Povestea fetiței cu rochia de catifea

Textul Povestea fetiței cu rochia de catifea de Robert Brage este parte din proiectul Secrete de familie, în care 7 tineri autori, cu vârsta până în 27 de ani, au lucrat împreună cu 7 actori ai Teatrului Odeon din București, pornind de la situații reale care au fost ficționalizate. Cele 7 monoloage rezultate au fost prezentate în spectacol lectură la Teatrul Odeon.
Secrete de familie a cuprins texte de: Daria Ancuța, Robert Brage, Laura Cimbrică, Miruna Andreea Icleanu, Adelina Mincu, Alexandra Radu, Ileana Ursu, care au fost interpretate de Dimitrii Bogomaz, Elvira Deatcu, Sabrina Iașchevici, Nicoleta Lefter, Ioana Mărcoiu, Cătălina Mustață, Simona Popescu, în regia Marei Oprea.
Textele au fost dezvoltate în cadrul Workshopului de scriere dramatică #3, coordonat de Mihaela Michailov, în cadrul proiectului european Fabulamundi. Playwriting Europe, ediția a IV-a, New Voices.


ELVIRA: De fiecare dată când fac mămăligă mă gândesc dacă o fac bine. Dacă e suficient mălai, dacă îi lipsește ceva, dacă am uitat ceva. Mămăliga pare simplă, dar e pretențioasă. Are nevoie de acel ceva ca să fie diferită. Trebuie să urmeze un anumit proces. Când fac mămăligă mă gândesc la bunica. Face o mămăligă al dracului de bună...
Așa ne zice de fiecare dată când ieșim în sat, pe uliță, în Bistrița.
Bunica e croitoreasă. Face cele mai frumoase rochii și le vinde în sate. Lungi, colorate, pline de nasturi.
Sunt tare bucuroasă de fiecare dată când primesc câte o fustiță sau rochiță nouă. Așa mă răsplătește bunica când sunt cuminte. Adică, mereu. Când o să fiu mare vreau să fiu ca bunica. Ea știe ceva ce nimeni nu știe. Știe cum să te schimbe, să te facă altcineva. Când îmbrac una din rochiile făcute de ea mă simt altă persoană, uneori altă fetiță, alteori chiar om mare.
Cum face asta? Dacă eu sunt Maria... cum pot să nu mai fiu Maria? Trebuie să îi aflu secretul.
Am 10 ani și merg la Bistrița în fiecare an. Petrec toată vacanța de vară acolo. Stau cu bunica. E slăbuță, înaltă și ridată.
Ba nu, o să aflu chiar acum!
De ce mereu negru când toate rochiile făcute de ea sunt colorate? Nu pot să înțeleg. Gândește! Negru... roz... negru... albastru... negru... e o culoare așa... tristă. Și ciudată... Culoarea nopții! Bingo. O să îi aflu secretul la noapte. O să mă joc de-a detectivul. O să inspectez, o să îi aflu programul și o să... o prind!
Nu, nu o să o prind, e bunica mea. M-am plictisit. Nu, m-am răzgândit. Nu mai sunt detectiv. Sunt spion. Sub acoperire. Rezolv cazul.
Dar spionii nu au pistoale... Sau au? Nu contează. M-am plictisit, mă duc să mă culc. Aflu mâine programul bunicii.
Dimineață. Se trezește prima. Înaintea tuturor. Așa crede ea. Se duce în casa mare, ia ceaunul, imens, negru la fel ca hainele ei și face coleșă. Mămăligă. Frământă zeci de minute cu mânuțele ei mici în ceaunul ăla, nu știu ce îi tot face... Mă duc și eu să văd, poate mi-a scăpat ceva. Îmi dă să mănânc cozonaci cu lapte, magiun...
Amiază. Mergem la câmp. La întoarcere, stau în vârful căruței pline de fân. Mi se pare - așa - riscant, se tot bălăngănește... Dar, în afara de asta - Of! - nimic suspect...
Bunica stă lângă mine în spate, la fel, îmbrăcată în hainele ei negre. Și eu sunt îmbrăcată într-una din rochiile colorate făcute de ea. În pauza de masă mergem în livadă și mâncăm la umbra unui copac. După masă tot din livadă strângem prunele să facem pălincă și magiun... Doamne, ce frumos e!...
Ca spion, îmi iau treaba foarte în serios. Bunica mi-a dat un indiciu. Acolo trebuie să fie! Răspunsul! Fug într-un suflet în casă și îl iau pe nenea Ion din bibliotecă. AH! A avut ceva timp liber nenea... Răsfoiesc cartea, caut, caut...
Găsesc un pasaj și... nimic! Nenea Ion e urâcios și nu seamănă deloc cu bunicul... Nu e bine. O iau de la capăt. Răsfoiesc cartea, caut, caut... Găsesc un pasaj și... Ana! Trădată de oameni, urâtă, arătată cu degetul, dar bogată!
Îmi place de ea. Îmi place foarte mult de ea. Nu știu de ce... Dar nu mă ajuți cu nimic acum, Ano! O iau de la capăt. Răsfoiesc cartea, caut, caut... Găsesc un pasaj și... IAR NIMIC! NU ÎNȚELEEEEG!
Adică, da... are dreptate bunica. Parcă descrie satul nostru. Recunosc drumurile, ulițele, câmpul, livada...
Când petrec ore în șir cu bunica în livadă, mi se pare că nu există pe lumea asta un loc în care să vezi stelele mai de aproape. Hiii! E noapte!

Următoarea zi. Eu și bunica ne hotărâm să dormim puțin după prânz. Eu am o sârmă d-asta de dinți... aparat dentar... și bunica un fel de... proteză? Așa se numește? O văd cum o scoate din gură și o bagă într-un pahar cu apă!
Deci nu înțeleg! Mă holbez la paharul ăla ca la a 8-a minune. Când deodată... văd ceva lângă el! O cheie de metal.
Mi-a răspuns așa tăios... cum nu mi-a mai răspuns niciodată până atunci... Bingo! Trebuie doar să mai aștept. Încerc să adorm. Nu pot.
Mă tot gândesc la cheia metalică care seamănă cu o baghetă magică. Încerc să-mi imaginez lumea căreia îi aparține. La un moment dat, aud ușa de metal cum scârțâie la intrare. Bunica nu mai e în pat. Cobor tiptil scările și o văd prin fereastra de la casa mare. Ține ceva în mână, dar nu văd exact ce anume! OOOOF! Hai, bunica, hai, arată-mi! Mă apropii de ușă. Ușor, foarte ușor. Pas cu pas. Mă simt invizibilă. O văd aplecată deasupra unui cufăr negru, imens. Nu l-am mai văzut niciodată. Vreau să văd ce e înăuntrul lui și ce ascunde bunica acolo. Mă ridic pe vârfuri ca o balerină, dar îmi pierd echilibrul... ca o ne-balerină. Încerc să mă sprijin de clanță, dar nu ajung... HAAAAI!
Poc!
Mă ascund după peretele care dă spre curte. Spre poarta mare. Am noroc, nu m-a văzut. Îmi țin respirația. Îi aud pașii care se îndreaptă spre dormitor. Bam-bam, bam-bam, bam-bam... așa îmi bate inima!
Amu' chiar e amu'! Dacă nu mă găsește în pat sunt pedepsită și s-a zis cu planul meu! N-am cum să ajung înaintea ei, e deja în prag!
Am imitat-o pe Lele Savetă! Bingo!
Când se întoarce înapoi în cameră, mă prefac că dorm. Aștept să o aud și pe ea cum doarme. Mă furișez tiptil să iau cheia metalică. Mă duc în casa mare, împing ceaunul negru de coleșă și găsesc cufărul ăla imens, la fel de negru. Încerc cheia. Se deschide - așa, dintr-o dată - ca și cufărul lui Aladin. Văd toate rochiile, fustele, cămășile cu guler căzăcesc ale bunicului, oale și farfurii de lut și... la final, în ultimul compartiment... o văd! E acolo, strălucește în întuneric - Rocea de barșon! Această... această rochie de catifea, superbă, diferită de toate celelalte. Diferită de tot ceea ce am mai văzut în viața mea!
Trofeul ei. Secretul ei.
Mă uit mai bine și văd că pe ea are lipită o etichetă pe care scrie un nume - Rodovica Boldijer. Rodovica... Boldijer?! E a mea acum! O probez și mă privesc în oglindă - sunt superbă! Doamne... Mă uit pe fereastră, plouă puternic. În curte - bălți, noroaie, mocirlă... FIX ASTĂZI? FIX ACUM?
Nimic nu mă mai poate opri. Mă încalț în cizmele de cauciuc ale bunicii și plec cu rata până în centru. Străbat tot satul înapoi. Pe jos. În ploaie. O fetiță cu rochia de catifea și cu cizme de cauciuc în picioare! Pe uliță nici țipenie de om. Dar îi văd! Îi văd cum se uită din case, din spatele unor ferestre, din depărtare. Și acum... e ciudat, acum mă simt prima dată ca Ana lui Rebreanu... trădată, arătată cu degetul, dar bogată!
Ajung acasă. Pornesc radio-ul vechi. Începe să cânte Angela Similea. Încep și eu după ea... să o imit, să cânt... dar îmi dau seama că lipsește ceva. Microfonul! Văd că din tavan se desprinde un bec... încerc să ajung la el, să îmi lungesc gâtul, să cânt mai tare... și... cânt atât de tare încât o trezesc pe bunica... Deschide ușa și mă găsește așa... cu gâtul lungit sub un bec, cu rochia plină de noroi, făcută franjuri, distrusă...
Mă privește lung și tace. Mă disperă tăcerea ei.
Îmi ia toate rochițele colorate primite cadou de la ea și le aruncă în curte, în mocirlă... Încep să plâng, dar le strâng... una câte una... Au devenit atât de negre acum!... Negre la fel ca hainele ei...
(pauză)
Bunica era în doliu și eu nici măcar n-am știut. A cunoscut-o pe Ana lui Rebreanu. Rodovica Boldijer. A existat în realitate. Și în realitate era exact ca în roman - trădată, urâtă, arătată cu degetul, dar bogată!...
A comandat de la bunica rochia asta de catifea.
A murit înainte să fie gata.