Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trista ştiinţă din Minima moralia


Andrei Corbea, pe marginea unei cărţi de Theodor W. Adorno

26.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Theodor W. Adorno
Minima moralia
Editura ART, 2007


traducere din limba germană şi prefaţă de Andrei Corbea


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Trista ştiinţă din Minima moralia
Apărută într-o primă ediţie în 1951, Minima Moralia. Reflexionen aus dem beschädigten Leben este socotită astăzi, în perspectiva unei opere impresionante, ale cărei dimensiuni aveau să se contureze abia în publicaţiile deceniilor al şaselea şi al şaptelea, una dintre cărţile cele mai importante ale lui Theodor W. Adorno. A fost scrisă în exilul american, la Los Angeles, între 1944 şi 1947, pe fragmente fără o destinaţie precisă în afara, deocamdată, a sertarului, un mod de a-şi întreţine spiritul în combustia anilor anteriori, în care lucrase alături de Max Horkheimer la acele Philosophische Fragmente, devenite ulterior faimoasa Dialektik der Aufklärung. Membru al Institutului de Studii Sociale, cândva al Universităţii din Frankfurt, pe care directorul său Horkheimer reuşise să-l transfere, împreună cu majoritatea vechilor colaboratori din Germania, în Statele Unite, Adorno conducea în acea perioadă cercetările unui vast proiect, On the Nature and Extent of Antisemitism, din care, mai târziu, a rezultat un text fundamental pentru sociologia celei de-a doua jumătăţi a veacului, The Authoritarian Personality. Redacta tot atunci, împreună cu compozitorul Hanns Eisler (prietenul lui Brecht şi viitorul autor al partiturii imnului R.D.G.), o carte despre muzica de film şi, concomitent, schiţa manuscrisul unei alte cărţi importante, Philosophie der neuen Musik, publicată şi ea cu întârziere, în 1949.

Febrilitatea acestor multiple activităţi, în care Theodor W. Adorno, abia trecut de vârsta de patruzeci de ani, se angajase cu o intensitate ce a făcut ca, în acei ani, "viaţa să i se confunde întru totul cu gândirea", cum îşi va aminti cândva despre el Herbert Marcuse, nu era străină de un soi de "groază în faţa lumii înconjurătoare", ce-i invadase, după acelaşi Marcuse, "creierul şi oasele", groază convertită în obsesia terorizantă, preluată în subtitlul adăugat la Minima moralia, ca existenţă definitiv "mutilată" de experienţa nazismului şi de exil. Pentru încă tânărul intelectual, născut (în 1903) în confortul căminului burghez al întreprinzătorului Oscar Wiesengrund, negustor de vinuri şi om de afaceri de succes din Frankfurt am Main - un evreu "occidental" tipic, convins de justeţea idealului asimilării totale la cultura germană, ideal în numele căruia va şi trece la protestantism -, şocul rupturii silnice de o Europă a valorilor liberale şi umaniste, aparent atât de sigure şi de stabile, spectacolul desperant al dezagregării unei lumi şi al falimentului unei societăţi au însemnat răsturnări dramatice, cu efecte psihice devastatoare, traduse, printre altele, şi într-o panică de coşmar în faţa zilei de mâine, a spectrului de a sfârşi ca spălător de vase sau comis-voiajor în banlieu-urile vreunei metropole americane. După o copilărie şi o adolescenţă fericite, desprinse parcă din destinele lui Hanno Buddenbrook şi Tonio Kröger, personaje "cvasicontemporane" ale viitorului său amic californian Thomas Mann - personaje cu care va împărtăşi, pe lângă harul muzical, inclusiv descendenţa maternă "mediteraneeană", căci mama sa, fosta cântăreaţă de operă Maria Calvelli-Adorno della Piana, provenea dintr-o veche familie catolică din Corsica -, genialoidul Theodor Ludwig Wiesengrund-Adorno (Wiesengrund se va transforma în W. în 1943, odată cu naturalizarea americană) va ezita multă vreme între o carieră de compozitor, pentru care va studia un timp la Viena, cu Alban Berg, şi una de filosof, către