***
Nu: îmbrățișa copaci cu capul înainte. Nu: da follow unui necunoscut. Nu: sfârși povestea de dragoste cu băiatul care-ți apare la sugestii (nici n-ai început-o). Nu: lăsa din mână cartea asta numită viață căreia azi îi bag sub preș o nouă traumă postând de la mare un selfie. Nu: mă mai interesează acea persoană sau vreau să nu mă mai intereseze acea persoană? Nu: mă doare mai tare despărțirea decât mă doare că mă ai la close-friends. Nu: îmi scrie în comentarii că sunt "curvă nefutută" dacă nu știi ce-i aia antiteză.
Nu: știu dacă să simt scârbă sau furie sau indiferență sau silă sau nepăsare sau durere sau dor sau dezgust sau siguranță sau dezamăgire și trebuie să aflu fiindcă asta face diferența majoră dintre block și unfollow. Nu: aproximez exact dacă după o noapte de sex trebuie să te trec la close friends sau să facem schimb de numere. Nu: are cum să nu fie ceva după block atâta timp cât e ceva chiar și după moarte. Nu: fac poze în care mi se vede încheietura fiindcă asta ar însemna să-mi dau jos brățara de la bunica, a cărei amintire merită totuși un compromis estetic.
Nu: renunț să postez lucruri lipsite de importanță fiindcă mamaia mi-a zis că tot ce vede la mine o ține în viață și-atunci abuzez, abuzez, abuzez și mă-ntreb uneori dacă un reel cu mine dansând îi e mai dătător de zile decât o poză în oglindă. Nu: mi se pare cringe când văd florile din hârtie creponată, din cărți vechi și coji de ananas, din oase și polistiren care ocupă camerele bunicii, și nu mi se pare cringe când mama stă nopțile să facă felicitări de mână, și nu mi se pare cringe că soră-sa desenează ca o imprimantă vie, pentru că n-aș mai avea ce să postez.
Nu: aș fi putut învăța empatia din viața fizică fără mama, iar din viața digitală n-aș fi putut-o învăța fără shorts-urile cu căței. Nu: îmi place să cunosc tipi în online pentru că de cele mai multe ori vor să ne cunoaștem și irl. Nu: sunt mereu convinsă că am acest instinct bun al meu de la tata, dar apoi îmi aduc aminte c-a agățat-o pe maică-mea cu mult înainte de internet. Nu: e zi în care să nu mă antrenez după școală, pentru că n-a fost zi în care tata să nu-și aducă munca și-acasă, iar tatăl meu e un model.
Nu: te urăsc atât de tare cât să nu aștept următorul mesaj prin care-mi spui că n-ar trebui să mai vorbesc cu tine. Nu: pot uita că exiști, așa cum nu pot uita nici că reciproca nu e valabilă. Nu: am notificări sonore, pentru că să văd poze porno noaptea e ceva ce pot face și fără ajutorul tău. Nu: te juca cu mine și cu viața mea - pentru asta există contul meu de Insta. Nu: îmi dau jos lanțul de la tine, tati, până nu te fac bunic, dar trebuie și tu să-mi promiți că reziști pân-atunci.
Nu: vei pricepe de ce motanul ăsta roșcat de pluș e mai important decât capitalismul până nu te vei fi născut după 2008. Nu: se poate plânge non-stop pentru divorțul unor părinți care te-anunță asta dăruindu-ți un ursuleț imens. Nu: am nevoie decât de un telefon cu ecran ciobit și-o pereche de căști cu fir ca să semăn cu toți marii muzicieni care-au început de jos (și pe-astea, măcar pe-astea, le am). Nu: îmi mai ajung fotografiile din Italia pentru cât de mult simt nevoia să pară că încă trăiesc acolo, cânt încă la flaut și pian și sunt încă fericit.
