată de Saltikov-Şcedrin în 1863 în Svistok şi care va fi parodiată în roman în epigrama îndreptată împotriva lui Mîşkin de aceeaşi "foaie umoristică săptămînală" în care apăruse şi articolul calomnios redactat de Keller). În fine, pentru ascuţita lui putere de înţelegere în materie de psihologie şi morală, pentru perspicacitatea uluitoare, supranaturală a lui Mîşkin, ce alt model mai bun decît Dostoievski însuşi am putea găsi?

Un prototip al eroului a fost - nimeni n-o tăgăduieşte - Iisus Hristos. Un prototip folosit în mod conştient şi un prototip declarat de autorul care în caietele la roman îşi numeşte de mai multe ori eroul "Prinţul Hristos". Încercînd să creeze tipul "omului pozitiv minunat", era inevitabil ca scriitorul să-şi orienteze personajul spre cel care, după părerea sa - exprimată în scrisoarea către von Vizina din 1854 -, a întruchipat în cel mai înalt grad cele mai alese virtuţi cunoscute oamenilor. Cercetătorii au detectat numeroase aluzii evanghelice în roman, de la copiii care aruncă în Mîşkin cu pietre (episodul cu Marie) la dorinţa eroului de a abandona lumea, retrăgîndu-se în pustie; de la încredinţarea prinţului că îşi va îndeplini datoria "cinstit şi ferm" la cuvintele lui Ippolit: "Mă despart de un Om" (ecoul celor rostite de Pilat despre Hristos: "Ecce homo!") şi la propoziţia de adio adresată lui Mîşkin de Nastasia Filippovna înainte de plecarea ei cu Rogojin: "Adio, prinţe, pentru prima oară am întîlnit un om adevărat!". Orice lectură atentă a romanului poate identifica alte asemenea aluzii, de la ceea ce am putea numi chenoza primului Mîşkin, sărac şi insignifiant, şi de la mărturisirea eroului (prima discuţie cu doamnele Epancin) că i-ar plăcea să convertească, şi pînă la pomenirea de către el (în aceeaşi scenă) a asinului, animal evanghelic; şi de la exclamaţia Lizavetei Prokofievna, că l-a aşteptat "ca pe o providenţă", la relaţiile lui Mîşkin cu Nastasia Filippovna, pe care n-o poate iubi altfel decît Hristos pe Maria Magdalena! Şi oare copia după tabloul lui Hans Holbein cel Tînăr înfăţişînd un Iisus crucificat ce pare biruit de moarte (imaginea îi iese eroului în cale în locuinţa labirintică şi sumbră a lui Rogojin) nu anticipează înfrîngerea "prinţului Hristos" (care în fiecare dintre cele patru părţi ale romanului are un duşman de moarte: Ganea, Rogojin, Ippolit, Aglaia) în lumea petersburgheză? Dar, deşi este puternic proiectat pe acest prototip pe care la rîndul său personajul îl actualizează, Mîşkin nu reprezintă decît o "existenţă umană". Faptul e recunoscut, după cum am văzut, şi de unii scriitori religioşi precum Romano Guardini, care, ce-i drept, adaugă că "din această existenţă umană apare imaginea unei alte existenţe" (supraumană, a Omului-Dumnezeu). Am spune că Mîşkin e un memento al lui Crist. Altfel însă un om ca toţi oamenii, un om condamnat (deşi uneori poate părea absolvit de "păcatul originar"). Se poate afirma că de-a lungul întregului roman, saturat de execuţii, asasinate, atentate, sinucideri, eroul evoluează într-un context al crimei, la a cărui alcătuire contribuie din plin. Prevede de la începutul naraţiunii că Rogojin o va înjunghia pe Nastasia Filippovna, evocă decapitarea de la Lyon şi cutremurătoarea experienţă a condamnatului la moarte graţiat în ultima clipă, trage tocmai la hotelul provincial unde peste noapte se înfăptuise o crimă (comisă "pentru un ceasornic" de către un ţăran care înainte de a-şi măcelări "ca pe un berbec" tovarăşul de cameră înalţă "în gînd o rugă fierbinte" - transfigurare a celor relatate în Golos din 30 octombrie 1867 cu privire la uciderea la Petersburg a tîrgoveţului Suslov de către ţăranul Balabanov, originar din gubernia Iaroslav, judeţul Mîşkinski), şi chiar cu chelnerul de la "Balanţa" discută "despre un asasinat foarte misterios întîmplat de curînd şi care stîrnise o mare vîlvă": "De la întoarcerea lui în