dramaturgie: Mihaela Michailov & Eugen Gyemant / traducerea textelor din Cum vă place de Virgil Teodorescu, din Shakespeare, Opere complete - Editura Univers, 1986.
Acest text a fost montat în regia lui Eugen Gyemant la Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative - CINETic, București. Spectacolul a fost realizat în cadrul proiectului european al UNATC, TabThePast - în parteneriat cu Centrul de Teatru Educațional Replika și CKK (Citizen Kane Kollectiv). Premieră: 14 mai 2024.
Distribuție: Liviu Ciulei / Jacques Melancolicul: Cătălin Vîlcu // Florian Nicolau / Rosalinda: Alexia Maria Mocănescu // Valentin Silvestru: Mălina Andreescu // B.Elvin / Bufonul Tocilă: Victoria Ecaterina Moraru // David Esrig / Celia: Cătălina Frunză // Traian Șelmaru / Mihnea Gheorghiu: Sidonia Doica // Andrei Băleanu: Alexandru Stan // Lucian Pintilie / Orlando: Robert Brage
Scenografia și afișul: Maria Constantin
Context: Controverse.1961.Cum vă place? este un spectacol-studiu performativ asupra dezbaterii organizată de ATM (Asociația Oamenilor de Teatru și Muzică) pe 8 ianuarie 1962, intitulată "Valorificarea contemporană a dramaturgiei clasice - discuție pe marginea spectacolului Cum vă place de W. Shakespeare", transcrisă în revista Teatrul, numerele din februarie și martie 1962, și dedicată premierei spectacolului Cum vă place în regia lui Liviu Ciulei, care a avut loc pe 24 iunie 1961 la Teatrul Municipal (Teatrul Bulandra de astăzi). Cronici ale spectacolului puteți citi aici.
Publicul se așază în jurul unei mese pătrate de conferință, goală la mijloc. La masă așteaptă, cu cafele și documente în față, opt personalități ale lumii teatrale românești: Valentin Silvestru, Traian Șelmaru, B.Elvin, Andrei Băleanu, Florian Nicolau, David Esrig, Lucian Pintilie și Liviu Ciulei. După ce publicul s-a așezat, Traian Șelmaru se ridică în picioare și cuvântează:
TRAIAN ȘELMARU: Problema valorificării, în spirit contemporan, a dramaturgiei clasice constituie una din preocupările de seamă ale mișcării noastre teatrale. E o problemă pe cât de nouă, pe atât de complexă. Aci, ca și în orice fapt de artă, rețete și soluții de-a gata nu există, așa că fiecare spectacol în care realizatori îndrăzneți caută să spargă tipare și să deschidă drumuri noi constituie, indiferent de gradul de reușită, o contribuție și are valoare de experiment.
În legătură cu spectacolul Cum vă place, în regia lui Liviu Ciulei, revista noastră [Teatrul, nota LiterNet] și-a spus părerea în nr. 8 din august 1961[i]. Cum nu suntem, însă, partizanii "sentințelor fără drept de apel", în critica de artă, ci ai dezbaterii creatoare, am invitat pe tovarășul Ciulei să-și expună punctul de vedere față de cronica noastră. Lucru pe care l-a făcut prin articolul apărut în nr. 12 din decembrie 1961[ii], aducând în dezbatere o serie de elemente de natură să explice mai clar concepția sa asupra textului shakespearean și, implicit, asupra spectacolului. Discuția înfiripată astfel, în paginile revistei, a stârnit - cum era și firesc - interes. Unii dintre tovarășii prezenți azi aci, dorind să intervină în discuție, ne-au sugerat organizarea unei dezbateri mai largi. Am primit propunerea bucuroși și suntem convinși că schimbul nostru de păreri va fi prețios nu numai în ceea ce privește analizarea profundă și multilaterală a spectacolului Cum vă place în viziunea lui Liviu Ciulei, dar va constitui un bun prilej de abordare și a altor aspecte legate de problema mai largă a valorificării contemporane a clasicilor.
În acest spirit, dacă sunteți de acord, să începem.
Se aude clinchetul unei tamburine, scena se umple de fum, iar actrițele care îi joacă pe Florian Nicolau și pe David Esrig se descalță și trec peste masa de conferință, în golul din mijloc, care devine spațiul de joc pentru spectacolul Cum vă place:
Se aude din nou sunet de tamburină, iar actrițele care joacă rolurile Rosalinda, Celia și Tocilă se retrag în exteriorul mesei de conferință. Rosalinda își ia încălțările de jos și le trântește pe masă.
ANDREI BĂLEANU (întrerupând scena): Bine, bine, bine... În legătură cu spectacolul Cum vă place, aduc o observație de detaliu: după ce considerente v-ați condus, aducând în scenă pe cele două interprete, desculțe?
LIVIU CIULEI: Mi s-a părut că pe scândurile scenei - care pentru momentul respectiv deveneau o frumoasă pajiște în fața castelului - apariția fetelor în picioarele goale dă o senzație de tinerețe și libertate, deziderate incluse în caracterele celor două eroine. Poate ar fi fost mai clar pentru spectatori ca, în prezența curții, ele să poarte o sanda; și apariția lor la început în joacă desculțe și-ar fi căpătat întregirea abia în spațiul pădurii din Ardeni.
ANDREI BĂLEANU: Aș vrea însă să insist în primul rând asupra felului cum lipsa unei concepții regizorale unitare a influențat jocul actoricesc, conturarea unor personaje și relevarea mesajului lor. Iată, de pildă, Bufonul. El trebuia să fie tăios, necruțător și plin de haz. Dar tovarășul Ciulei, deși vorbește în articolul său din revista Teatrul despre neverosimilitatea dezvoltării în acțiune a personajelor acestei piese, deși subliniază aspectul lor convențional, totuși l-a tratat pe bufonul Touchstone ca pe un "caracter" (în sensul verosimilității de detaliu) și l-a pus să joace ca atare.
LIVIU CIULEI: Așa e caracterizat el în text: Touchstone e singurul caracter dintre bufonii lui Shakespeare.
ANDREI BĂLEANU: În concordanță cu viziunea regizorală, cred că el ar fi trebuit tratat altfel.
LIVIU CIULEI: Am fi trădat complexitatea acestui personaj. L-ați văzut foarte bine, exact cum trebuie să fie. Așa că nu sesizez contradicția.
ANDREI BĂLEANU: Autorul atrage atenția că reflecțiile lui Touchstone și Jacques cu privire la tarele sociale ale epocii nu izvorăsc din caracterul sau datele propriei lor biografii, ci reprezintă idei generale, pe care acești doi eroi le exprimă, ca niște "raisonneuri", unul sub latura comică, iar celălalt într-o manieră pesimistă. Nici unul, nici celălalt nu trebuia jucat ca un "caracter" (folosesc acest termen în sensul de absolută verosimilitate biografică), deoarece aceasta îi coboară în ochii spectatorului, anulând în mare măsură critica socială pe care autorul i-a însărcinat s-o comunice.
LIVIU CIULEI: Aproape cu tot ce-ai spus dumneata am fost de acord. Dar această problemă nu-mi este suficient de clară.
ANDREI BĂLEANU: Poate că vorbind despre Jacques o să fiu mai clar. (încearcă să deschidă o servietă, dar nu reușește. În timp ce vorbește, se luptă cu servieta, apoi renunță.) El, în virtutea biografiei sale sau a caracterului său, nu ar fi opus acelora pe care îi critică. În calitate de "raisonneur" însă, exprimă și multe idei juste, înaintate. Dacă el ar fi fost tratat nu ca un tip sclifosit și franțuzit, ci ca o figură absolut convențională, ca un fel de bufon pe de-a-ndoaselea...
LIVIU CIULEI: Eu așa am avut impresia că-l tratez. Poate mă înșel.
ANDREI BĂLEANU: ... atunci Jacques n-ar mai fi fost un "caracter" care devine antipatic spectatorului, ci exponentul unei gândiri contradictorii, în care recunoaștem și multe laturi pozitive. De aici provine, cred, ceea ce recunoștea foarte just însuși tovarășul Ciulei în articolul său, și anume că o parte din complexitatea personajului s-a pierdut.
LIVIU CIULEI (se ridică în picioare): În legătură cu această problemă a curs foarte multă cerneală și o concluzie definitivă încă nu s-a tras.
B.ELVIN (se ridică în picioare, ca să îl facă pe Ciulei să se așeze, dar răstoarnă o ceașcă de cafea peste hârtiile lui Ciulei. Vorbește în timp ce curăță cafeaua.): Această masă rotundă, pe care a inițiat-o revista Teatrul, mi se pare o dezbatere dintre cele mai utile pe marginea problemelor teatrale din ultima vreme.
Faptul că au existat opinii deosebite în jurul acestui spectacol nu trebuie să ne îngrijoreze, dimpotrivă, pune în lumină ecoul divers pe care l-a trezit o realizare artistică, din atâtea puncte de vedere deosebită.
Vreau să spun din capul locului, că spectacolul este deosebit de interesant, atât prin victoriile, cât și prin înfrângerile lui, apărând într-o lumină violentă atât de înzestrata personalitate a aceluia care l-a pus în scenă.