care va aspira de timpuriu, de când, încă elev, se întâlnea sâmbătă de sâmbătă cu mult mai vârstnicul Siegfried Kracauer, pentru a citi împreună Critica raţiunii pure a lui Kant. Amiciţiile tinereţii, cu Kracauer, Max Horkheimer, Leo Löwenthal, Walter Benjamin, Ernst Bloch, vor înclina balanţa către filosofie; îşi va da doctoratul la douăzeci şi unu de ani, cu o teză pe marginea fenomenologiei husserliene, va face o primă tentativă de a se abilita trei ani mai târziu, reuşind să obţină titlul de docent în 1930, cu o lucrare "condusă" de Paul Tillich, despre "construcţia esteticului" la Kierkegaard. Lipsit de griji materiale, va face multă vreme critică muzicală şi va cocheta cu gândul - după ce, în 1933, i se va fi retras, în virtutea legilor rasiale, dreptul de a preda în Universitate - de a se angaja în redacţia unui ziar liberal berlinez, suspendat însă de nazişti în 1934. Venirea la putere a lui Hitler i se va părea o vreme, ca multor altor victime potenţiale ale noului regim, un fenomen trecător, incompatibil cu universul şi tradiţiile culturii germane, aşa cum credea a le cunoaşte, şi, spre deosebire de Horkheimer sau de Benjamin, îşi va întârzia pe cât posibil plecarea definitivă din Germania, unde, devenit între timp advanced student la Oxford şi în ciuda interdicţiei de semnătură, ce i se va aplica în 1935, se va mai întoarce regulat încă vreo câţiva ani. Decizia de a se expatria în Statele Unite o va lua în ceasul al doisprezecelea, în 1938, şi, deşi cu o existenţă asigurată, în calitate de cercetător al Institutului lui Max Horkheimer la Universitatea Columbia şi, totodată, colaborator al unui proiect sociologic condus de Paul Lazarsfeld la Princeton, experienţa exilului îl va marca pentru toată viaţa. "Este triumful lui Hitler...", nota Adorno în acei ani. "El ne-a furat nu doar ţara, limba şi banii, ci ne-a confiscat şi puţinul nostru zâmbet. Lumea pe care a creat-o ne va face acum la fel de răi ca şi el..."

Fără îndoială că, pentru evoluţia ulterioară a gândirii lui Theodor W. Adorno, perioada newyorkeză şi apoi cea californiană, petrecute în atmosfera de emulaţie intelectuală a Institutului de Studii Sociale, alături de teoreticieni de talia lui Leo Löwenthal, Otto Kirchheimer, Franz Neumann, Herbert Marcuse, Henry Grossman sau Friedrich Pollock, dar mai cu seamă Max Horkheimer, au fost hotărâtoare. Lecturile tinereţii, Geist der Utopie de Ernst Bloch, Geschichte und Klassenbewusstsein de Lukács şi, în primul rând, Ursprung des deutschen Trauerspiels de Walter Benjamin, consolidate cu studierea intensivă a lui Marx, Freud şi Kant, îi direcţionaseră formaţia - după exegetul său Hauke Brunkhorst - spre un "hedonism utopic", nucleu materialist al dialecticii nonhegeliene şi negative, pe care o va dezvolta, treptat, în opera sa ulterioară; la reîntâlnirea cu Horkheimer, care, consecvent obiectivelor iniţiale ale Institutului în analiza proceselor de disoluţie a societăţii burgheze şi a apariţiei, în interiorul acesteia, a elementelor statului autoritar, era pe cale de a formula o teorie antimetafizică şi empiric-"ştiinţifică" a societăţii, Adorno va aduce, ca pe un complement necesar al acesteia, refuzul sistemului, inclusiv cel filosofic, al unei ordini ce ar împiedica, după el, adecvarea "liberă" la obiect, ca şi opţiunea metodologică, estetistă şi negativistă, pentru "un plus de subiect", pentru o finalmente foarte productivă manieră speculativă şi ezoterică de a interpreta rezultatele investigaţiei empirice. Este simptomatic în acest sens, în Dialektik der Aufklärung - rodul meditaţiei lor comune din exilul american asupra societăţii contemporane, legată de proiectul iniţial al lui Horkheimer de a elabora o logică dialectică -, "excursul" lui Adorno, prin care geneza subiectivităţii moderne este reconstruită pe baza unei relecturi a Odiseei, unde