Ray Stevenson: În cel de-al doilea sezon, ea devine şi mai puternică, asta pentru că, în prima serie, Kevin trebuia să fie precum proverbiala sticlă care are dopul pus. De data asta, dopul este scos, iar el devine foarte întunecat. Într-un fel, situaţia se inversează pentru că acum Pullo este cel care are grijă de el. Ceea ce mi-a plăcut la nebunie în acest al doilea sezon a fost faptul că personajele cresc o dată cu cei care le interpretează şi se schimbă. A fost o adevărată plăcere să joc.
Î: Suntem de partea lui Pullo care, în acest al doilea sezon, aduce mai mult cu un uriaş sensibil.
R.S.: Da, el pare să se fi maturizat şi este obligat să accepte responsabilităţi, să înţeleagă care este locul lui în lume şi ce implicaţii are asta. Poate face schimbări. Mi-a plăcut foarte tare să interpretez acest personaj. Chiar de la început, am reuşit să îl fac să pară un personaj foarte autentic şi contemporan pentru că, din punctul lui de vedere, el este contemporan în lumea lui.
Î: Cum te-ai împăcat cu costumaţia? Unii actori arată ridicol în costumele lor.
R.S.: Este o lume străină, iar cheia este să nu laşi costumul să te poarte pe tine. Trebuie ca să îl porţi tu, iar hainele au fost făcute special pentru fiecare dintre noi. În principiu, vorbim despre o tunică ce are o centură în jurul taliei. Ele sunt croite, deci nu vorbim despre o bucată de material aruncată pe fiecare dintre noi. În timp, s-au potrivit mai bine şi au devenit parte din personaj. Detaliile erau de mare efect. Fiecare lucru era aşa de precis şi de surprinzător, încât de simţeai parte din acea lume. Nu priveai de jur împrejur spunându-ţi că joci într-o dramă şi că trebuie să fii costumat adecvat. Desigur, filmam la Roma, deci totul se potrivea de minune.
Î: Cum te-ai pregătit pentru rol?
R.S.: Am citit o carte extraordinară numită The Rubicon, care prezenta şi perioada istorică acoperită de serial. De asemenea, am mai citit un roman intitulat Pompei şi cărţi de istorie. Totuşi, m-am oprit când am realizat că asta nu e o lecţie de istorie, în special când vorbim despre un astfel de personaj (Pullo). Chiar şi atunci când el este implicat în scene istorice importante, nu îţi dai seama de ceea ce se întâmplă decât după aceea. Aşa că, în interpretarea mea, am dorit ca acest personaj să fie spontan.
Î: Scenele de luptă sunt înspăimântătoare, eficiente şi interesant de privit. Ce îndrumare ai avut?
R.S.: Am avut enorm de lucru cu echipa de cascadori. Foarte mulţi dintre ei ştiau să mânuiască sabia scurtă. Există dovezi că scutul era arma principală. Puteai să decapitezi pe cineva cu el. Dacă îţi pierdeai scutul în bătălie, puteai fi mort. Procedeul de a folosi scutul ca armă, însemna că poţi sta umăr la umăr în bătălie. Mai este şi această mişcare de împungere cu sabia şi cu scutul. Cele mai noi dovezi arheologice demonstrează că la fiecare 30 sau 40 de secunde un conducător de centurion, sufla într-un fluier sau făcea un semn şi toţi din linia întâi erau înlocuiţi de rândul din spate, astfel încât, la acest interval de câteva secunde apărea un nou contingent odihnit şi înarmat. Rândul din faţă ajungea progresiv în spate şi avea cam cinci minute să se odihnească şi să se pregătească pentru a ajunge din nou în faţă. Era un efort fizic mare să faci asta. Nu îmi place să merg la sală, iar lucrul la acest serial a fost cel mai bun exerciţiu din lume pentru mine, deoarece am călărit şi am participat la scene de luptă care sunt mai mult ca un dans în care urmăreşti ritmul şi mişcările. Pullo este un personaj foarte atletic şi singura cale ca să îl interpretezi bine este aceea de a te implica. O dată ce ai învăţat mişcările şi le stăpâneşti bine, poţi să fii pasionant şi expansiv în interpretare.
Î: Ce poţi spune despre vremea toridă din Roma din timpul filmărilor?
R.S.: Uneori, trebuia să purtăm coifuri de alamă care se încingeau atât de tare încât nu le puteam da jos decât răsturnându-le cu vârful degetelor. După aceea, turnam apă pe ele şi pe cap ca să ne răcorim. Pur şi simplu, ne coceam. Trebuia să avem grijă să nu ne deshidratăm. Iar alteori filmam în Nord în timpul iernii. Nu purtam decât sandale, aşa că trebuia să facem faţă extremelor. Dar asta a ajutat pentru că viaţa lor se desfăşura la extreme.
Î: Cum ţi s-a părut călăritul? Ai avut o şa obişnuită?
R.S.: Am căzut de trei ori şi mi-am dislocat umărul. Nu a fost vina nimănui. Pământul era prea moale, iar calul s-a împiedicat. Nici nu am avut timp să îmi dau seama. În momentele acelea nu mă gândeam decât ce să fac. Să mă rostogolesc sau să fiu aruncat de pe cal. Până la urmă, nu a fost aşa de rău. Dislocarea umărului ar fi putut fi gravă, dar am avut un terapeut care m-a ajutat. Unul dintre doctori a spus că am nevoie de o operaţie, iar asta ar fi însemnat sfârşitul apariţiei mele în serial, pentru că aş fi avut nevoie de câteva luni de recuperare. Alt medic mi-a spus că pot amâna operaţia. Apoi, a apărut acest terapeut care îi trata pe fotbaliştii italieni. Prin masarea muşchilor şi a ligamentelor, el a reuşit să aducă umărul la loc. Terapia a durat câteva săptămâni şi au fost amânate câteva scene de luptă, dar a fost OK până la urmă. A existat un moment în care ar fi trebuit să îmi ţin braţul legat, dar, până la urmă, "zeii au fost îndurători cu mine".
Î: Zeii au fost îngăduitori cu tine din pricina succesului pe care l-a avut serialul, iar asta probabil că ţi-a deschis multe uşi.
R.S.: A fost un moment de cotitură, fără îndoială. În urma acestui serial, mi-am găsit un impresar în State, iar acum mă vor şi acolo. Chiar înainte de Crăciun, am filmat o dramă care se numeşte Lifeline, pentru BBC Scoţia. Este un thriller fantastic din două părţi în care apare şi Joanne Whalley. Apoi, a urmat pelicula horror Outpost. Aşa este! Rome mi-a deschis multe uşi, iar acum voi merge să filmez şi în Statele Unite.
Î: Cum ai descrie personajul Octavia?
Kerry Condon: Amabilă, drăguţă şi grijulie, dar şi supusă, ea ştiind foarte bine care îi este locul. Este oarecum cu un pas înainte, deoarece eu cred că ea avea principii morale înainte ca ceilalţi să ştie de ele. Cam aşa aş descrie-o eu.
Î: Spune-mi ce ţi-a plăcut mai mult legat de acest rol?
K.C.: Mi-a plăcut faptul că nu existau principii, ci foarte multă libertate. Asta se întâmpla înainte de creştinism. Nu existau păcate, aşa că faptul că orice plăcere nu avea nici un pic de vină cred că era frumos. Mi-a plăcut asta.
Î: Cât de greu a fost să interpretezi un personaj istoric? Există vreo diferenţă?
K.C.: Nu a fost chiar atât de rău, deoarece am simţit că ea este totuşi o fiinţă, o fată tânără, aşa că ştiam cum este şi nu am făcut prea multe cercetări în zona asta, pentru că am simţit că totul se impune din script. Am studiat câteva aspecte ale vieţii romane, dar nu foarte mult în ceea ce priveşte personajul pe care aveam să-l interpretez.
Î: Din câte spui tu, simt că este vorba despre o personalitate agreabilă...
K.C.: Da. Mi-a plăcut foarte mult. Totuşi, mi-aş fi dorit ca ea să fie mai puternică. Aş fi vrut ca ea să prefere să fie un pic mai puternică şi poate să aibă mai multe opinii. Da, mi-a plăcut personajul, cred că empatia era una dintre calităţile ei.
Î: Ţi se pare că ai ceva în comun cu ea?
K.C.: Da, îmi place să cred că sunt genul de persoană iubitoare şi amabilă. De asemenea, ea este un pic romantică, aşa că şi din punctul acesta de vedere ne asemănăm.
Î: S-a întâmplat ca acest rol să-ţi schimbe viaţa sau cariera în vreun fel? Iar dacă a fost aşa, cum s-a întâmplat?
K.C.: Ei bine, în mod cert, acest rol m-a făcut mai curajoasă ca actriţă şi m-a ajutat să am mult mai multă încredere în mine, pentru că a trebuit să pronunţ cu accent, iar asta pe termen lung. De asemenea, a fost multă nuditate, iar acum mă simt, ca actriţă, mult mai puternică. După acest rol, am fost distribuită într-un alt serial produs de HBO, asta înseamnă că într-adevăr a fost bine.
Î: Ai avut vreo problemă cu accentul?
K.C.: Doar la început. A trebuit să muncesc mult mai mult. În al doilea sezon, am ştiut cum să fac şi am fost mult mai relaxată în această privinţă. Am învăţat să mă descurc atunci când un instructor de dialect se află pe platou, iar eu cred că asta contează.
Î: Poţi să ne spui câte ceva despre cum evoluează personajul pe care îl interpretezi pe parcursul celui de-al doilea sezon al serialului Roma?
K.C.: Relaţia cu mama ei se dezvoltă foarte interesant, apoi ea se îndrăgosteşte din nou. Ea este folosită din nou ca un pion şi începe să experimenteze drogurile şi tentaţiile adolescenţei, asta deşi nu mai e chiar o adolescentă. Astfel, ni se dezvăluie şi acest aspect din istoria romană.
Î: În lumea antică, guvernată de pasiune, intrigi şi crimă, personajul Octavia este prezentat ca fiind unul umil şi docil. De asemenea, comportamentul ei e inspirat de fapte istorice. Nu este frustrant pentru o actriţă să interpreteze un astfel de rol?
K.C.: Aşa cum am spus mai devreme, nu. Nu cred că am simţit vreo frustrare pentru că Octavia este încă foarte tânără şi cred că cei din societatea modernă care vor urmări serialul se vor regăsi în ea şi în ceea ce simte personajul pe care îl interpretez. De asemenea, cred că m-am descurcat şi în ceea ce priveşte gesturile şi particularităţile acestui personaj. Nu am fost foarte ataşată de chestiunea istorică. Aşa că nu a fost vorba despre frustrare, ci mai mult despre o provocare, fără să simt vreun fel de restricţie, vreodată.
Î: În primul sezon, Octavia a avut foarte multe motive pentru a ajunge s-o urască pe Atia, mama ei. Spuneai că în cel de-al doilea sezon lucrurile se îndreaptă între ele. Cum e posibil?
K.C.: Situaţia se schimbă în bine, iar asta se întâmplă din cauza morţii lui Cezar pentru că, din acel moment ele trebuie să fie alături una de cealaltă. De asemenea, Octavia este nevoită să se întoarcă într-un fel împotriva fratelui ei, aşa că va avea cumva un soi de alianţă cu Atia. Mi se pare că Octavia se maturizează, deci este vorba despre ceva mai mult. Ele se află izolate în aceeaşi casă, aşa că încep să se înţeleagă una pe cealaltă şi cred că încep să se şi placă ceva mai mult. Este ceva normal, specific maturităţii. Este o speranţă că poţi începe să îţi îndrăgeşti mama.
Î: Cel puţin, aş putea spune că aşa ar trebui să se întâmple. Cum se împacă cei din familia ta cu moartea lui Cezar?
K.C.: Cred că îi face să fie mai puternici. Cred că este momentul să se unească pentru a fi imbatabili. În mod cert, cel care face politică este fratele. Faptul că marea figură politică a dispărut îi obligă să fie uniţi, iar asta îi face mai puternici.
Î: Aceasta este maniera în care evoluează relaţia cu fratele pe parcursul celui de-al doilea sezon?
K.C.: Cei doi se cam îndepărtează şi cred că asta se întâmplă pentru că el a fost plecat mult timp. El se întoarce după ce a crescut având o educaţie militară şi a devenit mai rece. Cred că este un fel de distanţă între cei doi, dar aceasta nu este prea mare pentru că, în cele din urmă, cei doi rămân frate şi soră. Iar Octavia are acea loialitate, indiferent de ceea ce se întâmplă, aşa că ar trebui să fie lăudată pentru asta.
Î: Imaginea Romei Antice proiectată de serialul Rome e similară celei personale?