Căci, după opinia mea, Liviu Ciulei este unul din acei artiști care se caută cu neliniște, cu fervoare, de la debut și până la cea mai frumoasă maturitate artistică, părăsind căile umblate, încercând experiențe noi, cu riscul unui explorator îndrăzneț. El face parte din acele familii de artiști - pe care îi apreciez foarte mult - care au oroare de repetări și care ne prilejuiesc odată cu fiecare creație o surpriză.
Sunt în spectacol multe idei ingenioase și originale. Dar aceste idei nu se însumează într-o viziune unitară. În adevăr, faptele artistice (care, strâns articulate, ar fi dobândit greutatea și semnificația unei viziuni absolut noi asupra comediilor shakespeariene) n-au suficientă preciziune și stringență. Uneori, ai chiar impresia că regia își abandonează punctul ei de plecare, își părăsește intențiile inițiale.
Regia a făcut, așa cum se și cerea, o distincție netă între cele două planuri ale piesei (să le numim convențional: planul satiric și planul liric), (încep să se audă sunete ritmice făcute de participanți) dar nu a găsit totuși mijloacele pentru a face sensibilă puntea care le leagă. Mai mult decât atât, chiar înlăuntrul aceluiași plan există inconsecvențe care nedumeresc, atunci când nu anulează intenția.
Cred că unele din cele mai izbutite - aș zice chiar remarcabile - scene din spectacol (sunetele devin un ritm, ca o muzică făcută din gesturi) sunt scenele care se petrec la curtea ducelui uzurpator. Am reținut, de pildă, momentul în care toată curtea apare ca un mecanism lipsit de orice funcție umană, având numai una strict decorativă, evoluând într-un spațiu și într-un timp prin excelență artificiale. (ritmul se oprește brusc.) Se acuză aici tot vidul unui sistem de viață. Există, însă, în spectacol, alte momente de satiră, al căror sens mi s-a părut neclar, și dacă tovarășul Andrei Băleanu n-ar fi întrebat care este rațiunea pentru care personajele apar, la un moment dat, cu sau fără mască, eu aș fi ridicat această întrebare ca obiecție. În adevăr, faptul că măștile sunt aplicate pe fețele actorilor fără o clară premeditare întunecă această idee foarte bună, o maschează...
Am ridicat mai înainte câteva obiecții privind neclaritatea concepției regizorale. Dar dacă uneori axa piesei e deplasată, aceasta se datorează și sensului atribuit chiar unuia din personajele principale, Jacques, (Ciulei se ridică să întrerupă, iar Elvin se așază grăbit.) asupra căruia voi reveni.
LIVIU CIULEI: Aș vrea să vă pun o întrebare: ați evidențiat interesul stârnit de modalitatea satirică a rezolvării scenei curții. Găsiți sau nu că, în aceeași măsură, există un interes stârnit de nuanțele lirice ale spectacolului?
B.ELVIN (se ridică din nou ca să îl facă pe Ciulei să se așeze.): Aici am rezerve, și ele sunt legate de tratare celui de-al doilea personaj, Rosalinda. (renunță și se așază la loc.) Dar la aceasta mă voi referi mai târziu.
ANDREI BĂLEANU (se ridică.): În spectacol, mie mi-au plăcut multe lucruri, chiar foarte multe. Altele, însă, mi-au displăcut, încât până la încheierea reprezentației am avut un sentiment de derută.
Acolo unde regia a fost consecventă cu sine, eu am fost mulțumit și chiar încântat de rezultatele artistice ale acestei formule regizorale. Mai mult de atât: plecând de la teatru puțin derutat, frământat (și nu e un lucru rău să pleci de la un spectacol cu o anumită neliniște), cercetând textul și confruntându-l cu diferite interpretări critice, am ajuns la concluzia că piesa Cum vă place se pretează unei asemenea tratări.
Dar spectacolul nu m-a satisfăcut, acolo unde n-a fost consecvent cu această concepție voit convențională, în sensul popular dorit și declarat de regie. De multe ori, regia a combinat formule diferite, care nu se împacă una cu cealaltă.
LIVIU CIULEI: De exemplu?
ANDREI BĂLEANU: Voi da mai multe exemple, (încearcă din nou să deschidă servieta, dar nu reușește.) în ordinea în care îmi vin în minte.
E semnificativă chiar inconsecvența - oarecum de detaliu - în privința măștilor, unde se simte o șovăială, care duce în cele din urmă la lipsa de precizare a unor caractere, sau a locului unor personaje în acțiune. În scenografie s-a urmărit reconstituirea scenei de la Globe, dar nici aici rezultatul nu corespunde intenției.
Aș putea să mă refer și la alte elemente: de pildă, linia populară, antipastorală a spectacolului e contrazisă în mod vădit de baletul care, prin stilul său, prin muzică și interpretare, dă întregii desfășurări a acțiunii, tocmai un caracter pastoral, o grație subțiată, efeminată. Acest cadru idilic, cu balerine și prințese care zburdă desculțe, îmi sugerează nu o atmosferă populară, ci mai mult un fel de teatru aristocratic, de curte.
În ce privește latura lirică a spectacolului, fără să intru încă prea mult în miezul lucrurilor, vreau să spun că și aici am simțit o anumită accentuare a elementului sentimental - adică a aceluia aparținând nu unei tratări convenționale, ci unei analize caracterologice a personajului - în dauna laturii filozofice.
Actrița care joacă personajul B.Elvin face din nou zgomot din tamburină și scena se umple cu fum.
Actrița care o joacă pe Rosalinda trece peste masa de conferință în mijloc.
ORLANDO: Ziua bună, fericită, Rosalindă iubită!
Din nou se aude sunet de tamburină și actrițele trec înapoi în exteriorul mesei de conferință.
LIVIU CIULEI (se ridică în picioare.): Eu am conceput - cred că s-a sesizat - întregul ca unul convențional, și fiecare gest al fiecărui personaj ca un gest de teatru, inspirat din viață, dar transpus în metafora scenică. Aceasta, chiar și în gesturile dintre cei doi îndrăgostiți. Dar sub învelișul acesta, sub acest desen al gesturilor teatrale, să existe totuși toată baia, tot efluviul de sentimente, de lirism, de căldură, de trambulinare a personajelor spre cele mai lirice zone. Am urmărit aceasta și cred că am realizat-o. Poate că elanul liric estompează anumite lucruri satirice - nu-mi dau încă seama - mai ales că am urmărit ca în jocul Rosalindei, ca și într-al lui Orlando și al Celiei, parantezele de satiră să se mențină, indiferent de efuziunea sentimentală, pe care am dorit-o exprimată printr-un lirism pur și decantat. Consider că aceste paranteze social-filozofice sunt exprimate în spectacol - aș încerca să spun - ca niște replici înrămate.
LUCIAN PINTILIE: Cred că un lucru care supără este aparenta modernitate a unor interpretări, prejudecata diurnului. Contactul cu filonul teatrului popular nu îngăduie vorbirea aceasta diurnă. Iar acest excelent actor, Rebengiuc, e inconsecvent în rol. Nu sunt de acord cu tovarășul Alexandrescu, care rezumă spectacolul numai la aplauzele adresate lui Victor Rebengiuc. Victor Rebengiuc, care este un actor excelent, are o frică în el de a se lansa în acest lirism, care este năvalnic, cuceritor și, în același timp, perfect obiectivat, ironic. Are momente foarte bune în spectacol, dar în același timp are și o sfială inhibantă.
LIVIU CIULEI: Rebengiuc a câștigat în acest sens în ultimele spectacole, de pildă în scena când intră în pădure și-l silește pe duce să-i dea de mâncare. Acum o rezolvă într-adevăr într-un mod ironic, de parodie...
... Îi dădeam ca indicație, pentru a-l face să părăsească limitele "acceptate" ale eroului clasic - următoarele sugestii: "presupune că Orlando s-a mascat în pirat... Leagă-ți un ochi cu o eșarfă neagră etc."
Personal, mie Rebengiuc îmi place foarte mult în acest rol și dacă înariparea lirică o rezolvă în anumite scene, în cazul că va accepta să-și lungească cu câțiva centimetri aripile acestei "înaripări" și în alte scene, se va integra pe deplin în concepția mea despre acest rol. Departe de a-l încuraja în acest sens, critica revistei Teatrul, lăudându-l, tindea mai mult să-l demobilizeze de la cuceririle pe care acest actor le-a reușit asupra lui însuși.
ANDREI BĂLEANU: Pe Rebengiuc nu-l stingherește și jocul Rosalindei, care este într-alt stil?
LIVIU CIULEI: Eu i-am gândit pe amândoi în același stil.
ANDREI BĂLEANU: Poate că Rosalinda, relevând nu numai latura lirică, ci și cea ironică, satirică, a textului, i-ar fi dat posibilitatea și lui Rebengiuc să apară într-o altă postură.