Ulise, cel care, pentru a supravieţui, sacrifica vraja emanată de preaplinul naturii exterioare pe altarul raţionalităţii imediate şi instrumentale, devine "protoimaginea individului burghez". Procesul prin care eliberarea de constrângerile naturale cu ajutorul raţiunii se metamorfozează într-o tot mai restrictivă extensie a dominaţiei totalităţii asupra naturalului şi individualului, prin care oamenii, maturizaţi prin raţiune întru autonomia individuală, o sacrifică pentru a se supune de bunăvoie tentaţiilor dominatoare ale edificiului social, iar "eterna reîntoarcere" a mitului se reproduce în tehnicile manipulatoare ale industriei culturale, menite a inocula, printr-o cultură ideologizată şi prin excelenţa afirmativă, alinierea resemnată la regresiunea unidimensională a colectivităţii dirijate până la agresiunea totalitară asupra nonidenticului, este descris de cei doi cu un patos al lucidităţii nutrit, neîndoios, în primă instanţă, din raţionalitatea negativă hegeliană, completată cu "critica nemiloasă a tot ceea ce ne înconjoară", pe care şi-o propusese cândva Marx, dar şi din acea "privire ascuţită de ură la adresa existentului", radical negativă şi limpezită de încrâncenarea exilului, pe care Horkheimer o admira, ca pe o îmbogăţitoare resursă analitică, la Adorno. "Nu mai există frumuseţe şi consolare decât în privirea îndreptată asupra oribilului, privirea ce înfruntă şi, cu conştiinţa neslăbită a negativităţii, crede nestrămutat în posibilitatea mai-binelui." În acest citat din fragmentul 5 din Minima moralia credem a identifica, împreună cu Hermann Schweppenhäuser, unul dintre cei mai subtili comentatori ai lui Adorno, motivul central al întregii opere a acestuia. Doar catharsisul extremei negativităţi, aceea care demască nemilos consecvenţa, orice urmă de iluzie asupra existenţei, mai inspira o speranţă de salvare, utopie "lipsită de consolarea afirmativă, inclusiv de cea a încrederii într-un viitor ce nu mai poate compensa câtuşi de puţin suferinţa trecută", cum observa, în altă parte, Adorno. "Reflecţiile dintr-o viaţă mutilată", negaţie a apăsătoarei negativităţi cotidiene a exilului, încep, nu întâmplător, cu mottoul preluat din Ferdinand Kürnberger: "Viaţa nu vieţuieşte".

Dacă, pentru Theodor W. Adorno, Dialektik der Aufklärung a părut a reprezenta punctul de plecare al tuturor scrierilor sale de mai târziu, despre care a afirmat, nu o dată, că ar constitui doar excursuri pe motive formulate pentru întâia oară în "fragmentele filosofice" scrise împreună cu Max Horkheimer, despre Minima moralia, continuare aforistică şi pe o singură voce a "travaliului comun", mai mozaicată, datorită fragmentării, ca tematică, dar şi mai "personalizată" din punct de vedere stilistic, mai legată, biografic şi genetic, de trăirile nemijlocite ale condiţiei de exilat, se poate afirma aceasta cu atât mai mult. Căci autorul examinează acolo eşecul istoric al civilizaţiei raţiunii, eşec pecetluit de oroarea - după el unică şi incomparabilă! - a Auschwitzului, prin lentila propriei existenţe ("Aşchia din ochiul tău este cea mai bună lentilă"), asupra căreia verdictul este fără apel: "Nu există viaţă adevărată într-una falsă". Insistenţa asupra minciunii instaurate de sistemul totalizant al relaţiilor de proprietate, în care gândirea şi acţiunea autonomă i se par definitiv compromise prin neputinţa lor de a se sustrage de la dictatul inevitabil al mecanismelor dominaţiei, trasează contururile propriei revolte şi, totodată, limitele conştiente ale libertăţii de mişcare pe care crede că şi-o asumă. În absenţa solidarităţii ce ar putea conferi fundament unei morale a acţiunii, chiar şi în ciuda neadevărului înconjurător, voinţa de nonidentitate a individului este condamnată să rămână iluzorie: "Existenţa privată, ce-şi doreşte să fie una demnă de condiţia umană, o trădează pe aceasta din