Nu: sunt ciudată dacă port cu mine această jucărie pe lângă care miile de euro date de-ai mei pe orele de terapie și recuperare ce-au urmat abuzului tău sunt un chilipir, căci jucăria asta e semnul bolii mele, lucru costisitor tuturor într-un fel nemăsurabil. Nu: voi arunca telefonul tău cel vechi, pe ecranul căruia pâlpâie, blocat, ultimul mesaj, în care mi-ai răspuns "și eu te iubesc, tataie, și te pup!", ca un semn pentru intuiția ta fabuloasă, aceea că mă voi face bine înainte să pleci. Nu: am voie să mă supăr pe tata, de când are diabet, și nici tata pe mine, de când am înțeles ce are.
Nu: înțeleg de ce anume, dar mesajul "cu mult drag și apreciere pentru o persoană inimoasă, care va ajunge foarte departe!", mesajul acestei străine, căreia toți îi spuneam doamna Savin, se simte ca un cifru pe care numai eu, cea care vede filme precum Amelie, pot să-l dezleg. Nu: e kitsch dacă e kitsch sentimental și scriu asta cu gândul la maică-mea și bunică-mea și tata și frate-miu și prietena mea cea mai bună, care se bucură așa tare să vadă cum gablonțurile pe care ei mi le-au dăruit n-au, unul cu altul, nicio legătură, dar atârnă atât de greu pe mâinile mele, purtătoarele moștenirilor ieftine și nesolicitate.
Nu: am ieșit niciodată din Europa, dar îmi notez într-un carnețel oranj miile de filme cu oameni care au ieșit de multe ori din Europa și pentru care eu însămi sunt un număr înregistrat într-un record de box office. Nu: iubesc nimic mai mult decât ziua de Crăciun, când îmi aduc aminte că până și pentru divorțul părinților mei s-a găsit, în aceeași perioadă, un film care să fie my happy place. Nu: e chiar lipsit de frumusețe cinematografică să ai un tată bun plecat în Afghanistan și un tată vitreg care-ți dăruiește un glob de Crăciun.
Nu: privi către sora ta sărind la probele de gimnastică fără plasă de siguranță - s-ar putea să-ți vină idei. Nu: uita că primele picturi descoperite sunt formele palmelor în vopsea - urmează acest exemplu cu familia ta și veți fi pomeniți veșnic. Nu: îmi doresc să fac copii fiindcă la plușul de la bunica țin prea mult ca să-l dau mai departe. Nu: mai am nicio jucărie murdară pe care s-o târăsc după mine în vacanțele de unde azi fac poze numai în zilele când mă spăl pe cap.
Nu: ignora colțul de hârtie dintr-o factură de întreținere unde mortul tău preferat a mâzgălit inima pe care la salonul de tatuaje ți-au pus-o sub coaste. Nu: pot renunța la tensiunea aproape erotică pe care o am știindu-te sursa mea digitală de nervi și nostalgie. Nu: e tot un fel de da atâta vreme cât îmi petrec mai mult timp în online decât fizic și acolo se poate să exiști și ironic. Nu: postez poze cu mama nu din lipsă de iubire, ci din lipsă de content.
Nu: schimba în viața ta nimic din ce nu ar putea ieși mai bine cu filtrul potrivit. Nu: suport să-mi fie dată ocazia de-a fi martora insinuărilor care mi se aduc pe stories, când eu cunosc atâtea înjurături pe care ți le pot adresa irl. Nu: pune prea mult lipici pe macheta pentru școală - decât dacă vrei s-o strici și să-ți oferi o nouă amintire dulce cu taică-tu, care ți-o va repara. Nu: îți pot rezolva problemele, dar îți pot oferi stickere și emojii și gif-uri și love reactions only și tu le vei îndosaria în zona aia din capul tău care ți-e self digital și ca un hikikomori le vei lăsa să te căptușeze ca un airbag pornit din toate părțile când faci accident cu mașina și telefonul filmează tot, tot, tot.