LUCIAN PINTILIE: În mare măsură sunt de acord cu obiecțiile tovarășilor Elvin și Băleanu, care se referă la o anumită lipsă de consecvență a demonstrației artistice în acest spectacol, dar de asemenea vreau să subliniez că esențial în analiza acestui foarte important spectacol - al cărui pătimaș aderent sunt eu - e de arătat că el impune un nivel de exigență care se extinde riguros și asupra criticii. Cred că obiecții se pot găsi foarte multe, însă subordonate acestui spirit de semnalare a valorilor noi de emoție, de gândire, pe care spectacolul îl aduce. Cred că o polemică, fie și politicoasă, dar nu formală, ne folosește nouă, tuturora. Cred că valorile pe care le conține acest spectacol - și de data aceasta mă refer la critica revistei Teatrul - nu meritau defel atitudinea pe care revista a manifestat-o față de creație, inegală poate, dar deschizătoare de drumuri, așa cum a spus tovarășul Elvin aici. Critic revista Teatrul cu multă politețe și multă vehemență pentru atitudinea pe care a avut-o față de acest spectacol, pentru răceala și exclusivismul sentențios al intervenției sale inițiale, pentru refuzul de a semnala direcțiile generale, principial noi, ale spectacolului.
Revista Teatrul și-a arătat astfel un punct de vedere vechi (respingând integral acest spectacol, nesemnalând nici un fel de valori.) Un singur lucru a semnalat ca valoros, o interpretare: e vorba de aceea a lui Victor Rebengiuc, și pe care eu o consider dintre cele discutabile, tocmai sub raportul teatralității demonstrate, voite, sub raportul orientării esențiale a spectacolului.
Vreau să spun că revista Teatrul, cu cea mai bună credință, a criticat integral și vehement acest spectacol, însă în întregul context de voci teatrale, ea totuși s-a izolat, reprezentând până în prezent cel puțin un punct de vedere singular.
E vorba nu de o obiecție, bineînțeles, ci de negarea tendinței principale a spectacolului.
Așa cum foarte clar arată criticul sovietic Morozov, fuga Rosalindei și a celorlalți în pădure, în natură, nu e o fugă de realitate, o izolare în pastoral, e vorba de cu totul altceva: de o necesitate interioară, morală, de a smulge măștile de frivolitate, prețiozitate, cruzime, ale curții... Și unde? În spațiul pădurii din Ardeni, care nu e un spațiu geografic, ci moral. Mai mult decât atât, există dorința aproape generală a personajelor de a se obiectiva ironic. Această tendință se poate găsi atât la personajele pozitive, cât și la parte din personajele, pe care, bine a făcut tovarășul Ciulei - în principiu - că le-a negativizat, ca pe Jacques Melancolicul.
Cred că dragostea are în acest spectacol o semnificație, fără îndoială, profund filozofică. Dragostea în acest spectacol este plină de pasiune, dar, în același timp, subliniată de un foarte grațios și precis control interior, ironic. Această obiectivizare a dragostei dă tocmai noi dimensiuni de poezie, foarte intensă, și, în același timp foarte nobilă prin reținerea excesului de lirism, de sentimentalism. Cred personal, anticipând discuțiile, că Clody Bertola aduce în acest spectacol din plin latura lirică, latura aceasta de dragoste cu semnificațiile ei nu numai strict emoționale, ci și filosofice. Purtătorul principal de cuvânt - și acest lucru l-a remarcat bine Mihnea Gheorghiu în cronica sa - eroul principal al piesei îl reprezintă Rosalinda. Acest erou nu poate fi inconsecventul bufon Tocilă sau Jacques Melancolicul, deși uneori spune importante adevăruri. Și cred că acest lucru - determinarea Rosalindei ca principal purtător de cuvânt al sarcinilor lirice și filosofice ale piesei - este foarte interesant. Personal cred că în special în pasajele de lirism, Clody Bertola realizează unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-a obținut în cariera ei, prin această foarte mare noblețe pe care o dă lirismului, prin înalta vibrație poetică, depășind tentațiile sentimentalului.
VALENTIN SILVESTRU (în timp ce va vorbi, se va ridica de la locul lui și se va plimba în jurul mesei, prin spatele actorilor și al spectatorilor. Apoi se va întoarce înapoi la locul lui.): În ce privește moștenirea culturală în teatru, repertoriul vechi și străvechi, am impresia că creatorii responsabili de azi - și printre ei sunt, fără îndoială, și cei de față - aleg din maldărul enorm de piese acelea cu care pot demonstra cel mai bine crezul lor artistic și se pot situa în cea mai deplină contemporaneitate.
Aflând că N. Ohlopkov a introdus de curând în repertoriu Medeea, am recitit piesa și am înțeles de ce s-a oprit asupra ei, ce rezonanțe contemporane a găsit în această foarte îndepărtată lucrare. Am priceput că a ales această piesă fiindcă a vrut să spună ceva anume și a căutat o piesă cu care să poată spune acest "ceva" spectatorilor de azi.
N-am înțeles însă prea bine, ce a vrut să spună Liviu Ciulei montând din întreg repertoriul shakespearean piesa aleasă de el: Cum vă place. Mai întâi, chiar în privința alegerii. Există la noi tendința de a fetișiza global autorii. O piesă a lui Shakespeare reprezintă pentru unii un tabu indiscutabil, pentru că e de Shakespeare. Eu nu cred în asemenea fetișuri, nu consider că toate piesele lui Shakespeare au egală valoare. O bună politică de selecție a repertoriului clasic cere să se aleagă piesa cea mai rezonantă în contemporaneitate, aceea care corespunde cel mai bine sensibilității și gândurilor spectatorului contemporan.
Opera lui Shakespeare este extrem de bogată, multilaterală și diversă, fiecare din piesele sale oglindește multe laturi ale epocii cuprinse în ea, într-o mare luxurianță literar-dramaturgică. E probabil că gândul director, care a organizat imensul material faptic al fiecărei piese, a fost foarte clar în momentul elaborării acesteia de către autor, dar în unele piese el nu mai ajunge atât de clar la noi astăzi. La lectura piesei Cum vă place, aceasta nu mi s-a părut a avea rezonanța contemporană cea mai pregnantă, sau n-am izbutit s-o descopăr. Mi-am închipuit că aceasta va fi demonstrată de autorii spectacolului. Însă n-a fost. Poate că și în această piesă, rațiunea diriguitoare era limpede la vremea ei, dar astăzi ne dăm seama mai greu de sensul unora din întâmplările din piesă; în unele lucrări, cum e Zadarnicele chinuri ale dragostei, pricepem cu mare dificultate ce mesaj a vrut să transmită scriitorul, din cauza selecționării prea particulare la epocă a personajelor și situațiilor.
Fiecare epocă descoperă în opera unui autor foarte mare, acele idei pe care le suscită veacul respectiv. Oare nu incumbă creatorului de azi să descopere aici idei foarte clare pentru publicul său de azi, axându-se pe aceea ce i se pare că se potrivește cel mai bine timpului nostru? Nu regizorului spectacolului cu această piesă îi revine sarcina de a fi comentatorul ei contemporan și totodată exegetul ei în actualitate?
Piesa a mai văzut lumina rampei la noi de două ori, în trecut și încă o dată în ultimii doi ani, la Constanța. Totdeauna a prilejuit experimente regizorale. Nu știu dacă vreodată a avut parte de o redare scenică limpede și puternică. Cu atât mai bine deci că e organizată azi, aici, o discuție creatoare asupra celui mai recent spectacol cu piesa în cauză, spectacolul Teatrului "Lucia Sturdza Bulandra."
După câte se știe, opinia publică l-a și calificat ca un spectacol de o ținută artistică superioară. Dar, din păcate, în ansamblul său, spectacolul e neclar. Neclară este ideea regizorului. Mie, acest spectacol nu mi-a transmis gândurile creatorilor săi. Se pare că n-au ajuns nici la Mircea Alexandrescu și poate nici la alții.
De unde provine incertitudinea ideologică a spectacolului în discuție? Citind răspunsul lui Liviu Ciulei, dat lui Mircea Alexandrescu, mi-au reținut atenția condiționările multiple la care supune el conceptul de "simplitate". Mi-am amintit apoi de un articol mai vechi al său, care pleda pentru "reteatralizarea teatrului"[iii]. Și atunci m-am gândit că aspectul baroc și caracterul cam eclectic al spectacolului Cum vă place de azi provin din transpunerea în practică a acestei idei teoretice. Acțiunea de încorsetare a piesei în tot felul de convenții regizorale, plastice, actoricești, aglomerarea de mijloace convenționale, "teatralitatea" excesivă cu care a fost tratată piesa au dus la un spectacol demonstrativ, nu atât pentru valorile piesei, cât pentru talentul creatorilor săi de a face spectacole de un fel mai deosebit.
De ce ne-a cucerit oare într-atâta spectacolul lui Zavadski cu Nevestele vesele din Windsor? Printre altele, și pentru că, în viziunea sa, piesa a fost dezbrăcată de convențiile artificioase cu care o împovăraseră sute și sute de reprezentări anterioare, și a fost regăsit astfel miezul popular, atât de gustos și atrăgător. Cred că dorința de a face un spectacol popular l-a călăuzit oarecum și pe Liviu Ciulei. Dar el n-a folosit mijloace potrivite pentru a i se adresa spectatorului în acest sens. El nu s-a bizuit pe acele personaje care-l puteau ajuta cel mai mult în această întreprindere.