urmă în momentul când analogia nu este extinsă la scara universalului, deşi înfăptuirea unui asemenea deziderat are nevoie mai mult decât orice de o conştiinţă autonomă". În ce măsură este, aşadar, filosofia, ca expresie supremă a acestei "conştiinţe autonome", o cale spre "mântuire"? În fragmentul 153, în care, crede Adorno, "singura misiune a gândirii" ar consta în a da expresie, "fără arbitrar şi violenţă", precarităţii lumii, tot el constată, o frază mai jos, că faptul este "cu totul imposibil, deoarece el presupune un punct de vedere distanţat, fie doar şi cu o câtime, de cercul magic al existenţei, în timp ce, pentru a deveni credibilă, orice posibilă cunoaştere nu trebuie smulsă pur şi simplu fiind-ului, ci, la rândul ei, este marcată de aceeaşi distorsiune, de aceeaşi insuficienţă, de care existenţa îşi doreşte să se salveze". Ideea atât de fertilă, pe care o va prelucra, magistral, în Negative Dialektik, apărută în 1966, anume că, pentru a rezista în faţa violenţei societăţii "racheţilor" şi a-i opune propria exigenţă etică şi emancipatoare, individului îi este necesară, dacă nu şi pe deplin suficientă, conştiinţa aporiilor din propria reflecţie - vezi gestul baronului Münchhausen, "care se scoate din mlaştină trăgându-se de propria-i perucă", figură în care Adorno întrezăreşte proiecţia gânditorului căruia i se pretinde "să se afle în fiece moment în obiecte şi în afara lor" -, se anunţă, formulată aici, într-o frază memorabilă: "De dragul posibilului, el (individul) trebuie să conceapă chiar şi propria-i neputinţă". Contradicţia, cultivată insistent, subminând orice ispită conciliatoare, semnalează şi stimulează autonomia subiectului, nonidentitatea sa cu sistemul ce tinde prin toate mijloacele sale coercitive să o anihileze. Virtuţile ei eliberatoare, probate, de pildă, de Nietzsche, dar şi de Karl Kraus, Kafka ori Proust - care s-ar fi străduit, "fiecare în felul său, să falsifice cu părtinire imaginea lumii pentru a scutura jugul falsului şi al părtinirii" -, se verifică "în ceea ce face din filosofie contrariul barbariei", în faptul că "ea are conştiinţa acelui element de iresponsabilitate, de fericire, provenind din efemeritatea gândului ce se sustrage mereu de la obiectul pe care îl judecă". Specificul artei moderne, constând, după Adorno, în aceea că ea nu este doar "producţie", ci şi reflecţie asupra relaţiei cu obiectul, ca şi asupra legităţilor ei formale, i-ar facilita acesteia cu atât mai mult accesul către cunoaştere, căci operele autentice, depozitare ale "adevărului" social, îşi asumă structural contradicţia, dizarmonia negativistă, disonanţa subiectivă, dizolvanţă a universalului totalizant şi dominant. "În imanenţa societăţii - citim în finalul fragmentului 58 - conştiinţa esenţei ei negative este imposibilă şi doar negaţia abstractă [opera de artă, de pildă - n. n.] ajunge să garanteze adevărul." De aici rezultă, finalmente, postulatul fondator din Äesthetische Theorie: "Adevărat este doar ceea ce nu se potriveşte în această lume", cel care consacra opera de artă, emanaţie a nonidentităţii (definită în fragmentul 149 drept "ceea ce încă n-a fost, denunţând ceea ce a fost deja"), ca utopie, ca promesse de bonheur. Antitratatul de estetică al lui Adorno, a doua mare carte a sa de după război, alături de Negative Dialektik, va apărea, neterminat, în 1970, la un an după moartea neaşteptată a autorului său, care, întors la Frankfurt în 1949, împreună cu Max Horkheimer şi Institutul de Cercetări Sociale, va prelua, pe lângă conducerea acestuia, o catedră de filosofie şi sociologie la Universitate, şi, în deceniile următoare, în ciuda tuturor vicisitudinilor readaptării într-un mediu nu întotdeauna favorabil, ba mai curând alergic la "stângismul" aspiraţiilor nonidentitare, va deveni mentorul unei întregi generaţii a intelectualităţii occidentale.