K.C.: Da, absolut. În Roma sunt multe ruine. Până şi platourile de-acolo sunt la scară reală, aşa că a fost foarte simplu să ne imaginăm cum ar trebui să fim. Şi costumele şi tot restul... Cred că departamentul care s-a ocupat de realizarea costumelor s-a descurcat de minune, sunt foarte talentaţi, aşa că a fost foarte simplu să ne imaginăm unde ne aflăm şi cum trebuie să fim. Asta pentru că toate arătau ca în cărţi.
Î: Dacă a fost la scară reală, trebuie să fi fost o experienţă extraordinară.
K.C.: Da, a fost senzaţional. Pur şi simplu a fost incredibil să umbli în acea zonă iar când soarele apunea, totul era foarte, foarte frumos.
Î: După toate astea, crezi că ai fi putut sau ţi-ar fi plăcut să trăieşti în Roma Antică?
K.C.: Mi-ar fi plăcut, dar cred că aş fi fost mult mai asemănătoare Atiei... Cred că aş fi fost mai mult ca mama mea din serial dacă aş fi trăit în Roma Antică.
Î: Îţi plăcea modul de viaţă din acele vremuri?
K.C.: Da, cred că da. Nu ştiu. M-aş fi distrat văzând cum oamenii se omoară în ring? Nu prea ştiu... Dar sunt sigură că lipsa religiei e un lucru bun. Nu cred că ea oferă oamenilor prea multe favoruri. Mă refer la faptul de a nu te simţi vinovat.
Î: Poate fi vorba despre inspiraţie din artă, literatură sau din alte zone, dar ştii foarte multe despre asta.
K.C.: Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, de aceea sunt convinsă că aş putea trăi în Roma Antică, pentru că, în mod cert, politica este aceeaşi ca cea de astăzi. Şi continuă să fie o lume a bărbaţilor, aşa cum se întâmpla şi atunci, ceea ce înseamnă că nu sunt diferenţe prea mari.
Î: Cred că bărbaţii şi femeile aveau relaţii interesante şi că femeile aveau ceva influenţă asupra bărbaţilor.
K.C.: Da, bineînţeles. Nu se spune oare că în spatele oricărui bărbat puternic se află o femeie puternică?
Î: Serialul a fost o coproducţie HBO / BBC. O companie e americană, iar cealaltă britanică. Distribuţia a fost multinaţională, iar filmările au avut loc în Italia. Ce părere ai despre această colaborare internaţională? Te întreb asta pentru că ştiu că ai filmat şi pentru o peliculă realizată în Australia, aşa că ai ceva experienţă.
K.C.: Ca să fiu sinceră, chestiunea locaţiilor nu este mare lucru. Deşi locuiesc la Londra, nu am avut cu adevărat o slujbă acolo. Mi-a plăcut foarte mult faptul că a fost o colaborare HBO / BBC. Mi-a plăcut mai ales faptul că a fost un proiect american, deoarece asta a însemnat buget mare şi orice altceva realizat la scară mare, iar asta mi-a plăcut la nebunie. Erau şi foarte entuziaşti. Chiar au făcut treabă bună. Au făcut o treabă foarte bună, iar dacă te implici într-un asemenea proiect, trebuie să mergi până la capăt. Aşa că mi-a plăcut foarte mult. Cred că a fost mai mult HBO decât BBC, nu prea am simţit influenţa celor de la BBC. Cred că asta s-a întâmplat pentru că ne aflam la Roma, iar singurii producători de acolo erau cei de la HBO, de aceea am simţit că era mai mult american. A fost senzaţional să filmăm în Italia şi cred că meritau asta deoarece vorbeam despre istoria lor. Cred că a fost foarte bine că am filmat în Italia, mai ales pentru industria lor. Euro devine mai puternic, aşa că se caută alte locaţii acum. Locuri precum cele în care se va scrie despre această discuţie, ceea ce este foarte bine şi pentru cei de acolo. Dar a fost drăguţ să fim în Italia pentru că se vorbea despre istoria oamenilor de acolo.
Î: Este adevărat. De la studiourile Cinecitta până la Forum Romanum şi Via Sacra, faci numai câteva minute. Ai avut şansa să străbaţi personal această distanţă? Ai simţit atmosfera unică a Oraşului Etern?
K.C.: Da, am locuit într-un apartament foarte frumos care se afla chiar vis-a vis de Colosseum. A fost incredibil. Şi am plecat în grup într-o călătorie la Pompei, ca să vedem resturile oraşului. Am mers mult pe jos pe acolo. Doar faptul de a te plimba şi de a privi apusul acolo e ca o călătorie spirituală. Te gândeşti că sufletele multor oameni plutesc lângă tine. A fost foarte frumos să locuiesc acolo.
Î: Ţi s-a părut că la studiourile Cinecitta există o atmosferă specială în comparaţie cu alte locuri unde ai filmat?
K.C.: Da, cred că da. Cred că am simţit asta pentru că atunci când vorbeşti cu oamenii şi le spui că ai fost acolo, toată lumea simte la fel, deoarece e locul unde s-au realizat foarte multe filme extraordinare. Faptul că am lucrat acolo a fost cu adevărat senzaţional. Cu toate posterele lui Fellini de jur împrejur... Mi-a plăcut mult stilul lor de viaţă şi faptul că toţi cei de la studio erau aşa de drăguţi. Mi-a plăcut foarte mult să fiu acolo. Încă mai existau decorurile de la The Gangs of New York, care a fost turnat tot aici.
Î: Filmările pentru Roma au durat aproximativ doi ani, ai reuşit să legi prietenii care ar putea dura toată viaţa? Sau măcar ai reuşit să-ţi faci nişte prieteni foarte buni?
K.C.: Da, cred că se întâmplă destul de rar, când vine vorba de un angajament, să întâlneşti oameni cu care să rămâi în legătură. Şi cred că asta se întâmplă mai ales pentru că e vorba de o perioadă fixă şi atât. Dar cea care a interpretat-o pe Atia, mama mea din serial, Polly Walker, este una dintre colegele cu care, în mod cert, voi păstra legătura pentru multă vreme, pentru că m-am apropiat foarte mult de ea şi e o persoană foarte amabilă. Pentru primul sezon, post-producţia s-a realizat la Cinecitta, iar pentru cel de-al doilea, la Los Angeles. În primul sezon, mi-am făcut mulţi prieteni printre monteurii şi oamenii din post-producţie. La fel făceam şi pe platou, când stăteam toată ziua cu ceilalţi actori. Încă mai sunt în legătură cu majoritatea lor. De asemenea, cu cel care se ocupa de părul meu. Mai există şi câţiva oameni din HBO pe care îi văd din când în când.
Î: Se spune că actorii din Irlanda s-au simţit foarte bine în Europa, iar în Statele Unite irlandezii au apărut atât în producţiile americane, cât şi în cele britanice. Tu ai de gând să îţi împarţi munca între filmele europene şi cele americane sau se întâmplă ca vreunul dintre cele două stiluri să fie mai aproape de tine? Tocmai ai spus că ţi-a plăcut stilul american.
K.C.: Ei bine, eu mă bazez mai mult pe script, înţelegeţi ce vreau să spun. Dar, în ultimul timp, America are mai multe oportunităţi, are mai mulţi bani, iar industria cinematografică este uriaşă. Dacă reuşeşti să joci cu accent, ai un mare avantaj, eşti considerat mai bun. În acelaşi timp, am impresia că în Marea Britanie, faci ceva vâlvă dacă îţi este detectat un accent. Nu este chiar o calitate... Probabil că îmi voi împărţi timpul între ele, pentru că trăiesc în Europa şi o iubesc, dar există mult mai multe oportunităţi în America.
Î: Este de înţeles... Rome a fost o producţie uriaşă. Care a fost cea mai mare surpriză pentru tine în timp ce lucrai pentru acest serial?
K.C.: Cred că platoul de filmare, pentru că ori de câte ori mergeai acolo pentru a filma o secvenţă, oricât de mică, se construiau platouri noi, pictate extraordinar. Cei din departamentul de artă erau extrem de atenţi la cel mai mic detaliu, chiar dacă era vorba de o singură scenă, iar amplasamentul nu mai era folosit vreodată. Chiar şi asta mă face să mă gândesc la toată munca şi la banii care au fost cheltuiţi pentru realizarea acestei producţii. Asta m-a surprins cu adevărat, nu m-am gândit că totul va fi atât de... măreţ.
Î: Ştii cumva dacă le-au folosit la altceva, pentru că a fost o muncă titanică pentru a le realiza?
K.C.: Nu ştiu... vreau să spun că am păstrat câteva din costumele mele, numai pe cele pe care le pot purta. Câteodată port pantofii, dar nici nu mă duc cu gândul la Roma Antică pentru că erau ascunşi sub costume. De asemenea, am păstrat câteva bijuterii.
Î: Care a fost cel mai plăcut lucru din tot acest serial?
K.C.: Faptul că am locuit la Roma şi că am învăţat italiana.
Î: Vorbeşti italiana?
K.C.: Da. Am învăţat-o. Trebuia să o fac. Aş fi fost o ignorantă să fi trăit acolo 2 ani şi să nu fi învăţat un cuvânt în limba lor. Aşa că a trebuit, mi-am dorit să fac asta, îmi place să învăţ limba italiană.
Î: Bănuiesc că prezintă şi oareşce avantaje...
K.C.: Absolut! E ceva cu care rămâi pentru totdeauna.
Î: Şi cel mai neplăcut?
K.C.: Faptul că vorbim despre o filmare lungă, iar în ultima perioadă, deşi asta nu se întâmplă în mod conştient, pentru că nu realizezi asta, personajul pe care îl interpretam pătrunsese în viaţa mea, într-un fel pe care nici nu îl observasem. Interpretând-o pe Octavia, care era foarte sensibilă, începusem să-i semăn. Îmi amintesc că am avut o ceartă cu un taximetrist italian şi am sfârşit plângând, lucru care nu s-ar fi întâmplat în mod normal, nu l-aş fi lăsat să mă supere atât de mult. A fost dificil. Am simţit că sunt de atât de mult timp în acest rol, iar ca să rămân la acel nivel al interpretării a fost cu adevărat stresant. Dar m-am simţit bine. Îmi place să lucrez sub stres.
Î: Ştii, se spune că dacă trăieşti în Roma, trebuie să trăieşti ca romanii.
K.C.: Exact asta am încercat. Am ieşit să-mi cumpăr îngheţată la unu noaptea. Este exact ceea ce fac ei.
Î: De ce crezi că acest serial este special şi diferit de alte producţii care se referă la aceeaşi perioadă istorică?
K.C.: Numai faptul că are un buget mai mare. Trist, dar adevărat. Ai nevoie de bani pentru tot felul de lucruri pentru că trebuie să prezinţi totul vizual. Nu poate fi tot scriptul bazat pe acel tip de moment istoric. Numai că arată ca un film, nu ca un serial de televiziune. Are imagine, platouri, costume, totul e foarte scump, e ca un lung-metraj, nu semănă cu ceea ce ai mai văzut în materie de producţie de televiziune.
Î: Poţi spune că te-ai simţit ca şi cum te-ai fi văzut pe marele ecran? S-a întâmplat ca, privind serialul la televizor, să fi avut senzaţia că te afli într-o sală de cinema?
K.C.: Da. Absolut. Întotdeauna te gândeşti că un serial de televiziune înseamnă mai puţin însă, de această dată, fiecare episod e la nivelul unui film. Asta-i ceea ce îl face special şi diferit. Cred că va fi apreciat pentru o bună perioadă de timp de acum încolo. Cred că oamenii încă nu-şi dau seama, dar a fost o muncă extraordinară cu toate acele sute de figuranţi şi, prin urmare, sute de costume. Arată ca un film foarte scump.
Î: În această parte a Europei cel puţin pot spune că serialul e apreciat cu adevărat, iar oamenii realizează cât de mult s-a muncit pentru realizarea lui. E cu adevărat măreţ şi excepţional.
K.C.: Şi eu cred la fel şi ştiu că nu se vor mai exista multe producţii de aceeaşi anvergură. Asta mai ales din cauza sumei de bani pe care o presupune o asemenea producţie.
Î: Ai alte proiecte pentru perioada imediat următoare?
K.C.: Ei bine, tocmai am mai filmat pentru un alt serial produs de HBO, dar nu ştiu încă dacă va fi vorba despre mai multe sezoane. Va trebui să aştept pentru a afla ce şi cum. De data aceasta voi avea un rol complet diferit, voi interpreta o americancă. Apoi, sper să mai apar într-o piesă, iar New York-ul ar fi locul ideal pentru aşa ceva.
Î: Este vorba despre o piesă sau un film?
K.C.: HBO este de părere că va fi un alt serial de televiziune. Asta înseamnă că voi foarte stresată pentru încă nouă luni... şi n-a fost atât de rău să fiu stresată. Sper să stau la New York, mi-ar plăcea foarte mult.
Î: Din câte ştim, ai jucat în două importante piese de teatru. Preferi filmul sau scena?
K.C.: Nu ştiu. E foarte greu de spus. Îmi plac amândouă. În ultimul timp, din filmări au ieşit mai mulţi bani şi ştiu că asta este trist, dar afacerea e afacere, iar dacă se plăteşte mai bine îţi permite să faci alegerea, pentru că ai parte de expunere. Din păcate, nu poţi trăi fără bani, nu poţi avea o familie dacă nu-i ai. Deci ceea ce prefer este să joc în film pentru că sunt plătită mai bine, dar ador teatrul. E fantastic să joci într-o piesă de teatru. Nu ştiu. Este o întrebare dificilă. Mă simt ca o actriţă îngrozitoare dacă răspund că prefer filmul, în loc de teatru. Toată lumea se aşteaptă ca răspunsul să fie teatrul, dar ei toţi se gândesc la filme, pentru că sunt mai bine plătiţi. Chiar dacă nu recunosc asta deschis.
Î: Chiar dacă joci pentru Royal Shakespeare Company?
K.C.: Adică să mă întorc acolo? Nu, acele contracte sunt pentru un an şi jumătate şi am făcut asta când aveam cam 18 ani, aşa că nu o voi mai face din nou. Probabil că nu. Dar, niciodată să nu spui niciodată...
Î: Nu ştii niciodată...
K.C.: Adevărat. Retrag ceea ce tocmai am spus.
Î: Ai jucat în multe seriale de televiziune şi în lung-metraje. Preferi să joci în seriale, unde ai mai mult timp să descoperi personajul ori e mai bine pentru tine să joci într-un film?
K.C.: Dacă vine vorba despre serial, nu prea am timp să descopăr personajul, asta fiind la latitudinea scenaristului în cele din urmă. Într-un fel, într-un serial de televiziune e vorba mai mult despre o provocare, deoarece nu prea ştii cum va fi scriptul următor. Dar în film este senzaţional pentru că ştii începutul, continuarea şi sfârşitul şi poţi plănui totul pentru că este uşor pentru creier să se gândească la asta. Dar e senzaţional să joci în producţii de televiziune şi să nu mergi la audiţii pentru că lucrezi cam şase luni pe an, aşa că e cu adevărat relaxant.
Î: Dar, ca actor, ai ceva de spus? Spre exemplu, într-un serial unde ştim că se produc schimbări din când în când, ai ceva de spus, o opinie privind felul în care ar trebui să evolueze personajul pe care îl interpretezi?
K.C.: Uneori. Dar nu-mi place să mă amestec prea mult. Sunt foarte multe actriţe care fac asta, deoarece doresc să facă în aşa fel încât personajul pe care îl interpretează să devină mai important şi asta nu se justifică neapărat. Ideile lor sunt menite doar să le aducă mai multe replici sau ceva de genul ăsta. Acesta n-ar fi niciodată motivul pentru care aş veni cu sugestii. Probabil că doar aş discuta despre dialoguri atunci când aş vedea scriptul. Nu cred că voi aborda vreodată un producător în alt fel. Cred că ar fi jenant. Dacă nu aş fost de acord cu ceva, aş spune, dar aş face-o atunci când văd scriptul. Niciodată n-aş impune cuiva felul în care eu cred că ar trebui să fie personajul meu.
Î: Ai vreo imagine care te-a inspirat să devii actriţă?
K.C.: Nu. Eu chiar cred că sunt foarte diferită. Cred cu adevărat că nu mai există nimeni ca mine. Aşa că tot ceea ce doresc e să fiu eu însămi, cred că trebuie să ai ceva diferit ca să fii special şi ca să fii recunoscut. Nu vreau să fiu ca toţi ceilalţi, pentru că asta s-a mai întâmplat. Sper că nu mai este nimeni ca mine.
Î: Nu, nu în mod sigur.
K.C.: Va trebui să mă sunaţi înapoi dacă veţi intervieva pe cineva ca mine. O putem omorî...
Î: O ultimă întrebare... Cum se potriveşte viaţa particulară cu cea profesională? Pentru că trebuie să fie cu adevărat dificil dacă locuieşti de atâta timp în Italia, spre exemplu.
K.C.: Da. Ei bine, înainte de orice, nu am întâlniri atunci când lucrez. Nu mă întâlnesc cu nimeni de pe platoul de filmare sau cu oricine altcineva care are legătură cu munca. Am făcut asta o dată şi a fost un dezastru, este o idee foarte proastă pentru un actor. Cariera mea este viaţa mea şi este foarte greu să le împart în două. Vreau să spun că viaţa mea privată este, de fapt, viaţa mea profesională. Bineînţeles, încerc să am timp liber, însă e destul de dificil când eşti propriul tău angajat, iar eu sunt un pic cam obsedată de muncă. E foarte greu să îţi iei vacanţă pentru că munceşti ca să trăieşti. Într-un fel, eu trăiesc pentru ca să muncesc.
Î: O să vină şi vremea pentru asta.
K.C.: Cred că da. Sunt sigură că o să obosesc dar, pentru moment, cred că este un lucru bun.
Î: Cum ai descrie personajul Marcus Junius Brutus?
Tobias Menzies: Este vorba despre contextul în care este prezentat el în această ecranizare sau despre cum era el în mod real? Sunt foarte diferite perspectivele.
Î: Ambele, dacă se poate.
T.M.: Cred că producătorii şi scenariştii au avut o idee foarte clară despre cum doreau ei ca acesta să fie prezentat în producţia "Roma". Erau interesaţi să apară ca fiind naiv, un puşti chiar, care, pe măsura derulării poveştii, este obligat să se maturizeze, să devină bărbat, pentru că va comite măceluri, din cauza evenimentelor ce par a se derula împotriva lui. El va ajunge un personaj care trăieşte conflicte morale majore, fiind obligat să ia decizii pe care ar fi preferat să nu le ia vreodată, în ceea ce priveşte loialitatea: mama împotriva tatălui vitreg. Acesta este lucrul cel mai interesant la el şi motivul pentru care a ajuns să fie o figură importantă în istorie. În mod cert, este vorba despre decizia pe care a luat-o şi despre complexitatea morală cu care a fost nevoit să se confrunte. Loialităţile sale personale erau în opoziţie cu convingerile sale politice. Ambiguitatea şi conflictele morale sunt esenţiale, transformându-l într-un tip interesant.
Î: Înţeleg. De vreme ce tocmai ai vorbit despre relaţii, aş vrea să ştiu ce crezi despre relaţia pe care personajul o are cu mama sa în această producţie?
T.M.: Cred că este... eu am avut parte de o mamă cu un caracter foarte puternic în viaţa reală. Aşa că este vorba despre o relaţie despre care ştiu câte ceva, deşi nu era vorba de acelaşi lucru. Însă, ştiu exact cum este să îţi fie mamă o persoană foarte puternică, care are opinii şi te ajută atunci când te afli într-o situaţie nouă. Cred că fiecare are o mamă şi se poate raporta la asta. Noi toţi avem părinţi, iar asta este o chestiune universală.
Î: Absolut! Ai studiat, ai făcut cercetări referitor la personaj înainte de a începe filmările? Interpretarea ta este remarcabilă.
T.M.: Da, bineînţeles. Am cumpărat câteva cărţi. Era o carte numită The Rubicon pe care a meritat să o citesc. Şi am făcut câteva cercetări pe internet. Dar cred că nimeni nu cunoaşte cu adevărat aceste personaje istorice. Nimeni nu ştie cum erau sau cine erau acestea cu adevărat. Cred că am făcut cercetări, dar este vorba despre a face nişte alegeri importante pentru dramatismul acestui serial. Este posibil ca portretizarea lui Brutus sau a altor eroi din această producţie să nu respecte în întregime adevărul istoric. Probabil că artiştii şi scenariştii au intenţionat să îi readucă la viaţă în aşa fel încât aceştia să fie potriviţi imaginii aşteptate de publicul modern. Îmi place să cred că asta nu a fost în detrimentul adevărului istoric sau al poveştii.
Î: Pe de altă parte, aş vrea să ştiu dacă ai fost bun la istorie în timpul şcolii. Îţi place istoria?
T.M.: Da. Am studiat istoria la şcoală până la vârsta de 18 ani. Eram foarte bun la istorie, aveam note mari. Cred că poţi afla multe studiind istoria. Aşa ştii ce au făcut alţi oameni într-o anumită perioadă.
Î: Cred că Imperiul Roman şi istoria Imperiului Roman este o epocă foarte frumoasă din care ai ce să înveţi.
T.M.: Are încă o foarte mare rezonanţă pentru noi.
Î: Da. Aşa este. Ai fost surprins de amploarea acestei producţii?
T.M.: Da, cu siguranţă! Nu am mai lucrat până acum la o producţie cu un astfel de buget şi pe astfel de platouri, la astfel de dimensiuni. A fost ceva foarte nou pentru mine, dar şi foarte incitant, iar la început un pic înfricoşător. Rareori o producţie de televiziune este de asemenea dimensiuni. A fost extraordinar să fiu implicat în aşa ceva.
Î: De ce a fost înspăimântător?
T.M.: Iniţial nu trebuie să fii tu acela care ratează.
Î: Înţeleg. OK. Ai fost la casting pentru acest rol sau ţi s-a oferit?
T.M.: Nu. Am fost la casting pentru el, la Londra. Am fost să îi întâlnesc pe scenarist, pe regizor şi pe câţiva dintre producătorii americani şi am fost înregistrat pe casetă. Cred că iniţial regizorul şi scenaristul erau britanici, iar acestora le-a plăcut foarte mult cum a ieşit proba. Americanii nu au fost aşa de încântaţi, aşa că m-au chemat înapoi şi au refăcut totul, după care au retrimis în America. După ce două săptămâni mi-am ros unghiile, am primit un telefon în care mi se spunea că am fost selectat. Aşa că nu a fost foarte complicat.
Î: Păi, în acest caz, este vorba despre o mare victorie.
T.M.: Da, este o victorie.
Î: Ai ceva în comun cu personajul pe care îl interpretezi?
T.M.: Da, cred că sunt şi eu genul de om care are zile în care nu este aşa de sigur, care are dubii. Cred că certitudinea de care am fost interesat, a fost un studiu despre incertitudine, despre îndoială sau slăbiciuni, iar acesta mi s-a părut un teritoriu foarte bogat şi bun de explorat. În viaţă, am momente în care nu sunt deloc sigur.
Î: Se întâmplă.
T.M.: Cred că este ceva specific oamenilor.
Î: Da, nu este vorba despre un neajuns. Cum este să îl interpretezi pe unul dintre cei mai cunoscuţi criminali din istorie?
T.M.: Există lucruri pe care trebuie să le uiţi cu adevărat. Cred că tot ceea ce ai de făcut în astfel de situaţii este să te concentrezi asupra detaliilor în ceea ce ai de spus, în ceea ce ai de comunicat, cu cine vorbeşti. Să fii cinstit cu celălalt actor care îţi dă replica şi extrem de atent la detalii, iar restul se întâmplă de la sine.
Î: Da, pentru că ai reuşit să îl transformi pe Brutus într-un personaj mult mai uman decât cel la care ne gândim noi de obicei.
T.M.: Ei bine, asta este foarte plăcut să aud. Sunt de părere că, dacă nu reuşeşti să îi aduci la viaţă la propriu, în carne şi oase, atunci se pierde dramatismul. Asta tocmai pentru că este vorba despre un om din timpuri îndepărtate, o simplă fiinţă care a luat toate aceste decizii, iar asta m-am gândit că ar fi interesant.
Î: A fost nevoie să mergeţi într-o tabără de antrenamente înainte de filmări?
T.M.: Nu am mers. Vreau să spun că, indiferent dacă aţi urmărit sau nu serialul, personajul meu este unul de interior. Petrece foarte mult timp în întuneric şi prin camere. Nu este genul de individ care să fie în mijlocul maselor. Aşa că nu a fost necesar. A fost nevoie de asta pentru cea de-a doua serie, deoarece este implicat în bătălia de la Philippi, iar pentru asta am luat nişte lecţii de călărie. Am făcut şi gimnastică pentru că ştiam ce va urma. Să filmez acolo a fost foarte dificil.
Î: Au fost moment periculoase în timpul filmărilor? Mă refer la tine.
T.M.: Nu. Cred că am ieşit cu bine. Întotdeauna poţi fi luat prin surprindere de cai sau altceva, dar calul meu a fost foarte blând cu mine.
Î: Înţeleg. OK. Ce calităţi speciale trebuie să ai pentru a juca într-un serial istoric? Este nevoie de abilităţi speciale în această situaţie? De această dată, nu mă refer la călărie.
T.M.: Nu ştiu. Cred că motivul pentru care cineva ne spune o poveste istorică este acela de a ne ajuta să ne îmbogăţim experienţa. Într-o astfel de poveste nu te legi de detaliile fiecărei zile, ci vorbeşti despre onoare, trădare, iertare, despre toate aceste trăiri importante.
Î: Care este scena dumneavoastră favorită din serial şi de ce?
T.M.: Privind în urmă, una dintre scenele de care am fost foarte mulţumit a fost aceea din primul episod al celei de-a doua serii. Este scena în care Brutus se întoarce după asasinat, îşi spală mâinile, iar mama lui vine la el, în vreme ce el nu se putea opri din tremurat.
Î: Da.
T.M.: Aceasta arată de aproape ce se întâmplă în momentul în care omori pe cineva pe care îl iubeşti şi îl apreciezi, este vorba despre un fel de traumă. Mi-a plăcut foarte mult acest moment. Cred că a fost senzaţional. Da.
Î: Ai avut experienţe deosebite în timpul filmărilor? Mă refer la cea mai plăcută sau cea mai neplăcută dintre ele.
T.M.: Ei bine, probabil este vorba despre o experienţă care este, în egală măsură plăcută, dar şi neplăcută şi a avut loc atunci când s-a filmat bătălia din Philippi, în episodul şase. Noi filmam în nişte dune imense, undeva în afara Romei, era luna august, era foarte cald şi nu era pic de umbră niciunde. Ne aflam acolo de câteva zile şi filmam scenele de luptă, aşa că am transpirat ceva şi purtam şi armură şi toate celelalte şi nu a fost deloc plăcut. A fost, de asemenea şi cea mai plăcută surpriză, cu mulţi figuranţi, clipe foarte incitante şi nostime. Cred că a fost cel mai bine şi cel mai rău, în acelaşi timp.
Î: Este interesant. Ne poţi spune câte ceva despre colegii tăi de pe platoul de filmare? Te-ai împrietenit cu cineva?
T.M.: Da. Bineînţeles, am reuşit să o cunosc foarte bine pe Lindsay Duncan, pentru că am lucrat foarte mult împreună. Este o femeie senzaţională şi este o actriţă uluitoare. Asta a fost extraordinar pentru mine. Ca actor, am fost un mare admirator de-al ei, aşa că a fost extraordinar să lucrez cu ea şi să ajung să o cunosc mai bine. A fost fantastic. De cine altcineva m-am mai apropiat? Mai departe, în al doilea sezon, am jucat foarte mult cu Octavian şi am ieşit în oraş şi am luat masa împreună. Au fost nişte oameni foarte prietenoşi şi ieşeam împreună ca şi când formam o gaşcă.
Î: Este extraordinar. Cum ţi s-au părut studiourile de la Cinecitta?
T.M.: Am fost cu adevărat foarte încântat. În mod cert, a fost ceva colosal! Existau nişte oameni extraordinari cu care puteai lucra foarte bine. Pe de altă parte, era şi un fel de grandoare legată de locul care este în continuare destul de paşnic. M-am simţit bine, aici lucrând foarte mult. Este un studio extraordinar cu o istorie fantastică.
Î: Da, absolut. Acest rol ţi-a schimbat cariera sau viaţa în vreun fel?
T.M.: Fără dubii! Pentru mine a fost foarte important. Nu am mai jucat într-un film sau într-un serial de televiziune de asemenea dimensiuni. În mod cert a schimbat multe în cariera mea. Oameni care nu mă ştiau, au avut ocazia să mă vadă în acest serial. Din punctul de vederea al publicului, acum sunt oprit ocazional, iar oamenii mă roagă să îmi scriu numele pe o bucată de hârtie, ceea ce nu se întâmpla până acum. Aşa că s-a schimbat un pic, dar într-un mod foarte plăcut.
Î: Asta este întotdeauna bine.
T.M.: Încă nu m-am trezit asaltat de oameni sau fotografi la uşă.
Î: Va veni şi asta.
T.M.: Da.
Î: Din câte am citit de pe blogul tău, am aflat că îţi plac vinul, cafeaua şi plimbările, dacă am înţeles bine. Dacă e aşa, Roma pare a fi oraşul perfect pentru tine. Cum vi s-a părut Roma?
T.M.: M-am îndrăgostit de Roma. Iubesc foarte mult acest oraş.
Î: Se spune că atunci când te afli în Roma trăieşti ca romanii. Ai făcut aşa?
T.M.: Da. Cred că da. Îmi place să cred asta. Vreau să spun că ceea ce a fost senzaţional referitor la faptul că am lucrat pentru două sezoane vreme de doi ani a fost că am petrecut foarte mult timp acolo. Atunci când filmam pentru a doua serie, am avut un apartament în Roma, aşa că a trebuit să am o viaţă acolo, să merg la cumpărături, să mă integrez şi să învăţ ceva din cultura lor. Este un oraş extraordinar pentru a trăi, eu aşa cred, iar italienii chiar ştiu cum să trăiască. Au o viaţă lungă, cu somn la ora prânzului, iar totul este într-adevăr tihnit. Este o viaţă de calitate şi un oraş incredibil de frumos. A fost o binecuvântare să am această ocazie. Cu adevărat!
Î: Este foarte bine. Acum aş vrea să ne întoarcem un pic în trecutul tău. Poţi să ne spui câte ceva despre pregătirea ta ca actor în sistemul Steiner şi unde ai studiat?
T.M.: Da. Am urmat şcoala de teatru de la Londra numită R.A.D.A. vreme de trei ani, până în 1998. A fost vorba despre o pregătire foarte serioasă în teatru la Londra.
T.M.: Acum, mi se pare că s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Sper că nu am uitat tot ce am învăţat acolo. Au fost nişte ani extraordinari şi este senzaţional să ai trei ani în care te poţi concentra, la ceea ce înseamnă actoria şi interpretarea şi să intri în pielea unui personaj...
Î: Am citit despre sistemul Steiner care se referă la faptul că în fiecare zi trebuie să cânţi la un fel de instrument...
T.M.: Asta nu este pregătirea mea ca actor. Asta se întâmpla când eram copil şi mergeam la şcoală.
Î: Înţeleg.
T.M.: Asta se întâmpla când aveam 14 ani. Este un sistem numit Rudolf Stein. În Germania, este foarte mare. Este vorba despre o şcoală cu o programă foarte specifică, în care fiecare la un anumit moment trebuia să facă un pic de poezie sau să cânte la instrumente. Am început să joc destul de târziu. Asta s-a întâmplat după ce am terminat şcoala. Am început să fiu interesat de film. Vreau să spun că întotdeauna am fost la teatru, mama mea este îndrăgostită de teatru, iar în copilărie mă lua mereu cu ea, aşa că am început să adun experienţă destul de devreme.
Î: Ei bine, din câte ştim, ai jucat în două dintre piesele lui Cehov: Trei surori şi Livada cu vişini.
T.M.: Da.
Î: De asemenea, ai luat parte la câteva improvizaţii cu The Spontaneity Shop.
T.M.: Da, aşa este.
Î: Ce fel de teatru îţi place mai mult?
T.M.: Ca să fiu sincer cel strict. Dar, am învăţat foarte multe din improvizaţii, asta cu siguranţă foarte mult. Mă speriau, iar asta e bine. Este foarte bine să faci din când în când lucruri care te sperie.
Î: Iar despre teatrul strict? Vă place când primiţi indicaţii stricte de la regizor sau...?
T.M.: Da, cred că ştiţi... relaţia dintre actor şi regizor este una intangibilă. Dar cred că atunci când trebuie să lucrezi cu cineva cu care comunici bine, atunci poate fi vorba despre o experienţă foarte plăcută şi un proces foarte creativ. Nu se întâmplă întotdeauna, dar atunci când asta se petrece este extraordinar.
Î: Am auzit sau am citit în blog despre faptul că îndrăgeşti tenisul de când erai copil.
T.M.: Aşa este.
Î: Ai intenţionat vreodată să faceţi din asta o profesie?
T.M.: Pentru cea mai mare parte a copilăriei mele, ceea ce îmi doream era să joc tenis. Mi-am dorit să fac din asta o profesie.
Î: Ce v-a determinat să te răzgândeşti?
T.M.: Nu ştiu. O mulţime de alte lucruri. Viaţa, fetele, genul acesta de lucruri s-au pus în calea acestei decizii. Dar şi acum joc în continuare foarte des tenis.
Î: Ai şi alte pasiuni?
T.M.: Dacă am alte hobbyuri? Da. Merg foarte mult la teatru, văd foarte multe filme, îmi place muzica. Aşa cum am spus deja şi cum aţi văzut în blogul meu, îmi place să merg pe jos, sunt un mare fan al mersului pe jos. Recent mă pot lăuda cu mult DIY (do-it-yourself). Am lucrat la apartamentul meu, pe care l-am zugrăvit, iar asta mi-a plăcut mult prea mult.
Î: Nimeni nu prea înţelege ce înseamnă "mult prea mult".
T.M.: Trebuie ca cineva să îmi spună asta.
Î: În 2006, ai jucat în Casino Royale.
T.M.: Da.
Î: Care este interpretul tău favorit pentru personajul James Bond şi de ce?
T.M.: Cred că acum nu m-aş gândi la asta, dar când eram mic, eram un foarte mare fan James Bond. În acele vremuri, era Roger Moore şi a tot el a rămas. Nu am reuşit niciodată să depăşesc acea perioadă. Întotdeauna mă gândesc la el ca fiind James Bond.
Î: Da, o figură clasică.
T.M.: Da.
Î: Cum este să joci într-un astfel de film?
T.M.: A fost foarte excitant. La sosirea pe platouri în prima zi, am fost foarte îngrijorat despre cât de mare era. Este greu de descris. Dintr-o dată, era vorba despre un platou mult mai mare decât cele pe care jucasem până atunci. Asta a fost emoţionant, dar, încă o dată, un pic înspăimântător, pentru că nu-ţi doreşti să uiţi replicile. A fost foarte amuzant, sunt foarte flatat.
Î: Cum a fost să joci împreună cu Judy Dench?
T.M.: A fost uluitor. Un fel de vis împlinit. Este una dintre cele mai mari... aşa că a fost într-adevăr un lucru important.
Î: Întorcându-ne la blog, acolo ai scris că ţi-ar plăcea să-l întâlneşti pe Nelson Mandela.
T.M.: Da.
Î: Ce l-ai întreba pe acesta?
T.M.: Ce l-aş întreba? Doamne!... Asta este o întrebare dificilă. În ultimii ani de adolescenţă, am citit cartea lui, A Walk to Freedom, iar aceasta a rămas una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată. Cred că l-aş întreba despre ce este vorba. De ce suntem aici noi toţi? Ce se întâmplă?
Î: Întrebări atât de uşoare. OK. Ultima, dar nu cea din urmă, - aş dori să vă întreb dacă ne puteţi spune despre următoarele roluri şi planuri în carieră.
T.M.: Da, ei bine, în această toamnă, vor apărea la televiziunea britanică. Este vorba despre o dramă, de fapt o docu-dramă despre operaţiunea armatei britanice în lagărul de concentraţie de la Belsen în vremea celui de-al doilea Război Mondial. Este o poveste incredibilă. Eliberarea unei tabere de concentrare este foarte bine ştiută, dar după eliberare, armata Britanică... lagărul a fost cuprins de tifos epidemic, deci, cu toate că fusese eliberat, mii de oameni continuă să moară. Este o poveste despre felul în care unităţile Armatei Britanice se luptă cu asta. Apoi, tocmai am terminat filmările pentru o dramă BBC, în care au fost alese o serie de poveşti moderne. Este vorba despre o redare modernă a celebrei Emperor's New Clothes, care acum se cheamă Empress's New Clothes. Veţi putea distinge paralele evidente cu povestea tradiţională. Aşa că tocmai am terminat filmările pentru asta. Tot în această toamnă, la Londra, voi juca la teatrul Almeida într-o piesă numită Cloud Nine, a lui Caryl Churchill.
Î: Asta este foarte interesant şi sunt roluri cu adevărat diferite.
T.M.: Da, interpretez personaje foarte diferite. Dar sper că foarte interesante. Şi nu ştii niciodată... Filmările pentru Bond au început în decembrie.
Î: Mulţumim foarte mult pentru timpul şi efortul dumneavoastră!
T.M.: A fost foarte plăcut să discut cu dumneavoastră.
Î: Sperăm să vă vedem foarte des.
T.M.: Sper să vă placă filmul.