În articolul său din revista Teatrul, Liviu Ciulei îl definește, de pildă, în mod eronat pe Jacques cel trist, citând într-un mod inexact pe Lunacearski. Citind articolul de o bogată erudiție și profunzime critică al lui Lunacearski, veți observa că el îl definește pe Jacques ca pe un precursor al lui Hamlet, un prototip al lui Hamlet, și îl consideră ca pe un filozof umanist, a cărui melancolie provine din cunoașterea adâncă a relelor societății din vremea sa, ceea ce l-a și dus la scepticism și viziune amară asupra lumii.
Revista Teatrul a pus în discuție faptul dacă nu cumva spectacolul a fost o demonstrație de regie în sine. Cred că la această întrebare nu trebuie dat un răspuns afirmativ. Părerea lui Mircea Alexandrescu în acesta privință e amendabilă, deși observațiile sale, în general, sunt juste, iar cronica sa spune, în esență, adevărul despre spectacol.
Dar nu cred că e vorba de o demonstrație de regie.
Cred mai curând că a existat un foarte mare efort de construire a unei viziuni originale asupra acestei piese, dar că acest efort nu a fost organizat cu certitudini ideologice, ci cu pasiuni documentare.
În privința distribuției: cred că ea nu l-a slujit pe deplin și în toate rolurile pe autor și l-a îngreuiat pe regizor în munca sa. Cred nepotrivită distribuirea artistei Clody Bertola în rolul Rosalindei. Actrița folosește o mare gamă de simțire, o tehnică artistică elegantă, face tot ceea ce se poate face, dar există câteodată o anume condiție a actorului care îl face să nu poată acoperi sarcina fizică și temperamentală pusă de rol.
De asemenea, cred că nu este bună distribuirea lui Liviu Ciulei în Jacques Melancolicul. Interpretarea actorului forțează personajul pe un sens care nu există în text. Așezarea lui în scenă în momente când trebuie să rostească replici grele de sens îl situează ostentativ în umbră și totodată îi umbrește și pe ceilalți actori, cărora Jacques trebuie să le comunice opiniile sale filosofice. Actorul are, firește, date prin care ar fi putut servi, într-o măsură, acest rol. De curând l-am văzut pe Liviu Ciulei în Copiii soarelui, unde a rezolvat cu mare frumusețe și strălucire problemele grele ale piesei în rolul lui Protasov. Aici însă ai senzația fizică, la un moment dat, că cineva trebuie să vorbească, să spună ceva important, și acel cineva se disimulează pe după copaci. Refuză să se facă auzit. Este Jacques Melancolicul, răpit spectatorului. El a fost, aș spune, deshakespeareizat în viziunea actorului și regizorului.
În concluzie, mi-este greu să consider acest spectacol contemporan în esența sa, sau expresia unei viziuni realist-socialiste asupra unei piese din moștenirea clasică. Contemporan ca substanță este poate efortul făcut de realizatori spre originalitate, dar rezultatele sunt sub nivelul efortului și, desigur, sub nivelul intențiilor care au călăuzit realizarea spectacolului, deși pentru acestea nu putem să nu manifestăm interes și stimă.
ANDREI BĂLEANU (se ridică jenat): S-a discutat mult despre Jacques Melancolicul - și mi se pare că aici apare una din cheile spectacolului. (încearcă din nou să desfacă servieta, dar nu reușește.) Nu mi-a fost limpede un lucru: care a fost raportul dintre Jacques Melancolicul și celelalte personaje și, în special, raportul dintre Jacques și ceilalți curteni?
LIVIU CIULEI: Un raport ironic.
ANDREI BĂLEANU: Îți însușești acest punct de vedere?
LIVIU CIULEI: Categoric!
ANDREI BĂLEANU: Deci, pentru dumneata, Jacques Melancolicul e în mod definitiv sacrificat?
LIVIU CIULEI: În măsura în care îl sacrifică Shakespeare. Adică, eu consider că Shakespeare nu decortică personajele într-un fel schematic, ci le lasă și cu coajă amară și cu miez dulce. Însă, în dorința mea de a accentua mai mult asupra părții care până acum a fost neglijată - și vorbesc și de Jacques Melancolicul, în poziția critică pe care trebuie s-o avem față de finalitatea gândirii lui, și a inactivității sale -, eu accentuând pe aceasta, ca orice tezist, am neglijat poate prea mult partea cealaltă. Aici aș fi primit cu foarte mult interes o critică. Mi s-a părut foarte interesant ce a spus tovarășul Băleanu. Cuvântul lui conține o posibilitate de remediu pentru ceea ce fac eu, și e de un ajutor efectiv. Însă n-am înțeles în ce sens faptul că am apăsat pe caracterul individualist al lui Jacques ajută la nașterea unei confuzii..
VALENTIN SILVESTRU: Oricum, într-o operă așa de bogată, trebuie să existe o perspectivă dialectică foarte ascuțită.
LIVIU CIULEI: Am impresia că, în expunerea dumneavoastră, ați căutat tocmai să demonstrați că nu ar fi o operă "așa de bogată", scoțând-o din tabu-ul general consemnat al operei shakespeariene. Iar în privința perspectivei dialectice foarte ascuțite, am impresia că pot fi criticat pentru o poziție prea categorică - mă refer la Jacques.
VALENTIN SILVESTRU: Exista în acest personaj Jacques o latură tenebroasă. I se face o incriminare de către duce, nu știu pe ce ton i se spune: "Ești plin - sau așa ceva - de vicii, și vrei să molipsești întreaga lume". Nu acest lucru e interesant, ci ceea ce răspunde Jacques. Și atunci, dialectic, într-o asemenea piesă, cer să se facă aceste stratificări, diferențieri. Aici intervine punctul de vedere pe care îl subliniază regizorul.
LIVIU CIULEI: Tot așa se poate spune că e important ce spune primul și nu ce răspunde Jacques, si atunci dialectic e tot alegerea stratificării, și bineînțeles intervine punctul de vedere subliniat de regizor.
VALENTIN SILVESTRU: În această perspectivă dialectică, și în munca dumitale și a noastră a tuturora, hotărâtoare e certitudinea punctului de vedere. Când punctul de vedere devine șovăielnic sau incert, atunci se poate întâmpla ca personajele să se contrazică pe ele înșile.
LIVIU CIULEI: Sunt absolut de acord cu pretenția tovarășului Silvestru, exprimată în ultima frază, ca teorie în sine și ca aplicare în genere; dar nu își găsește referire la spectacolul acesta. Comportamentul scenic al personajelor e conform concepției diriguitoare a punerii în scenă și se poate critica în perimetrul acestei concepții "neșovăielnice" - bineînțeles la rândul ei pasibilă de critică.
LUCIAN PINTILIE: Vreau să spun că Jacques Melancolicul trebuie determinat în raport cu ideea esențială a piesei. El nu critică numai societatea din care face parte, dar el critică mai mult - și acest lucru e foarte clar -, condiția umană. Și cred că e foarte bine că tovarășul Ciulei a luat o atitudine critică față de această prefigurare existențialistă - aș zice - în care se critică însăși condiția umană.
B.ELVIN: Dacă Jacques Melancolicul e existențialist, atunci existențialiștii de azi ar muri de invidie.
LUCIAN PINTILIE: Sigur, e vorba de capacități strălucite de rațiune la Jacques Melancolicul. Dar pe noi nu ne interesează această rațiune dezabuzată și neîncrezătoare în lume, a lui...
LIVIU CIULEI: ... în care rațiunea nu este decât un joc în sine, un exercițiu abstract...
VALENTIN SILVESTRU: Sunt momente istorice în care scepticismul este o atitudine extrem de progresistă.
LUCIAN PINTILIE: Chiar în condițiile acestei societăți, Shakespeare promovează valorile de dragoste și triumful binelui. Jacques Melancolicul, exact în condițiile în care Rosalinda promovează aceste valori, neagă aceste valori.
VALENTIN SILVESTRU: Cine le afirmă?
LUCIAN PINTILIE: Rosalinda, în primul rând.
VALENTIN SILVESTRU: Dar bagajul ei ideologic este extrem de restrâns. Funcția ei principală nu e aceasta. După părerea dumitale, care a fost rațiunea care l-a călăuzit pe autor să construiască două personaje noi față de textul în proză al lui Lodge? Pentru a-și afirma neîncrederea în rațiune?
B.ELVIN (se ridică pentru a aplana discuția): Mi se pare interesant ce a realizat Liviu Ciulei în rolul lui Jacques Melancolicul. Dar cred că aici se ridică o întrebare, și anume: Jacques Melancolicul este numai o ființă care poartă tarele cu care interpretul și-a investit personajul? De-a lungul spectacolului am avut tot timpul sentimentul că interpretul nu dă nici un fel de crezare ideilor pe care Jacques le rostește și caută să-l discrediteze. Nu știu dacă aceasta este interpretarea cea mai potrivită care se poate da lui Jacques.
LIVIU CIULEI / JACQUES: Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori.
(Actrița care joacă B.Elvin sună din tamburină. Scena se umple cu fum.)
LIVIU CIULEI / JACQUES: Răsar și pier cu rândul fiecare.
FLORIAN NICOLAU: Regizorul a umbrit puternic laturile pozitive ale lui Jacques, scoțându-i în relief doar pe cele negative, (sunet de tamburină, Liviu Ciulei revine la locul lui.) așa cum, dimpotrivă, i-a umbrit Rosalindei, pe care o dorește, exclusiv, personaj luminos, datele negative, cum sunt, bunăoară, unele replici aparent cinice, ca: "Bărbatul e ca melcul - își poartă casa și destinul (respectiv coarnele) cu sine..." E limpede, Jacques Melancolicul are la Liviu Ciulei o poziție integral negativă...