Încă un argument pentru a inaugura cu Minima moralia întreprinderea traducerii în limba română a operei lui Theodor W. Adorno - întreprindere pentru care, în 1991, un eminent editor bucureştean mai credea cu convingere că n-ar fi sosit încă momentul (!) - îl reprezintă, credem, pe lângă caracterul său de "inventar" tematic al principalelor axe pe care se desfăşoară reflecţia, inspirată din propria "viaţă mutilată" a filosofului, concentrarea, ca pentru un exerciţiu stilistic exhaustiv, revelator pentru dicţiunea şi expresivitatea acestei reflecţii, aproape a tuturor trăsăturilor tipologiei (non)discursive, identificabile în textele adorniene care au precedat şi au urmat redactării celor o sută cincizeci şi trei de fragmente din care este alcătuită cartea. Poate că tocmai în acest ansamblu descentrat de fragmente lacunare, alegorie a unui "sistem în ruine", îşi manifestă Adorno, mai mult decât oriunde altundeva, profesiunea de credinţă că filosofia constituie pentru el nu o "explicaţie ştiinţifică" a lumii şi a fenomenelor acesteia, ci o "interpretare" (critică) a lor, ca "lectura constructivă" a unui cifru ale cărui elemente, rearanjate în constelaţia unei noi "figuri", compun "modele" ce-şi testează, prin ipoteze şi încercări succesive, compatibilitatea cu realitatea. Iar, dacă în arta modernă, cu precădere în muzică, recunoaşte manifestarea paradigmatică a unei asemenea hermeneutici constructive, el nu ezită, asumându-şi "eseul" ca medium predilect al demersului său cognitiv, să-şi investească "plusul" de subiectivitate şi de sensibilitate în tentative repetate de încălcare a frontierelor artei - într-o manieră, după unii, "muzicală" de a-şi "compune" textele -, explorând pe această cale minată de fragilitate teritorii altfel inaccesibile cunoaşterii. Cu o formulă din Minima moralia, ele sunt "figuri ale aparenţei", depozitare ale iluziei (şi ale speranţei utopice), inseparabile însă de adevărul că "mântuirea" ar putea veni într-o bună zi, pe nesimţite, chiar dinspre partea lor. Filosofia lui Adorno împrumută ceva din "imprecizia iritantă" a operelor de artă, aceasta pentru a îndepărta din capul locului tentaţiile sistematice şi pentru a se păstra în sfera virtualului, a "anticipaţiei", căci, "dacă încearcă să devină, în loc de interpretare, simplă afirmaţie, atunci tot ce va enunţa va fi efectiv fals". Ceea ce însă nu-l împiedică pe filosof să pretindă a instaura, abia în aceste condiţii, o rigoare ce constrânge la "o înţelegere fără echivoc, la un efort conceptual" de care "comerţul" i-ar fi dezvăţat pe oameni; "cel care scrie trebuie să combine controlul foarte riguros al cuvântului destinat să semnifice fidel, fără divagaţii, obiectul şi numai obiectul, cu examinarea foarte atentă a fiecărei întorsături de frază, dându-şi silinţa, răbdător, să determine ce are şi ce nu are, din punct de vedere lingvistic, un sens". Într-un text evident autoreferenţial, inclus în Noten zur Literatur şi intitulat Der Essay als Form, Adorno dezvoltă, în continuarea ideii că, în efortul său mimetic de adecvare la realitate, demersul filosofiei îi reproduce acesteia rupturile şi discontinuităţile, "aflându-şi unitatea prin aceste rupturi, şi nu prin nivelarea lor", o veritabilă apologie a virtuţilor gnoseologice legate de "artisticitatea" eseului: "El ar dori să sfărâme prin concepte ceea ce nu se integrează în concepte... Ar dori să polarizeze opacitatea degajată de forţele latente din interiorul acestora. Îşi dă silinţa să concretizeze conţinutul definit în timp şi spaţiu; construieşte starea de îmbinare a conceptelor, aşa cum apar ele