Rusia, citise şi auzise povestindu-se numeroase cazuri de acest fel, iar în ultimul timp urmărea cu multă perseverenţă acest aspect din viaţa ţării". În partea a treia, I, în discuţia cu Evgheni Pavlovici şi prinţul Ş. de pe terasa vilei Epancinilor, Mîşkin se referă, se poate spune, direct la Raskolnikov, la tipul lui de crimă, la cei convinşi că omorînd "erau în dreptul lor - şi... că bine au făcut ce au făcut". După ce fusese străpuns ca de nişte pumnale pe peronul gării Nikolaevski de nişte "ochi arzători" şi după ce contemplase fascinat vitrina unei prăvălii de ustensile domestice - inclusiv de tăiat -, e cît pe ce să fie înjunghiat, chiar cu cuţitul cu care se jucase în biroul lui Rogojin ca pentru a-l provoca pe acesta, de Parfion, împreună cu care în finalul cărţii veghează cadavrul Nastasiei Filippovna. Şi alte personaje ale romanului întreţin această atmosferă sinistră: Lebedev se referă la ghilotinarea contesei Du Barry şi la "asasinarea membrilor familiei Jemarin" (la Tambov, de către liceanul Vitold Gorski - ştirea apare în Golos la 10 martie 1868, de unde, ca şi precedenta, cea din 30 octombrie 1867, e absorbită de substanţa romanului aflat în plină elaborare şi redactare), Nastasia Filippovna face aluzie - în cursul seratei din 27 noiembrie, ziua ei de naştere - la uciderea bijutierului Kalmîkov de către fiul negustorului Mazurin şi împrăştie la Pavlovsk vestea că unchiul lui Evgheni Pavlovici Radomski "şi-a zburat creierii", Ippolit încearcă să se sinucidă, iar Rogojin - împlinind profeţia lui Mîşkin - omoară. Semnificaţia acestui context sîngeros nu se reduce doar la a pregăti principala crimă a cărţii (cea comisă în final de Rogojin). Dacă ea n-ar însemna mai mult, ar rămîne de neînţeles de ce Mîşkin este atît de puternic asociat acestui context. Care subliniază în primul rînd cît de limitată în timp şi de precară este existenţa eroului, aflat mereu, ca să spunem astfel, sub cuţit. În Elveţia, pe cînd era încă grav bolnav, contemplînd într-o zi radioasă o magnifică privelişte montană şi simţindu-se cu infinită tristeţe exclus de la ospăţul firii, Mîşkin, în ceea ce am putea numi scena rugăciunii sale de pe munte, ajunge să fericească pînă şi "musculiţa care bîzîie în jurul lui, scăldată într-o rază de soare": "«Musculiţa care bîzîie în jurul lui, scăldată într-o rază de soare, îşi are locul ei la acest ospăţ, participă la corul comun al firii, se bucură de el şi e fericită»; un firicel de iarbă, cît de mic, creşte şi e fericit! Fiecare fiinţă îşi are drumul ei, îl cunoaşte, soseşte şi pleacă cîntînd; numai el singur nu ştie nimic, nu înţelege nimic, nici pe oameni, nici limba lor, e străin de toate - un avorton al naturii". Ca şi cum rugăciunea lui ar fi fost ascultată şi rugămintea cuprinsă în ea împlinită întocmai, bolnavul se vindecă şi străinul e în sfîrşit acceptat la marele festin universal, dar numai pentru un interval limitat la ciclul unei "musculiţe". Viaţa adultă a lui Mîşkin se compune din cele şase-şapte luni de existenţă activă de după întoarcerea lui în Rusia, echivalentul acelor ultime "cinci minute" ale condamnatului la moarte evocat de el, de asemenea un condamnat la moarte. Ca o firavă vieţuitoare sau vegetală de sezon, eroul trăieşte cît o gîză sau cît un fir de iarbă. Suficient totuşi pentru a întruchipa în mod epocal imperativul categoric (deşi paradoxal) al scriitorului încercînd să depăşească criza individualismului burghez, contradicţia dintre umanism şi personalitate: "Suprema finalitate - scria Dostoievski la 16 aprilie 1864, sub impresia morţii primei lui soţii: "Maşa lejit na stole. Uvijus' li s Maşei?" ("Maşa e întinsă pe masă. Oare am s-o revăd?") - pe care omul o poate impune personalităţii sale, dezvoltării plenare a propriului eu, e de a nimici într-un fel acest eu, de a-l oferi în întregime, neprecupeţit şi fără rezerve ca jertfă tuturor şi fiecăruia în parte".