Respiră. Acces Denied
Port crucea ta la gât. Îmi dă putere.
Patru generații de familie purtate pe deget,
pe stradă, prin casă, cu mine oriunde...
mă fac să mă simt mai puțin singur.
Și-apoi mă văd în oglindă...
mă văd... cât sunt de singur...
o inimă desenată pe piele
de mâna bunicii...
primesc ultimul mesaj de la bunu'.
Oare așa i-aș fi spus dacă l-aș fi cunoscut? Bunu'? Bunicul?
Nu voi ști niciodată. Am prins-o puțin pe bunica.
Nu sunt pregătită pentru ultimul mesaj de la mama.
Am un atac de panică.
Respiră. Nu pot.
Respiră. Nu pot!!
Îmi zboară gândul la tata.
Access denied.
Nu i-am răspuns.
Eram ocupată cu vremea, cu viața și cu ce mă mai îmbrac azi.
Boli, cancer, moarte...
Respiră...
NU POT!
N-am aer!
Se termină vreodată? Sau doar devine mai rău?
Dacă m-ascund... nu mă văd.
Dacă m-arăt... nu mă văd.
Access denied.
Ce doare mai tare?
Să nu fii văzut niciodată?
Să nu fii iubit?
Să nu contezi...
as I said, access... denied.
Dă-mi putere, mamaie. Să-ți port crucea.
Pe-a mea și pe-a ta și pe-a-ntregului neam.
Mă strâng patru generații într-un inel
Mă strâng rău...
nu-mi mai simt degetul
arătător încotro...? Că nu-mi arată nimic.
Denied. Denied. Denied.
Respiră...
N-am cum!
Nu-i ușor.
Vreau să fiu într-un glob de cristal, în care nimic nu se întâmplă.
În care să nu simt
că de fiecare dată când pleacă sor'mea,
pleacă o parte din mine.
Respiră, te rog!
Crezi că n-aș vrea?!
Să pot să respir, să pot să dorm, să pot să fiu?
Mă trezesc înainte să-mi sune ceasul,
fiindcă nu suport să-l aud,
nu suport să-l simt,
nu suport să-mi aducă aminte cât mai e de puțin...
cât sunt eu de puțin.
Inspiră... expiră... inspiră... expiră...
Respir.
Access denied still.
Pe cine vrei tu să impresionezi?
Pe nimeni...
Access denied.
Poate doar pe tine...
mă închid în baie să plâng
de dor de mama și de tata și de toți ai mei.
Mi-e dor de mine,
cea de dinainte să-și aștepte tatăl în fața televizorului,
cea de dinainte de leucemii și spitale,
cea de dinainte să se simtă egoistă pentru că vrea puțină
iubire.
Access fucking denied.
Îmi pun căștile,
până la urmă nu eu sunt cea suspectă de cancer,
trebuie să arăt recunoștință,
pentru că viața mi-a dat probleme ușoare.
Da, fii recunoscătoare, alții n-au ce mânca.
Mă simt prost și pentru ei și pentru mine,
Port durerea lumii întregi în spate,
mă dor umerii când îi atingi chiar și cu o mângâiere...
aș vrea să mă teleportez pe covorul de la Sinaia,
pe covorul bunicilor,
unde toată lumea era posibilă,
unde visurile cele mai mari se îndeplineau
doar dacă le treceam pe hârtie.
Bunica făcea flori din visurile mele.
Aș vrea să mă înghită covorul
până devin o buclă din modelul lui complicat.
Până ajung să fiu iar în siguranță.
"Access denied", da, știu.
Se termină vreodată?
Sau doar devine mai rău?
Poate că cerul m-a mințit.
Am nevoie de-un timp care nu mi se scurge
printre degete și văi de munte.
Și văd iar inelul generațiilor mele,
un inel dăruit din dragoste.
Am nevoie să respir.
Au zis că sângele apă nu se face...
și poate că nici cele mai mari povești de dragoste
n-au fost îndeajuns...
ți-aș da access denied din sufletul meu...
dar ceva nu mă lasă,
ceva mă atrage către tine și către zilele cu soare
de pe străzile Parisului...
Parisul din altă viață,
acolo m-am simțit cel mai acasă.
Poate că cerul m-a mințit
când te-am cunoscut....
când ai ales să pleci,
m-am scufundat în covorul bunicii
până am devenit una cu el.
Tu ai călcat peste el.
Tu ai călcat peste mine când ai zis că n-ai s-o faci.
Nu mă mai interesează cum îți fuge ție pământul de sub picioare.
Nu mai contez pentru tine.
Și dacă sângele apă nu se face și tot nu e destul,
ce-aș putea face eu să te conving să rămâi?
Poate că tu m-ai mințit...
când m-am simțit mai acasă în brațele tale
decât în brațele mamei...
poate că lumea-ntreagă m-a mințit
când mi-au trecut prin brațe atâția bărbați,
care n-au fost ținuți suficient de strâns la piept
de mamele lor.
Ce mai pot face eu?
Mă îngroapă pământul fugind de sub picioarele tale
și-ale tuturor.
Mă-ngroapă, pentru că doar eu știu cum să răsar din el
Cum să înfloresc din noroiul inimii tale,
fiindcă eu m-am ținut pe mine în brațe
când mama sau tata sau bunica n-au putut.
Când tu n-ai putut.
Eu m-am transformat în flori de hârtie.
Și când îmi zic că nu mai pot,
mă gândesc la mama.
Dacă ea a putut să mute munții de pe hotarele altora
și să rămână mama mea...
eu n-am nicio scuză să nu intru pe fereastră
când mi se închid ușile în față
sau să nu dărâm ziduri de prejudecăți
și mentalități închise
transmise din generație în generație
sub formă de "tradiție".
Și unde e iubirea din tradiția voastră?
Unde e iubirea din tradiția mea?
Cineva trebuie s-o facă.
Și eu nu mai am scuze
să stau pe margine și să n-o fac.
Stop, unfollow, dă-te dreq!
Fără să-mi dau seama, am început să fiu și eu la fel ca mama.
Nu mă pierd prea ușor cu firea,
dar uneori ajung să fac implozie
și ajung să dau cu mine de toți pereții,
când ajung în punctul ăla
în care îmi fuge mie pământul de sub picioare,
nu vreau decât să-l aud pe tata spunând:
"Totul va fi bine, Eve"
"Stai, respiră, rezolvăm"
și eu să mă las să alunec
în brațele tatei sau ale mamei,
în brațele tale,
în oricare brațe în care m-aș putea pierde
până m-aș găsi iar pe străzile acelui oraș
care m-a făcut să mă simt acasă.
Apoi îmi zic să nu îmbrățișez copaci cu capul înainte
Și să nu mă opresc când devine greu.
Și-apoi îmi amintesc iar să continui.
Cineva trebuie s-o facă.
Congratulations! Access allowed.
Files of your new life are loading.
"Continuă"
Continuă: să fii cel mai bun tu care poți fi și-ntr-o zi vei renunța să plătești pentru urmăritori. Continuă: să-nghiți lacrimile când îți auzi colegii că au părinți cu care să se certe. Continuă: așezarea obiectelor în perfectă dezordine ca să simulezi o viață tipică de adolescentă. Continuă: să păstrezi jucăriile cărora timpul le-a pierdut ochii de mărgele, dar nu și capacitatea de-a te privi. Continuă: să călătorești departe și te vei apropia din ce în ce mai tare de tine. Continuă: privitul în gol pe covor, așa cum o făceai de când nu aveai încă motive.
Continuă: să asculți poveștile bunicilor din alte motive decât mila. Continuă: să te gândești la cei născuți înainte de telefoane mobile și plecați înainte ca tu să-l ai pe-al tău. Continuă: să faci din sosirile și plecările surorii tale cele două antiteze emoționale ale fiecărui an, între care se desfășoară numai câteva zile. Continuă: să vizualizezi pe YouTube filmulețe care-ți explică cum croșeta bunică-ta pe când și tu și ea erați prea tineri să vă pese. Continuă: să-ți împarți patul cu sora ta când visează urât sau fă în așa fel ca ai voștri să nu se mai certe.
Continuă: să așezi în contrapunct obiectele pe raft, adică trandafirul de la banchetul de-a opta lângă zgarda cățelușului tău mort prematur, și fotografia mamei tale lângă fotografia tatălui tău, ambii recăsătoriți. Continuă: să te joci la calculatorul cumpărat cu banii pe care i-ai făcut învățând pentru școală pe la calculatoarele altora. Continuă: să le spui tuturor ce viață frumoasă ai dacă pentru tine contează prietenii tăi mai mult decât tu însuți. Continuă: să urci în online pozele tale cele mai urâte și timpanul mamei va ceda strigătelor mute de a-ți plăti o primă ședință de terapie din cele multe preconizate.
Continuă: să crezi că aparențele trădează exact ceea ce este, fiindcă, în esență, ai dreptate. Continuă: să nu postezi mai nimic pe Insta și teoria ta cum că asta le va stârni curiozitatea posibililor prieteni va sfârși în cabinetul unui terapeut care te va vindeca de singurătate. Continuă: să fii aesthetic și viața va continua și ea să fie... în altă parte. Continuă: să-ți iei dorința de-a face performanță din dorința tatălui tău de-a nu pune nicio presiune pe tine. Continuă: să înțelegi că leucemia fratelui tău a fost șansa de a dobândi calități cu care nu fusesei înzestrată. Continuă: să reții că șansa de a te fi născut e 1:400.000.000.000 și n-ai dreptul s-o fuți.
Continuă: să-ți deplasezi oamenii cât mai aproape de simpatie sau antipatie - ferește-te ca cineva să-ți fie indiferent ca și cum te-ai feri să te culci pentru un tren devreme cu un ceas fără alarmă. Continuă: să nu te uiți la ceas altfel decât pe stradă, când ești întrebat de cei mai bătrâni cât e ora. Continuă: să plimbi din casă-n casă oglinda rămasă în familia ta de cinci generații și roagă-te să-i înțelegi secretul până în procedura ta de vasectomie. Continuă: să lași camera ta intimă într-o dezordine atât de grăitoare secretelor care se află când nu mai e nimeni pe care să intereseze. Continuă: să mergi la culcare înfruntând frumusețea acestei combinații - adormi cu ochii în tavanul pe care lampa proiectează sistemul solar în miniatură, iar tu majorele tale probleme.
Continuă: să tranzacționezi realitatea imediată în concepte de block-unfollow-follow-ador-comentariu și-ți vei prelungi durata de viață mai mult decât vor investi companiile americane în serverele care conțin tot ce se știe despre tine. Continuă: să măsori numărul de persoane cărora le retragi prietenia în online după numărul de persoane cu care ești ok să facă la fel cu tine. Continuă: să panotezi ce ți se arată pe net ca un mic Proust în exersarea abilității de a separa madlenele a căror durere place de madlenele a căror plăcere doare. Continuă: să scrii pe net ceea ce scrii și vei aliena și ultima picătură din sângele care ne leagă și pe care eu sunt încă dispusă să-l vărs pentru tine în războaie de uzură cu toată familia noastră. Continuă: să te porți de parcă nu ești tu cel care a pornit camera ascunsă.
Parteneri media ai proiectului This is how Meta really feels: LiterNet, Happening, The Institute, București FM. Parteneri instituționali: Colegiul Național "Grigore Moisil" București, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", Școala Națională de Studii Politice și Administrative - Facultatea de Comunicare și Relații Publice.
Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. This is how Meta really feels nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.