îmbinate în obiectul însuşi." Un fertil şi fascinant reper, căruia Adorno îi consacră un empatic comentariu, este "parataxa" hölderliniană, ca extensie expresivă a autonomiei subiectului modern, al cărei echivalent se străduieşte să-l proiecteze în omologia revelatoare a limbajului cu materia. "Este ca şi cum" - aflăm în fragmentul 27 din Minima moralia -, "în clipa în care aceste cuvinte le spun pe nume, pasiunile ţinute prizoniere ar arunca în aer zidul cuvintelor oarbe şi, concomitent, pe cel al represiunii la care sunt supuse, este ca şi cum, brutal şi irezistibil, ele s-ar precipita deodată către nucleul cel mai profund al unui sens cu care se aseamănă." Nu ni se pare câtuşi de puţin întâmplător că soluţia lui Adorno la trauma alienării şi reificării limbajului, traumă ce conduce către "amuţire" ("totuna cu spiritul obiectiv", spune el), coincide cu cea imaginată de poetica celaniană în Der Meridian, unde i se opune, în idealul "poemului absolut" ce nu exista, alternativa unui limbaj al esenţelor, constituit prin (imposibila) fuziune deplină şi desăvârşită a semnificantului cu semnificatul. De altfel, afinitatea gânditorului cu poetul, a cărui operă a considerat-o, dată fiind, în teribila încleştare cu "zăbrelele limbajului", obstinata ei negativitate, drept unica "lirică" legitimă după dezastrul Auschwitzului, este o dată mai mult probată, simptomatic, de faimoasa imagine a cerului ca "prăpastie", pe care, în Der Meridian, Paul Celan o preia, suntem convinşi, din Minima moralia, fragmentul 150.

Cu gândul la Jean Paul, care spunea cândva că doar scrierile mediocre se lasă traduse în alte limbi, am purces la tălmăcirea textului adornian cu alarma unei insuficienţe genuine a resurselor de a echivala "idiomul" filosofic al dialecticianului negativităţii. În vreme ce un cititor mai curând "neutru" al lui Adorno, precum Leszek Kolakowski, îi reclama "obscuritatea", adversarii de idei, între care Ralf Dahrendorf sau Jean Améry, n-au ezitat să vorbească despre un "jargon" manierist şi extravagant, artificial complicat şi ermetic, iritant pentru cititor - un pandant "materialist" şi "dialectic" la acel "jargon al autenticităţii", denunţat, la rândul său, de la Adorno la Heidegger şi şcoala sa. Dacă, în efortul de a se sustrage de la "zgomotul" ideologizat, de la neglijenţa iresponsabilă şi vinovată a comunicării curente, autorul Minimei moralia, pentru care "expresia" filosofică a devenit ea însăşi obiect al filosofiei, a stăruit cu o infinitezimală răbdare şi pasiune asupra fiecărei nuanţe de limbaj, destinate să acopere "forma" realităţii şi să modeleze experienţa gânditorului în sondarea adevărului, fructul acestui efort l-a constituit ceea ce Rainer Hoffmann, autorul unui foarte instructiv studiu asupra limbii adorniene, a numit "texte înstrăinate", marcate stilistic prin "distanţarea" deliberată de declinul edificiului social şi de alienarea condiţiei umane. Asumându-şi o izolare orgolioasă, mergând până la un elitism afişat şi declarat - pe care Hannah Arendt, de pildă, nu i l-a iertat niciodată -, Adorno le-a considerat "autonomia" nu doar în detaşarea de a-şi expune şi de a pune în discuţie contradicţiile, de a "tematiza" ideea de critică şi de rezistenţă, ci în modul în care ele însele pot deveni, ca alteritate, ca sfidare a "bunului simţ" rezonabil şi oportunist, un element constitutiv al rezistenţei în faţa presiunii sistemului. Lectura lor, însoţită de o asumată voinţă comprehensivă, implică o investigaţie înainte de toate filologică; pentru traducător însă, dificultăţile se multiplică, pe măsură ce identificarea