LIVIU CIULEI: Sigur ca da. Ținând seama de publicul zilei de azi, mi se pare necuviincios față de el să pledez pentru gândurile unui om, fie și de nivelul, de rafinamentul intelectual al lui Jacques, care disprețuiește nu numai societatea în care trăiește, dar își întinde disprețul ca un văl de doliu mucegăit peste toate florile vieții.
B.ELVIN: Cred că din acest personaj, Jacques Melancolicul - care emite o seamă de adevăruri - s-au reținut numai acele adevăruri care îl pot umbri. Prin aceasta se aruncă asupra lui altă lumină decât aceea pe care a vrut-o Shakespeare. Și de aici decurge discuția în jurul acestui personaj. Personajul acesta însă este mai complex decât în spectacol, unde apare sub o unică fațetă, simplificat, redus...
ANDREI BĂLEANU: În această privință, textul mi se pare foarte limpede.
Jacques însuși reclamă rolul de bufon. El ar trebui să fie în centrul întregului grup, înconjurat de atenția - uneori disprețuitoare, dar mereu vie - acordată pe atunci îndeobște bufonilor în cercurile nobiliare.
(Se aude din nou tamburina și scena se umple cu fum. Actorii care joacă rolurile Jacques și Orlando trec în mijlocul gol al mesei de conferință.)
Cei doi revin la locurile lor. Se aude din nou tamburina.
LIVIU CIULEI (în picioare): Sunt de acord cu ceea ce spune aici tovarășul Băleanu și cu critica pe care o conțin cele afirmate de dânsul. Un asemenea punct de vedere critic poate ajuta mult și după ce spectacolul a avut întâlnirea cu publicul.
FLORIAN NICOLAU: Aș vrea să încep chiar cu punctul de pornire al discuției, și anume cu întrebarea dacă acest spectacol a avut la bază o concepție justă, interesantă, atât din punct de vedere al operei shakespeareene în ansamblu, cât și al piesei Cum vă place, în special.
Tovarășul Mircea Alexandrescu a fost de părere ca sub acest aspect, în liniile lui mari, spectacolul nu și-a îndeplinit misiunea.
Alții, dimpotrivă, au fost de părere că și-a îndeplinit-o.
Eu unul aș vrea să spun, ca și tovarășul Valentin Silvestru, că punctul de vedere al lui Mircea Alexandrescu l-am înțeles, pe câtă vreme, pe acela al lui Liviu Ciulei n-am izbutit să-l deslușesc prea bine.
Tovarășul Băleanu a spus aici lucruri foarte interesante cu privire la personajul Melancolicului. Tovarășul Silvestru, de asemenea, mi se pare că a reliefat unele aspecte de necontestat.
Cred însă că nu s-a pornit de la problema esențială, și anume de la analiza concepției lui Shakespeare, care stă la baza perspectivei tragice, cât și a celei comice. Este vorba de poziția filozofică a lui Shakespeare, pe baza căreia el construiește perspectiva tragică, comună cu poziția de pe care satirizează atât feudalismul decadent, cât și tânăra orânduire burgheză.
Faptul e statornicit și nu mi se pare că mai poate suscita discuții. În tragedii, Shakespeare nu poate fi interpretat decât relevându-se și dându-se valoarea cuvenită pesimismului filozofic al marilor sale personaje tragice. Substratul acestui pesimism, al acestei perspective tragice asupra vieții, este neputința eroului de a-și făuri un ideal de viață în condițiile sociale ale vremii lui, adică neputința de a alege între vechea orânduire feudală și noile relații capitaliste care încep să ia locul celorlalte. Acesta e substratul tragic al monologului "A fi sau a nu fi" din Hamlet, al celebrei tirade a ducelui împotriva vieții, din Măsură pentru măsură, și al celor mai semnificative dintre sonetele sale. Pe această linie, încă multe alte exemple pot fi date.
Același substrat îl are și comicul Shakespearean. Îndoiala, scepticismul, care reprezintă fundamentarea filozofică a comicului Shakespearean, rezultă din faptul că în marile comedii shakespeariene sunt satirizate atât orânduirea feudală, cât și cea burgheză.
Criticul Anixt a arătat foarte clar faptul că, pornind de la teza lui Engels că titanii Renașterii sunt departe de a fi, în gândirea lor, "burghezo-mărginiți", ei, odată cu veștejirea feudalismului, au înțeles foarte clar și primejdia pe care o reprezintă pentru omenire expansiunea capitalului. Sunt foarte cunoscute în această privință, tezele lui Bacon. În această neputință de a alege, pe acea vreme, între vechea orânduire și cea care îi lua locul, își găsesc explicația atât perspectiva tragică, pesimismul eroilor shakespeareni, cât și cea comică, adică scepticismul, pe care îl profesează multe din personajele comice și, mai cu osebire, bufonii shakespearieni.
LUCIAN PINTILIE: Nu se poate vorbi în acest moment de o conștiință de clasă, nici la Shakespeare, nici la alții (cum s-a încercat a se afirma în discuția noastră).
FLORIAN NICOLAU: Această poziție reprezintă esența realismului lui Shakespeare. Ca în orice operă realist-critică, principalul accent cade și la Shakespeare asupra negării, a punerii sub semnul îndoielii a prejudecăților vremii, a pseudovalorilor epocii, a acelor așa-zise principii în numele cărora, în Anglia lui Shakespeare, omul era asuprit, ținut în întuneric.
Odată cu scepticismul lui Jacques, anihilăm însăși poziția realist-critică a lui Shakespeare în această comedie. Discreditând acest personaj în ochii publicului, învestindu-l cu tare morale, anulăm critica pe care Shakespeare, prin Jacques, o aduce societății vremii sale. La acest rezultat ajungem dacă pe Jacques îl considerăm, ca și pe Hamlet, nu ca pe un personaj al cărui scepticism, a cărui melancolie exprimă o forma de revolta socială, care acuză nedreptatea, răul social, ci ca pe un negativist de profesie, înzestrat cu o morbiditate înnăscută, viciată.
De aceea mi se pare că tovarășul Mircea Alexandrescu a avut, în linii mari dreptate și ca ar fi fost o premisă interesantă și plină de consecințe să-l considerăm pe Jacques drept un premergător al lui Hamlet.
LIVIU CIULEI: Dar, spre deosebire de Jacques, Hamlet acționează tot timpul. N-am găsit nici un fel de apropiere între Hamlet și Jacques. Dar nici una! Jacques este un individ învins în viață, izolarea lui nu este rezultatul unei naturi structural mizantropice, al unui caracter dat, ci o răbufnire împotriva unei societăți în care n-a reușit. Deci, are caracter social. Iar forma mizantropiei se sublimează prin poza melancoliei.
FLORIAN NICOLAU: Cred că teza tovarășului Ciulei de a privi scepticismul lui Jacques prin perspectiva epocii noastre și nu prin aceea a epocii lui Shakespeare nu este câtuși de puțin condamnabilă, dar susceptibilă de a fi discutată și contestată. Ne-am putea întreba dacă tovarășul Ciulei nu cumva a gândit scepticismul lui Jacques raportat la viață în general, indiferent de epocă, și că deci, tocmai de aceea, a încercat să-i atenueze poziția critică, să-l discrediteze în ochii spectatorului de astăzi.
Dar dacă în spectacol ar fi fost creat un context artistic, o atmosferă, o ambianță care să sugereze fidel epoca, și dacă nu am fi asistat la atât de repetatele evadări din epoca lui Shakespeare, atunci, firește că publicul ar fi înțeles foarte bine perspectiva critică a lui Jacques asupra epocii sale.
Atenuând însă, într-o mare măsură, printr-o serie de elemente fie atemporale, fie din alte epoci, profilul epocii lui Shakespeare, creând acel spațiu moral de care vorbea tovarășul Pintilie, fără îndoială că unele replici ale lui Jacques au căzut alături de obiectivul pe care îl țintea Shakespeare.
LIVIU CIULEI: Nu credeți că exista pericolul ca, văzând în Jacques un personaj cu o justă poziție critică, publicul ar fi fost invitat să preia și afirmațiile lui dizolvante drept adevăruri? Având în vedere participarea directă a publicului nostru la spectacol, nu credeți totuși că concepția în care a fost adus Jacques este valoroasă?
ANDREI BĂLEANU: Cred că aci există elemente valoroase. Dar, cum spuneam și mai înainte, nu cred că sunt juste simplificarea personajului și împingerea lui pe planul secund.
B.ELVIN: Mi se pare neîntemeiată temerea de a prezenta pe această linie forțele de idei existente în dramaturgia lui Shakespeare, temerea că ele ar putea fi tălmăcite de public în chip neconvenabil. Eu am multă încredere în publicul nostru, atâta timp cât îi dăm cum trebuie, ceea ce trebuie să-i dăm. Și mi se pare de-a dreptul absurd să susții că acceptând această linie de interpretare, aruncăm o punte de unire între Shakespeare și existențialiștii din vremea noastră (așa cum s-a încercat a se face de tovarășul Pintilie).
FLORIAN NICOLAU: Mie mi se pare că a o considera pe Rosalinda centrul spectacolului, așa cum a constatat tovarășul Mihnea Gheorghiu, ar fi o greșeală. Accentul, cred eu, trebuie să cadă pe perspectiva critică a lui Jacques și a Bufonului. Este exact diferența pe care o făceau clasicii marxism-leninismului între Schiller și Shakespeare. Marea calitate pe care clasicii marxism-leninismului i-o văd lui Shakespeare este tocmai lipsa unor soluții utopice, fictive, si adâncimea perspectivei critice, realiste, la adresa epocii.
LIVIU CIULEI: Cum vă place nu e reprezentativă pentru această atitudine sceptică a lui Shakespeare. Atunci, de ce să fie accentuate? Am ținut să valorific în spectacolul Cum vă place ideile tonice, vitalitatea, optimismul celor mai frumoase gânduri despre viață ale lui Shakespeare. Prea îndepărtatele condiții feudale le-am criticat. Dar dacă am fi subliniat pesimismul, sau, mă rog, latura sceptică a filozofiei, care să spunem că avea o virulență socială în acea epocă, am fi făcut cel mult pe placul unor Jacques izolați și puțini din numărul mare de spectatori dornici de a vibra la toate nuanțele pozitive și luminoase ale poeziei shakespeariene.
FLORIAN NICOLAU: Nu e suficient de reprezentativă, pentru că nu e atât de izbutită ca alte piese. Dar, părerea mea e că trebuie sa înțelegem și această piesă pe baza concepției shakespeariene, în ansamblul ei, și nu să o considerăm drept o excepție. Cred că spectacolul vădește o neîncredere prea mare în textul lui Shakespeare.
LIVIU CIULEI: Și o foarte mare dragoste față de el.
FLORIAN NICOLAU: Nu e vorba de dragoste, ci de cum este tratat textul, cu încredere sau neîncredere, aceasta din urmă, desigur, nejustificată.
LIVIU CIULEI: Unde apare neîncrederea?
FLORIAN NICOLAU: Aș vrea să spun că, în esență, dumneata încerci - reluând firul discuției întrerupte - să atribui lui Shakespeare o concepție pe care n-o are.
LIVIU CIULEI: Cred că Rosalinda realizează în context și optimismul, și dragostea, și ironia, și uneori chiar ușoara tristețe, nu sceptică, dar cu o înțelegere normală a vieții - a realității. Dar poate pentru ca l-am acuzat atât de mult pe Jacques, aceasta necesită o subliniere a replicilor critice ale Rosalindei la adresa lui, într-o mai mare măsură. Am spus că vom remedia acest lucru.
FLORIAN NICOLAU: Aici e vorba de temperamentul personajului. Mi se pare însă că a transforma aceasta într-o concepție filozofică este o exagerare. După cum n-am înțeles ce a vrut să spună tovarășul Mihnea Gheorghiu în cronica sa, prin asocierea dintre Malvolio și Jacques în interpretarea acestui personaj. M-am străduit să înțeleg și n-am înțeles.
Malvolio este ținta atacurilor lui Shakespeare, pe când Jacques este un personaj prin care Shakespeare critică societatea vremii lui.
Aș vrea să adaug câteva lucruri cu privire la spectacol.
Am avut impresia că, în interpretarea rolului său, tovarășul Ciulei n-a fost totdeauna consecvent, și aceasta în favoarea spectacolului.
LIVIU CIULEI: Când ați văzut spectacolul?
FLORIAN NICOLAU: Ultima data, acum 2-3 zile.
LIVIU CIULEI: Am căutat să remediez unele lucruri.
FLORIAN NICOLAU: Da. De exemplu, momentul în care Jacques ascultă muzica sugerează o anumită noblețe a personajului. Am observat unele accente în plus, pe această linie și cred că în această privință, se poate continua. Dar, pe de altă parte, sunt destul de greu de înțeles o serie de aspecte ale concepției regizorale.
Astfel, o anumită neîncredere pe care am remarcat-o, și care la dumneata m-a surprins. Pentru că, nu vreau să-ți aduc elogii, dar eu am privit întotdeauna realizările dumitale ca pe cele ale unei personalități artistice marcante care gândește, care a dat lucruri foarte valoroase, și ca cititor al lui Shakespeare, m-am așteptat la o mai intensă și plină de vibrație subliniere a textului. Mi s-a părut că, într-o serie de scene importante, se poate desprinde scepticismul regizorului cu privire la forța de transmitere a ideilor pe care o conține textul lor. Și, din această pricină, regia a încercat să le susțină printr-o serie de mijloace regizorale, dintre care unele s-au contrazis, s-au bătut cap în cap; altele au ieșit din atmosfera shakespeareană.
Și după cum spuneam, lucrul acesta pe mine m-a surprins și, spun drept, într-o măsura m-a dezamăgit. Adică, tocmai de la dumneata așteptam o axare pe valorile textului și nu pe unele artificii regizorale.
Sunt de acord cu lucrurile bune spuse despre spectacol, care suscită discuții interesante. Și sigur că suscitând discuții interesante, părerile pot fi împărțite. Mi se pare că asemenea încercări, cum este montarea spectacolului Cum vă place, sunt foarte interesante și că ele vor prilejui totdeauna nu numai dezbateri, dar și unele concluzii rodnice. Mi-aș îngădui să fac o invitație: ca aceste încercări să fie plasate pe o concepție justă, pe o poziție care să fie a noastră față de Shakespeare. O astfel de încercare a făcut, de pildă, Zavadski. Și acolo sunt multe lucruri discutabile. însă, în ansamblul spectacolului, chiar cu o serie de exagerări care pot fi supuse dezbaterii, exista un punct de vedere al regizorului, o poziție pe care ne-o putem însuși fără rezerve. Să facem deci cât mai multe încercări, dar de pe o poziție care să promoveze în spectacol o clară și precisă înțelegere a textului.
LIVIU CIULEI: În general, mi se pare că se vorbește foarte mult despre ce ar fi dorit unul sau altul să scrie Shakespeare și nu despre ce a scris el.
MIHNEA GHEORGHIU: După părerea mea, perioada reprezentată prin Cum vă place e o perioada de strălucită satiră la adresa filozofiei aristocratice, chiar a filozofiei "umaniste" aristocratice.
O filozofie idealistă, destul de simplistă, practicată în lumea tinerilor la modă. Care este poziția lui Shakespeare față de lumea aceea convențională? El aparține umanismului popular. Lumea elisabetană e ca o oglindă cu mai multe fețe. E greu de obținut certitudinea unei singure imagini. Nu putem cere nici lui Shakespeare o concepție certă sau să i-o încorporăm pe a noastră, ceea ce înseamnă pe englezește "wishful thinking" - adică a gândi despre cineva că este așa cum vrem noi să fie.
Shakespeare a întâlnit în mediul curții lui Essex și a lui Southampton suficient de multe tipuri de snobi cu pretenții filozofice, de reprezentanți ai concepției absenteiste despre viața socială, de libertine și ipocriți, cu aere dezinteresate, critici ai lumii "rele", dar trăgând foloase concrete din acea lume.
Ceea ce Ciulei a uitat e că Shakespeare nu lasă deoparte această latură a lui Jacques și nici critica lui. El a făcut bine că n-a îmbrățișat în deplinătate acest personaj - așa cum s-a întâmplat într-o lungă perioadă a shakespeareologiei moderne. Pentru că, desigur, în Jacques exista elementele ce se vor dezvolta favorabil în Hamlet, de-a lungul lui Montaigne. Dar, în momentul de față, Jacques nu este Hamlet, și nu poate fi considerat un prototip al lui Hamlet, pentru că poetul îi opune un personaj optimist, purtător al ideilor sale, din prima perioadă de creație. În toate personajele lui Shakespeare exista ceva din altcineva - găsiți o parte din Iago, în Cei doi din Verona, și așa până la Cymbeline.
Deci, el manevrează cu caractere în mișcare, este un om care face 37 de piese în 15 ani, și nu are destulă vreme să-și separe definitiv caracterele. Nici Rosalinda nu e unică. Dar Rosalinda este eroina piesei acesteia și nu altcineva.
Ce aduce ea bine și ce aduce ea mai puțin bine se datorește unui complex de împrejurări, de influențe. Acest lucru l-am arătat în Contemporanul. Pe unii pot să-i intereseze alte personaje din piesă. Pe mine mă pasionează, de pildă, în Romeo și Julieta, personajul Mercuțio. Dar în critică e bine să pornim de la adevărurile simple, fără wishful thinking.
B.ELVIN: În prima mea luare de cuvânt, am încercat, printre altele, să arăt că, dincolo de ceea ce e original și interesant în spectacol, există anumite inconsecvențe care se manifesta în planul satiric al piesei. Vreau să semnalez acum pornind tot de la un detaliu, ceea ce este inconsecvență în așa-zisul plan liric al spectacolului.
Pădurea - ne-a explicat aci tovarășul Pintilie, care am avut impresia că cunoaște mai de-aproape intențiile regizorale - trebuie văzută ca un spațiu moral de puritate, ca un loc în care ne întoarcem la primele și nealteratele surse de viață. Dar de ce tocmai această pădure a fost imaginată sub forma unui corp de balet, recurgându-se în mod vădit la un mijloc de expresie convențional, neadecvat intențiilor regizorale? Presupun că aici se află cel puțin o inconsecvență în intențiile regiei.
Cred, în ceea ce o privește pe Rosalinda, că regia a avut o intenție precisă, dar discutabilă. Vedeam pe Rosalinda ca o flacără de poezie, de lumină, de viață, oprimată la curtea ducelui, și care, la un moment dat, va irumpe și se va înălța foarte sus, pe culmile gândirii și ale vitalității. Or, în spectacol i-a fost încredințat acestui personaj misiunea de a ne prezenta o ființă meditativă, în primul rând. Și astfel, tocmai dorul de viață, pe care trebuie să-l întruchipeze personajul, se estompează.
Actrița care joacă B.Elvin sună din nou din tamburină și scena se umple cu fum.
(Sunet de tamburină și actorii revin la locurile lor.)
ANDREI BĂLEANU: Și eu vreau să spun că în sală, la spectacol, am pierdut tocmai acele elemente filozofice ale Rosalindei, pe care le-am descoperit apoi recitind textul piesei și articolul tovarășului Ciulei. Mi-a scăpat de pildă faptul că Rosalinda e cea care aduce principala critică filozofiei pesimiste a lui Jacques Melancolicul.
LIVIU CIULEI: Prin refuzul ei de a accepta prietenia lui.
ANDREI BĂLEANU: Da, dar această latură în spectacol rămâne foarte umbrită, n-are accent.
LIVIU CIULEI: Da, e o critică justă și vom încerca să remediem, în spectacol scena Jacques-Rosalinda în acest sens.
ANDREI BĂLEANU: De asemenea, se pierd multe dintre ironiile ei la adresa lui Orlando și alte asemenea aspecte. Și aceasta, din pricină că interpreta a inundat totul cu sensibilitatea, cu dragostea ei pentru Orlando, cu dorința permanentă de a-l revedea și teama de a nu-l pierde.
Se aude tamburina, dar este smulsă din mâna actriței care joacă B.Elvin.
LIVIU CIULEI: Sunteți de acord cu remarca tovarășului Mircea Alexandrescu, că această dragoste e tratată vodevilesc?
Actorii revin la locurile lor.
ANDREI BĂLEANU: Nu-mi dau seama ce ar putea să însemne acest lucru. Dragostea Rosalindei nu e tratată ușor, ci, dimpotrivă, ea o dragoste frumoasă, plină de puritate. Însă rămâne numai atât, un sentiment, nu se ridică la nivelul unei dezbateri filozofice, așa cum o cerea piesa.
LIVIU CIULEI: Această generalizare filozofică apare ca o concluzie, esențializându-se în final.
ANDREI BĂLEANU: Ca să apară o concluzie trebuie ca această concluzie să fie pregătită. Și e pregătită în text, prin observațiile ascuțite și foarte lucide pe care Rosalinda le face unor serii întregi de personaje prin opoziția dintre viziunea ei despre viață și lamentările pesimiste ale lui Jacques. Dar în spectacol, Rosalinda nu apare ca având rolul de a trage o concluzie de idei, ci doar de a încheia o poveste de dragoste.
MIHNEA GHEORGHIU: Clody Bertola a realizat o Rosalinda complexă, o Rosalinda care ironizează și se autoironizează, care joacă partitura lirică și se retrage la timp din artificiul care stă la pândă; teoretizează amorul idilic până la pedanterie și nu cade în pedanterie. Toate intențiile acestea au pornit bine în concepția de joc a lui Clody Bertola, dar, din cauza frânei direcției de scenă, n-a pășit mai departe în ciocnirea de idei, n-a transmis în sală, mai energic, latura ei combativ "laică", deși avea o încărcătură lirică așa de puternică, încât lucrul acesta nu i-ar fi slăbit partea de poezie existentă în interpretare. Ciulei avea suficient material ca sa imprime rolului Rosalindei, cu mai mult curaj, un mesaj de idei.
Deci, încercând să confrunte niște puncte de vedere, o serie de concepții din epoca elisabetană, de pe pozițiile actualității noastre, mi se pare că Ciulei a reușit în cea mai mare măsură să aducă spectacolul în contemporaneitate, însă, felul în care el a dozat această interpretare a lui a fost, pe-alocuri, incomplet.
D. ESRIG (se ridică în picioare.): Din păcate, nu cunosc cronica tovarășului Mircea Alexandrescu, la care s-au făcut până acum, atâtea referiri aici; pe de altă parte, nu sunt nici în posesia unei documentări istorice suficiente, pentru a aprecia, cum au încercat cu competență tovarășii care au vorbit înaintea mea, exactitatea - hai să-i spunem științifică - a experimentului făcut de Liviu Ciulei. Așa încât mă voi limita strict la punctul de vedere al unui tânăr practicant al artei scenice, față de un spectacol care mi-a plăcut.
Înainte de orice, simt nevoia să precizez obiectivele discuției noastre. Ar trebui făcută o distincție, cred, între problema de principiu: drumul de creație urmat de tovarășul Ciulei, și eventualele inegalități de interpretare, de rezolvare concretă a intențiilor regizorale. Pentru că, de multe ori, se întâmplă să teoretizăm savant, complicat și gratuit, o simplă insuficiență de interpretare sau, cum mi s-a întâmplat cândva, o greșeală de manevră tehnică oarecare.
Mi se pare interesant în metoda de creare a spectacolului, faptul că, pentru descoperirea valorilor contemporane ale textului Shakespearean, regizorul a încercat întâi să regăsească izvoarele de viață ale piesei, vibrația poetică, ambianța socială în care s-a născut ea. Și cred că trebuie să îmbrățișăm această atitudine față de un text clasic, ca pe un refuz lucid de a vulgariza, în spirit sociologist, personajele shakespeariene. Pe de altă parte, ea reprezintă un refuz hotărât de a "actualiza" în maniera decadentă a reprezentării lui Hamlet în frac.
Față de spectacolul anterior, pe care l-am văzut pe scena aceluiași teatru, și care era montat în genul unei pastorale de salon, amintindu-mi de Mirtil și Chloe, ceea ce am văzut acum mi-a redat, în primul rând, esența populară a textului, bucuria sărbătorească a vieții care străbate piesa. Cred că acesta este un merit important, în fond, neputința lui Shakespeare de a accepta în întregime noua orânduire burgheză, neputința de a adera total la una din cele două forme sociale la hotarul cărora a trăit, cum s-a spus aici foarte bine, găsește în bunul-simț popular, în realismul tonic al omului de rând, un reazem moral... cumva o soluție de a viețui.
LIVIU CIULEI: Chiar de a supraviețui.
D. ESRIG: Scenografia contribuie de asemenea la regăsirea rezonanței poetice specifice a textului, tocmai prin înlocuirea reprezentării directe a naturii, a mediului ambiant, cu o imagine mijlocită, cu o ilustrație... Interesul pentru soluția scenografică e trezit la început de asemănarea cu scena elisabetană.
FLORIAN NICOLAU: Numai elisabetană nu e scena.
LIVIU CIULEI: N-a avut pretenția să fie strict elisabetană în sensul unei reconstituiri. Scopul ei era de a readuce caracterul popular al spectacolelor elisabetane, în contextul contemporaneității.
D. ESRIG: Firește, mă refeream doar la raportul dintre scenă și sala. Dintre actori și spectatori. Mă gândeam la scena care îl aduce pe actor în mijlocul publicului, lipsindu-l de orice apărare, de orice refugiu și subterfugiu...
Tovarășul Silvestru s-a referit în câteva rânduri la obiectul experienței artistice a lui Ciulei, arătându-se nemulțumit de faptul că ea nu se finalizează într-un mesaj clar, că ceea ce a vrut să demonstreze regizorul rămâne obscur. Aș dori, în continuare, să spun câteva cuvinte despre această chestiune, evident, importantă, nu înainte însă de a preciza ca nu consider posibil să reduc mesajul unui spectacol la o frază, la un dicton, iar exemplul spectacolului Nevestele vesele din Windsor, prezentat de Mossoviet, care a fost de câteva ori invocat aici, arată și el că prin mesaj ar trebui să înțelegem o tendință amplă, un sistem de idei și de imagini complex care nu încap într-un răspuns școlăresc.
Și pentru că, în această ordine de preocupări, s-au evidențiat aspectele cele mai valoroase ale spectacolului, aș dori, în continuare, să numesc și inconsecvențele lui. Îi spuneam, acum câteva zile, tovarășului Pintilie că mi-ar fi plăcut ca cele două personaje feminine să apară desculțe numai în pădure.
Mi se par justificate, de asemenea, criticile pronunțate la adresa felului în care ne este prezentat Jacques Melancolicul. Și pe mine m-a deranjat baletul. Firește, în principiu, orice e posibil pe scenă, dacă contribuie la o mai mare expresivitate. Mi-a plăcut și mie ironia antipastorală, remarcată de tovarășul Mihnea Gheorghiu în atitudinea balerinilor-pomi, care iau calm, foile de la Orlando. Totuși, în întregime, baletul mi s-a părut inutil, chiar supărător. Prezența baletului e o încărcare barocă, ce face parte din altă categorie de mijloace artistice decât cele ale întregului spectacol.
LIVIU CIULEI: Nu cred că prezența baletului constitute un element baroc, ci tratarea lui.
D. ESRIG: M-au supărat rotunjimea mișcărilor baletului, stilizarea facilă pe care o sugera, faptul că în timp ce întregul spectacol era clădit pe un concept viguros a ceea ce e sau nu frumos, baletul reprezintă o concesie calofilă, ca să întrebuințăm un termen drag lui Camil Petrescu. Baletul mi-a reamintit cu regret de primul spectacol.
Discuția noastră mi se pare extrem de interesantă, iar nivelul exigențelor exprimate, foarte ridicat, oglindește de fapt gradul înalt de interes pe care l-a stârnit spectacolul.
MIHNEA GHEORGHIU: În ce privește poziția mea față de spectacolul lui Liviu Ciulei, ea s-a definit prin cronica din Contemporanul, care avea inițial o dimensiune mai amplă. Asta nu înseamnă că, apărând încercarea îndrăzneață a echipei lui Liviu Ciulei - și o apăr în continuare -, n-am remarcat câteva din slăbiciunile ei. Ceea ce îi reproșez lui Liviu Ciulei în realizarea lui este că frâna directorului de scenă a devenit uneori în spectacol o frână ideologică. El a avut câteva linii de forță importante, interesante și care merg pe interpretarea justă a lui Shakespeare. Dar, în clipa în care a pornit lucrul pe tot frontul, el s-a lăsat puțin intimidat de enormitatea întreprinderii care îi sta în fată - adică să facă altceva decât s-a făcut la noi și să facă bine. Și atunci, exagerarea, în plus sau în minus, a unora dintre caracterele piesei l-a făcut să strice puțin echilibrul textului. Și asta s-a transmis în spectacol printr-o serie de caracterizări, pe care el a apăsat pedala uneori când nu trebuia și a ridicat-o când trebuia s-o țină în continuare.
Dacă m-a mulțumit, sau nemulțumit, spectacolul? Rămân la punctul de vedere exprimat în cronica mea. Cred că este un spectacol bun și îndrăzneț! Și lucrurile acestea neînsemnate, ca: "de ce merg fetele desculțe", sau "de ce câte capete, atâtea peruci" - acestea, realmente, pot fi importante într-o dezbatere de specialitate, însă nu aici unde am venit pentru o discuție generală de idei.
Din acest punct de vedere, cred că spectacolul lui Ciulei reprezintă, la noi, un pas înainte în interpretarea comediei de tip Shakespearean. Nădăjduiesc că următoarele spectacole vor dobândi, din schimburile de opinii purtate în presă și aici, experiență și argumente noi. Și, atunci când vom discuta Visul unei nopți de vară la... Circul de Stat, sau, mai târziu, Romeo și Julieta, nu mai știu unde, să putem să ne întâlnim pornind pretențiile noastre de la exigențele superioare de la care am impresia că s-a pornit în această întâlnire prietenească de la redacția revistei Teatrul, căreia îi mulțumim pentru ospitalitate.
FLORIAN NICOLAU: N-am vrut să pledez neapărat pentru Jacques. Și, în nici un caz, n-am vrut s-o înnegresc pe Rosalinda. Dar a favoriza pe unul împotriva celuilalt, umbrind trimiterile filozofice de esență ale textului, de teamă ca nu cumva spectacolul să nu fie înțeles, mi s-a părut...
LIVIU CIULEI: N-a existat nicidecum această "teamă", și ați vorbit mai înainte despre ea - n-am vrut să vă întrerup. Am procedat conform concepției expuse și în sens și demonstrate în spectacol.
FLORIN TORNEA: Atunci, apăs și eu, cu atât mai mult, pe această latură, ca pe un neajuns.
LIVIU CIULEI: Chiar după această completare, nu sunt de acord cu punctul de vedere cuprins în expunerea dv.
FLORIN TORNEA: Sunt puncte de vedere pe care le discutăm, și sunt soluții pe care, de asemenea, le discutăm.
ANDREI BĂLEANU: Dacă Shakespeare ar fi scris între paranteze: "cu ton amar", ce simplu ar fi fost atunci totul!
LUCIAN PINTILIE: Credeți că situația tragică a omului se rezolvă undeva la Shakespeare?
FLORIAN NICOLAU: Ea nu se putea rezolva în epoca lui Shakespeare, deoarece nu existau condițiile necesare; tocmai de aceea, esența realismului Shakespearean constă în acel rechizitoriu la adresa vieții contemporane lui.
D. ESRIG: Aș dori să subscriu la o idee, care s-a exprimat aicea, că spectacolul pe care îl discutam reprezintă o experiență deschizătoare de drumuri. Aș spune, o opera de pionierat. Este realmente important ca un text pe care ne-am obișnuit să-l știm zăcând sub praf, să fie scos la drumul mare și, așa cum chiar convorbirea noastră demonstrează, ridicat la altitudine, unde bat vânturi puternice, unde ideile se încrucișează cu pasiune și folos.
LUCIAN PINTILIE: Ca regizor, în raport direct cu critica, vreau să spun ceva:
Este prima dezbatere la care asist și la care a emoționat dorința sinceră a participanților de a sublinia ce e nou și important într-un spectacol cu virtuți contemporane ca acesta. Revista Teatrul are un mare merit în organizarea acestei discuții. Ea a depășit astfel momentul inaugural, reprezentat de o cronică exclusivistă, antrenând alte voci, alte opinii, realizând o pasionată și exigentă discuție despre spectacol, despre teatru, pentru care eu îi mulțumesc.
ANDREI BĂLEANU: Vreau să spun două vorbe despre o chestiune la care nu m-am referit la început, pentru că am socotit că discuția trebuie îndreptată în primul rând spre spectacol și nu spre cronica revistei Teatrul. Eu sunt de acord cu multe din observațiile tovarășului Mircea Alexandrescu. Dar cronica, în raport cu gândirea autentică ce a stat la baza spectacolului, cu interesul pe care-l prezintă acesta, era cam superficială, scrisă la repezeală. Și n-aș spune asta, dacă n-aș ști că Mircea Alexandrescu poate să scrie și a și scris articole mult mai bune.
Discuția de azi a fost foarte reușită, tocmai pentru că a pornit de la ideea ca, pe aceeași platformă ideologică a realismului socialist, pot exista păreri diferite, interpretări diferite, date aceluiași text.
Această dorință manifestată aci, de a cunoaște și înțelege păreri deosebite, de a face un schimb de opinii prietenesc și principial, trebuie să rămână un punct câștigat pentru noi.
Atitudinea tovarășului Ciulei, disponibilitatea pe care a dovedit-o în a discuta puncte de vedere diverse, în a-și însuși alte păreri, atunci când își dă seama de justețea lor, m-au impresionat. Este condiția reală și firească a unui creator de artă, dornic nu să primească laude cu orice preț, ci să asculte cu interes și criticile argumentate cu privire la obiectul muncii lui artistice. Acesta este un spirit pe care trebuie să-l cultivăm în teatru, atât prin felul nostru de a scrie, receptiv și exigent totodată, într-un cuvânt: principial, cât și prin ceea ce solicităm, la rândul nostru, din partea regizorilor, actorilor și dramaturgilor.
LIVIU CIULEI: Eu trebuie să mulțumesc în primul rând participanților pentru pasiunea cu care s-au aplecat asupra acestui spectacol, indiferent de adeziunea lor față de el. Mărturisesc că nu am scontat că această montare va stârni discuții. Nici n-am crezut că e originală - că e neapărat "un alt fel de punct de vedere" inclus în aceasta. Aș putea să spun, așa citesc eu Cum vă place și îmi cer scuze că vă oblig sa-l citiți cu ochii mei, dar ar fi poate mai prost ca eu - care cumva prin profesie îl citesc cu glas tare în fața atâtora - să-l citesc cu ochii altora. Multe din cele spuse aici înțeleg să-mi folosească spre o mai clară citire, și pentru aceasta mulțumesc.
TRAIAN ȘELMARU: Așa cum era de așteptat, dezbaterea noastră în jurul spectacolului Cum vă place, pus în scenă de tovarășul Liviu Ciulei, a constituit o analiză multilaterală și a abordat o serie de aspecte esențiale ale teatrului Shakespearean, al epocii respective. Astfel, cadrul dezbaterii s-a lărgit, prilejuind concluzii prețioase în ceea ce privește valorificarea contemporană, în spirit marxist-leninist, a teatrului clasic în general.
Eu înțeleg adversitatea tovarășului Ciulei față de interpretarea idilică, lipsită de vlagă, data de unii regizori comediei Cum vă place. Și consider extrem de pozitiv faptul că a vrut să polemizeze cu imaginea neputincioasă, clorotică, data de aceștia lui Jacques. Să polemizăm cu această viziune, de acord, dar nu cu Jacques. Numai printr-o asemenea înțelegere și valorificare, în spirit creator marxist-leninist, a acestor trepte de luptă a gândirii umane, opera marilor clasici își ia locul de drept în epoca noastră, epoca eliberării definitive a umanității și a reconstruirii ei conștiente.
Sfârșit
Fotografii din galeria foto realizată de Dinu Lazăr pe 15 mai 2024, galerie ce poate fi găsită integral aici.