întregului arsenal de proceduri stilistice, cărora li se datorează deficitul intenţionat de transparenţă, deschide complicatul capitol al proiecţiei lor corespunzătoare în limba destinatară, începând, în cazul operei Minima moralia, cu inserţia unui număr considerabil de neologisme de provenienţă "străină", mai cu seamă din limbi romanice - dar ale căror variante în limba română n-au aceeaşi valoare semantică şi stilistică -, trecând printr-un întreg şir de practici de dislocare a "normalităţii" discursive în germană, precum anacolutul, ignorarea regulilor cu privire la ordinea părţilor de cuvânt şi de propoziţie (un exemplu: poziţionarea "emfatică" a pronumelui reflexiv sich faţă de verbele reflexive, pe care Adorno recunoştea că a preluat-o de la Walter Benjamin), utilizarea "de voie" a conjuncţiilor şi a adverbelor pronominale, eliptizarea sintactico-semantică, aglutinarea textuală, şi până la strădania filosofului de a pune în scenă, la nivelul limbajului, dialectica negativă, prin jocul "paratactic" al paradoxurilor şi al aporiilor, abuzând, de pildă, de adversativele "atât-cât şi" sau "nici-nici", "capcanele" se ivesc la tot pasul, iar opţiunea finală a traducătorului ezită între alternativa mai simplă, a "limpezirii", cu riscul de a sacrifica însăşi esenţa textului adornian, şi cea mai complicată, a loialităţii finalmente intangibile faţă de original.

În ceea ce ne priveşte, am încercat să evităm extremele, preferând să ne lăsăm conduşi, mai curând, de fluxul textelor, cărora am căutat să le rămânem fideli, inclusiv, pe cât posibil, în obscuritate şi "stranietate", fără a forţa însă, pe de altă parte, limitele semantice (şi pragmatice) îngăduite de limba română. Ne-a preocupat, poate mai intens, aflarea unei corespondenţe cât mai exacte pentru încărcătura lor afectivă, pentru rostirea suferinţei disperate pe care "trista ştiinţă" din Minima moralia, replică a celei "vesele" a lui Nietzsche, o degajă, în alternanţa imprecaţiei cu resemnarea, în retorica violentă până la cinism, dispreţuitoare faţă de convenţiile comunicării "politicoase" şi exploziile aforistice, de o luciditate dezarmantă, în năzuinţa autorului de a sugera, în ciuda incompatibilităţii sale dramatice faţă de orice pretenţie normativă, o etică micrologică, îndreptar al "vieţii juste" a individului. În fine, am oscilat îndelung asupra oportunităţii de a explica, printr-un complex aparat de note, întreaga ţesătură de trimiteri şi de aluzii de care fragmentele abundă; datate fiind, ele evocă nenumărate momente şi personaje criptice pentru cititorul de astăzi. Unele clarificări, de pildă, asupra câtorva figuri mai puţin familiare din basmele germane sau cu privire la polemica destul de ascuţită cu concepţia de teatru "angajat" a lui Bertolt Brecht, ar fi fost, poate, necesare. Am renunţat (cu excepţia a trei situaţii, implicând subtilităţi de limbă) nu doar din raţiuni pragmatice - căci o întreprindere de acest gen, exhaustivă, ar fi întârziat cu multe luni apariţia cărţii, iar soluţia adoptată de ediţia franceză, ce lămureşte, fără vreun criteriu, doar unii termeni, în timp ce pe alţii îi ignoră, ni se pare absolut nesatisfăcătoare -, ci pentru că un asemenea demers ar fi atentat, în ultimă instanţă, la însăşi "înfăţişarea" finală, oglindă a substanţei textului, respectată cu sfinţenie de ediţiile germane, inclusiv cea din Gesammelte Schriften, pe care Theodor W. Adorno a menit-o pentru Minima moralia. Nu îmi mai rămâne, ca traducător, decât să sper în bunăvoinţa şi în indulgenţa cititorului român.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer