Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Carol I şi-a luat în serios misiunea de întemeietor de ţară


Ovidiu Şimonca, un interviu cu Vasile Docea

05.10.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Istoricul Vasile Docea a lucrat zece ani la traducerea Jurnalului lui Carol I, pe care l-a descoperit întîmplător în Arhiva Casei Regale. Vasile Docea a stabilit textul, l-a tradus din limba germană, a scris studiul introductiv şi a întocmit notele. În această vară a apărut primul volum, dintr-un număr de patru, care vor apărea cîte unul pe an. Într-o lume românească destul de superficială şi ahtiată după popularitate, travaliul cărturăresc al lui Vasile Docea merită salutat necondiţionat. Jurnalul lui Carol I este un document fundamental, care schimbă percepţia obişnuită asupra primului rege al României.

Ovidiu Şimonca: De cînd ştiaţi că există un jurnal al lui Carol I?
Vasile Docea: Am aflat oarecum întîmplător. Ştiam că există Memoriile lui Carol I, care au fost publicate în mai multe ediţii. Memoriile au apărut prima dată la 1894, în timpul vieţii lui Carol I, într-o ediţie germană, în patru volume, apărută la Stuttgart, primul volum în 1894, ultimul în 1900. Aceste Memorii au fost traduse în româneşte, din 1909, în 12 fascicule, cu un titlu modificat: Memoriile regelui Carol I al României (De un martor ocular). Aceste memorii au fost redactate de Mite Kremnitz. Eu citisem Memoriile pe vremea studenţiei, la Universitatea din Iaşi. În acea vreme, acele memorii erau la Fondul Secret de la Biblioteca Centrală Universitară. Nu era liber accesul, dar eu le-am citit, avînd aprobarea conducerii Facultăţii de Istorie. Nu era chiar atît de greu să le citeşti. Aceste Memorii acoperă doar prima parte a domniei lui Carol I, pînă în 1881.

O.Ş.: Cînd aţi venit la Istorie, la Iaşi, cînd aţi dat admiterea, vă pasiona monarhia?
V.D.: Nu. În 1982, n-am avut nici o legătură. Un absolvent de liceu ştia lucruri cît se poate de vagi despre monarhie. Mai degrabă - nimic. În perioada comunistă, erau trecute sub tăcere sau ocultate meritele monarhiei. Pe Carol l-am descoperit în timpul studenţiei. Atunci i-am citit memoriile, eu doream să mă specializez pe relaţiile româno-germane de la sfîrşitul secolului XIX-lea şi nu se poate face o cercetare serioasă fără să te ocupi de Carol I.

O.Ş.: De ce a vrut Carol I să-şi publice Memoriile în timpul vieţii?
V.D.: Nu ştiu exact. Mite Kremnitz, prin 1892, pe vremea cînd cei doi lucrau la memorii, îi scrie regelui o scrisoare, în care îi spune că revista Nord şi Sud din Germania ar fi foarte interesată să publice fragmente din memoriile regelui. A fost un fel de presiune - ceea ce astăzi s-ar numi o presiune mediatică. Regele a fost stimulat, provocat să-şi scrie memoriile şi să le dea publicităţii.

O.Ş.: Mite Kremnitz cît era de influentă pe lîngă Carol I să-l ajute la scrierea Memoriilor?
V.D.:
Mite Kremnitz a fost soţia medicului personal al lui Carol I, Wilhelm Kremnitz. Ea era scriitoare, o apropiată a Junimii, prietenă cu Titu Maiorescu. Mite Kremnitz a fost şi o colaboratoare literară apropiată a soţiei lui Carol I, Elisabeta. Ele au scris şi au publicat împreună romane. Mite Kremnitz avea bune legături în Germania şi era un "cap de pod" în România pentru intelectualitatea germană.


Regele domneşte şi guvernează

O.Ş.: Era Germania literară interesată de evoluţia lui Carol I în spaţiul românesc?
V.D.: În cel mai înalt grad. Şi nu doar intelectualitatea germană era interesată de evoluţia lui Carol I în spaţiul românesc. În urmă cu cîţiva ani, eu am studiat presa germană de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. A fost o explozie de interes, din partea presei germane, faţă de spaţiul românesc după 1866. Ziarele şi revistele germane aveau corespondenţi în România care scriau periodic despre situaţia de aici. În aceste condiţii, Memoriile veneau pe un teren pregătit, erau aşteptate cu interes. Se pare că regele a avut o motivaţie: Carol I era conştient de rolul politic pe care îl joacă în România. El şi-a luat în serios misiunea de întemeietor, el avea conştiinţa că a venit aici ca să întemeieze o ţară, să o pună pe picioare.

O.Ş.: Cînd ai conştiinţa misiunii tale, de întemeietor, te poţi comporta în două moduri: să te consideri Unicul, Omul Providenţial, sau să te consideri parte la o proiect de modernizare şi democratizare a României. Cum a lucrat Carol I în această direcţie ca întemeietor de ţară?
V.D.: E o foarte bună întrebare care atinge o discuţie actuală în mediile istoriografice. Chestiunea se dezbate intens. În momentul acesta există trei mari direcţii de interpretare a regimului politic din vremea lui Carol I. Răspunsul cel mai simplu - oarecum naiv şi superficial - a fost dat de juriştii constituţionalişti, care au studiat textul Constituţiei din 1866. Părerea lor a fost că în România a fost adus modelul constituţional belgian, care este acela al unei monarhii parlamentare, acolo unde regele domneşte, dar nu guvernează. A doua interpretare îmi aparţine, oarecum, şi porneşte de la o înţelegere nuanţată a textului Constituţiei. Textul Constituţiei prevede că regele are drept de veto absolut, Carol I se putea opune oricărei legi votate de Parlament fără să dea vreo explicaţie. Dreptul de veto absolut al regelui aduce monarhia românească mai aproape de modelul central-european, valabil în Austria, în Prusia, apoi în Germania, acolo unde regele domneşte şi guvernează.

O.Ş.: S-a folosit Carol I de dreptul de veto?
V.D.: S-a folosit de vreo cinci în întreaga sa carieră monastică şi nu în legi foarte importante.

O.Ş.: Daţi-mi un exemplu.
V.D.: S-a pus la un moment dat problema desfiinţării orfelinatului "Elena Doamna" din Bucureşti. Regele s-a opus. Altă dată cînd regele s-a opus a fost atunci cînd a respins o lege care interzicea evreilor dreptul de a face serviciul militar. Parlamentul dorea să interzică evreilor să facă serviciul militar, şi regele s-a opus. Era o măsură liberală - serviciul militar al evreilor; li se recunoştea acest drept, de a face serviciul militar. Serviciul militar nu mai era o corvoadă, ci era privit ca o încetăţenire a evreilor. Regele a susţinut dreptul evreilor de a face serviciul militar, ceea ce era o măsură liberală.


Despre compromisuri şi guvernarea tare

O.Ş.: Aşadar, Carol I a intervenit de puţine ori prin dreptul de veto. De ce n-am fi, totuşi, într-o monarhie parlamentară?
V.D.: Toţi ştiau că el are acest drept şi această putere, de a respinge o lege votată de Parlament. Carol I avea o armă în buzunar; chiar dacă nu o folosea, toţi ceilalţi ştiau de armă. Impresia mea, după ce am parcurs întregul Jurnalul, este că putem vorbi de o guvernare tare a lui Carol I.

O.Ş.: Guvernare tare chiar şi în condiţiile conflictului din 1870-1871, cînd regele era pe punctul de abdica, cînd republicanismul era susţinut cu vehemenţă, cînd se formase şi "republica de la Ploieşti"?
V.D.: După ce a fost depăşit conflictul constituţional din 1871, s-a guvernat prin compromisuri.

O.Ş.: Între cine erau compromisurile?
V.D.: Erau între rege şi liderii politici.

O.Ş.: Să ne lămurim: vorbim de o guvernare tare sau o guvernare prin compromisuri?
V.D.: Acest compromis se manifestă în practică şi nu în textul constituţional. Iar Jurnalul ne lămureşte în această privinţă. Regele are întîlniri zilnice cu miniştri, aproape în fiecare zi ei vin la rege, nechemaţi. Se introduce această practică, a întîlnirilor prealabile cu regele, înainte ca legea să ajungă în Parlament. De exemplu, ministrul de Finanţe vine în fiecare an să discute bugetul cu regele, înainte de dezbaterea în Parlament. Lucrul nu era prevăzut în Constituţie, miniştrii nu erau obligaţi să vină la Carol I. Dar pentru a nu se ajunge la conflict, lucrurile se negociază mai întîi cu regele. Deci, e o guvernare prin compromisuri - pentru că Regele asigură echilibrul şi e mereu consultat tocmai pentru a se menţine acest echilibru - şi e o guvernare tare - prin această implicare a regelui.


Întrebări foarte precise către miniştri

O.Ş.: Care era reacţia regelui după asemenea întîlniri cu miniştrii? Le întorcea proiectul, era isteric, îi bruftuluia?
V.D.: Nu. Ar fi atipic pentru Carol I să se comporte într-un mod brutal şi isteric, să-i beştelească, să-i trimită acasă. Implicarea regelui în treburile guvernamentale a impus un mai mare profesionalism al guvernării. Miniştrii care veneau la rege nu o făceau pentru cîrtiri şi uneltiri; ei veneau cu legi pe care Parlamentul urma să le dezbată. Trebuiau să vină la întîlnirile cu regele extrem de bine pregătiţi, cu temele făcute. Cei care l-au cunoscut pe rege spun că era o persoană extrem de bine informată. Cei care mergeau în audienţă la el erau surprinşi de întrebările, foarte precise, pe care le punea. Era foarte bine pregătit în domeniile economic şi juridic, dar ştia şi geografie, şi istorie, şi biologie.

O.Ş.: Ne-aţi rămas dator cu a treia interpretare despre regimul politic din vremea lui Carol I.
V.D.: O bună cunoscătoare a domniei lui Carol I, Edda Binder-Iijima, autoarea unei monografii, susţine că regele nu putea avea o atitudine autoritară faţă de elita politică, pentru că nu putea guverna fără elita politică. Carol I nu este un oponent al elitelor politice, ci un exponent al elitelor. Interpretarea aceasta spune că trecuse vremea cînd monarhul (voievodul, principele) face apel la talpa ţării pentru a ţine în şah elita politică. E interesantă această interpretare şi aceasta o completează pe cea de-a doua. De fapt, Carol I a reuşit să ţină echilibrul între mai multe orientări politice, tocmai pentru că a ştiut să lucreze şi cu proiectul liberal şi cu proiectul conservator, conservatorii care, nu o dată, au avut nuanţe liberale, s-au comportat liberal atunci cînd au fost la guvernare.

O.Ş.: Am intrat în miezul guvernării din vremea lui Carol I, l-aţi descris, dar tot n-am aflat cum aţi descoperit Jurnalul?
V.D.:
Ştiam că Memoriile merg pînă în anul 1881. În mintea mea a încolţit ideea că trebuie să fie ceva şi după. Carol a domnit pînă în 1914. La un moment dat, prin 1991, în momentul în care s-a deschis Fondul Personal al arhivei Casei Regale a României, am venit la Bucureşti să fac o cercetare. Am început cu primul lucru pe care îl face un cercetător: inventarul fondului. Abia atunci se dăduse acces liber. A fost o parte a documentelor, Fondul Politic, care fusese şi înainte accesibil, dar nu Fondul Personal. Acesta este organizat pe regi şi pe membri ai Casei Regale, cuprindea corespondenţa, memoriile, pagini de jurnal. Am găsit în inventar mai multe caiete, trecute ca atare, ca memorii. Mi-am zis că am găsit o continuare a memoriilor, acea parte care nu s-a publicat. Am cerut acele caiete, care nu erau memorii, ci era jurnalul. Jurnalul fusese greşit inventariat. Era Jurnalul regelui Carol I şi nimeni nu băgase de seamă.


A făcut însemnări zilnice timp de aproape 60 de ani

O.Ş.: În familia Hohenzollern exista această practică, să ţii jurnal?
V.D.: Da. Tatăl său, principele Karl Anton de Hohenzollern făcea însemnări zilnice. Mare parte s-au pierdut într-un incendiu în 1893. Carol a fost îndemnat să ţină jurnal. Jurnalul începe în 1856; la vîrsta de 15 ani Carol I începe să facă primele însemnări zilnice. Carol a ţinut jurnal toată viaţa, din 1956 pînă în 1914. Din acest prim volum, o singură zi lipseşte din anii 1881-1887. Admir regularitatea cu care scrie în Jurnal; mi se pare dificil să scrii în fiecare zi. Carol nota tot timpul, inclusiv în timpul călătoriilor. Şi mai este un lucru: Jurnalul nu este unul de bîrfe; chiar şi în aceste notaţii personale, el este la fel de riguros şi de reţinut ca şi în viaţa publică, îşi ţine firea. Foarte rar îşi iese din pepeni, foarte rar face caracterizări defavorabile personajelor politice. Foarte rar spune despre cutare că este "grobian" sau "necioplit" - în acest prim volum sînt doar două cazuri în şapte ani de zile.

O.Ş.: Poate că şi Jurnalul era scris tocmai pe ideea enunţată de dvs.: să consemnezi cum gîndul, de a întemeia o ţară, capătă concreteţe.
V.D.: E o explicaţie care ţine. El consemnează fapte, regele este un fel de cronicar. Nu ştiu dacă Jurnalul era gîndit unei ulterioare publicări.

O.Ş.: Putea exista acest gînd, să scrie pentru a consemna fapte pe care posteritatea să le interpreteze mai tîrziu?
V.D.: Aş formula altfel ideea pentru care regele a ţinut un jurnal. Carol I a ţinut un jurnal pentru orice eventualitate, şi pentru a fi o cronică a ceea ce el a făcut, şi pentru a fi o sursă de inspiraţie, pentru a da o anumită precizie unor eventuale Memorii. Jurnalul e o cronică politică a acelor ani, Jurnalul nu e folosit pentru calcule contabile. Despre bani e vorba destul de rar în Jurnal. Avea alte caiete unde îşi făcea socoteala cheltuielilor şi veniturilor.

O.Ş.: De ce Jurnalul editat de dvs. începe la 1881?
V.D.: Asta a fost o decizie care mi-a aparţinut. Jurnalul este enorm, în întregimea sa. Numai pentru perioada între 1881 şi 1914 are 2.000 de pagini. Ar fi triplu dacă îl socotim din 1856 şi e foarte greu să credem că vreo editură îşi va asuma un astfel de proiect. Un alt motiv care m-a îndemnat să consider prioritară perioada de după 1881 a fost că după 1881 nu există memorii. Memoriile se întemeiază pe jurnalul ţinut pînă în 1881. Mi-am spus: dacă sînt publicate Memoriile, trebuie să fac în aşa fel încît să prind perioada care este complet descoperită.

O.Ş.: Cînd v-aţi decis să traduceţi?
V.D.: Destul de tîrziu, la cîţiva ani după ce am văzut documentele în Arhiva Casei Regale. În 1992, aveam intenţia să-l folosesc doar în calitate de sursă pentru a cunoaşte mai bine perioada. N-aveam intenţia să-l traduc şi să-l public integral. Doream să mă folosesc de jurnal pentru a cunoaşte mai bine relaţiile româno-germane din acea perioadă. Proiectul s-a precizat în timp.


O germană simplă şi cuvinte obişnuite

O.Ş.: Ce a fost cu proiectul literar pe care doreaţi să-l faceţi?
V.D.: Pe vremea cînd ştiam că există Memoriile - sfîrşitul anilor '80 - nu credeam că am să găsesc şi jurnalul. Mi-am propus un proiect literar: să concep un soi de roman, sub forma unui jurnal al regelui Carol, care să se configureze pornind de la Memorii şi de mărturiile contemporanilor. Cînd am găsit Jurnalul, a murit şi proiectul meu literar.

O.Ş.: Cînd v-aţi decis să traduceţi?
V.D.: Prin anii 1996-1997, am reuşit să obţin copii după microfilmele de la Arhivele Naţionale. Am plătit reproducerea de pe microfilme pe hîrtie a întregului jurnal de după 1881.

O.Ş.: Cu ce bani aţi plătit?
V.D.: Din banii mei.

O.Ş.: Cît a costat?
V.D.: Circa 1000 de mărci. După ce am fotocopiat pe hîrtie, am început să traduc.

O.Ş.: Aveaţi vreo editură care să vă promită publicarea?
V.D.: Nu. Nici nu căutasem.

O.Ş.: Ce limbă germană foloseşte Carol I? E dificilă?
V.D.: Nu, deloc. E simplă, cuvinte obişnuite. Problema nu a fost traducerea, cît descifrarea şi transcrierea. Textul e scris cu caractere gotice, nu cu cele latine, aşa se scria în secolul al XIX-lea - în grafia fracturată (gotică). Dificultatea este cu atît mai mare cu cît apar şi cuvinte scrise cu grafie latină; de regulă numele de persoane Carol I le scrie cu grafie latină. Uneori, în cuprinsul Jurnalului, regele are fraze întregi în engleză sau în franceză. Eu lucram în acei ani la diverse aspecte ale domniei lui Carol I şi m-am decis să-l traduc integral: ca să înţeleg ce s-a întîmplat atunci trebuia să descifrez sistematic Jurnalul.

O.Ş.: De unde ştiţi aşa de bine germană?
V.D.: Din familie. Mama mea este de origine germană. Este urmaşa coloniştilor şvabi din Banat. Am studiat germana în şcoală, fără a face şcoala germană. Şi am avut şansa unui stagiu de cercetare de doi ani de zile în Germania la începutul anilor '90, unde am putut să-mi perfecţionez limba.

O.Ş.: Sînteţi bănăţean?
V.D.: Da, sînt născut lîngă Timişoara, la Sînicolaul-Mare.

O.Ş.: Cum aţi lucrat: aţi transcris tot?
V.D.: Nu. Primii trei ani i-am transcris, apoi, dobîndind exerciţiul descifrării cuvintelor, am reuşit să traduc direct de pe original. Acest volum pe care l-am lansat acum l-am terminat de tradus în 2006 şi apoi a durat cîteva luni pînă am făcut documentarea pentru note infrapaginale; asta însemna identificarea personajelor şi a situaţiilor. Notele de la sfîrşitul volumului prezintă acele situaţii şi personaje. Ideea mea a fost să dau scurte informaţii despre personajele care apar în jurnal.

O.Ş.: V-a fost greu să găsiţi o editură?
V.D.: Aş fi vrut o ediţie bilingvă, dar negocierile cu o editură germană au eşuat, motivîndu-mi că sînt prea multe pagini. La Editura Polirom, pentru ediţia în limba română, am ajuns destul de repede; cînd textul primului volum a fost gata a apărut şi oferta de publicare. Un rol important l-a avut prietenul Mircea Mihăieş care a intermediat relaţia dintre mine şi Editura Polirom. Mircea Mihăieş a publicat fragmente în revista Orizont, apoi au apărut alte fragmente în Evenimentul zilei, gesturi care au contribuit la buna promovare şi difuzare a cărţii.

O.Ş.: Jurnalul lui Carol I este bestseller, este în topul vînzărilor pe luna iunie 2007, iar la Bookfest a fost printre cărţile cele mai solicitate.
V.D.: Aflu că primul tiraj este aproape epuizat, ceea ce mă bucură, poate va fi nevoie de un reprint pentru a se acoperi cererea. Mă bucur că această carte ajunge la public. Şi mă bucur că volumul este foarte bine lucrat, foarte frumos tipărit. Sînt de-a dreptul încîntat de cum arată această carte.

O.Ş.: Care ar fi ritmul apariţiei celorlalte trei volume?
V.D.: Unul pe an. Cu volumul al II-lea sînt într-o fază destul de avansată şi sper să apară prin decembrie 2007 sau ianuarie 2008.


Carol I şi-a reprimat sensibilitatea

O.Ş.: După ce aţi fost "intimul" regelui atîţia ani, traducînd din 1997 încoace, cum l-aţi caracteriza dvs. pe Carol I?
V.D.: Imaginea sa publică este aceea a unei persoane austere, seci, rigide, tăioase în relaţiile cu ceilalţi. Jurnalul schimbă această percepţie. Am ajuns la convingerea că această imagine publică este, de fapt, o imagine a măştii sale. În interior, el avea o structură uşor diferită. Avea o anumită sensibilitate pe care unii au observat-o încă din copilărie. El a fost perceput de familie, în vremea copilăriei, ca un copil exagerat de sensibil, uşor impresionabil, un copil fragil.

O.Ş.: A trebuit să lupte cu această structură?
V.D.: Da, a luptat mereu să-şi domine sensibilitatea. Eu vreau să scriu o carte despre tinereţea lui Carol I, perioada de dinaintea venirii în România, şi am descoperit că a trecut prin nişte experienţe care l-au făcut să-şi reprime această sensibilitate. Bunăoară, la vîrsta de 10 ani a fost despărţit de familie, de mamă.

O.Ş.: De ce?
V.D.: A fost trimis împreună cu un frate, şi cu educatorul său, la Dresda, la studii. Familia a rămas la Düsseldorf, unde tatăl său era guvernator. Mama şi tatăl lui Carol I au considerat că este mai bine ca băiatul să plece la Dresda pentru a studia mai departe. Această despărţire de mamă a însemnat un prim şoc, a fost marcat profund, dar a trebuit să treacă peste plecarea din casa părintească. Apoi, mai este un episod. La vîrsta de 19 ani s-a îndrăgostit de o prinţesă franceză din familia Bonaparte, înrudită cu Napoleon al III-lea. A vrut să se căsătorească cu acea prinţesă, cu Anna Murat, el un Hohenzollern, membru al Casei Regale a Prusiei, dorea să ia in căsătorie o prinţesă franceză din familia Bonaparte.


Iubirea pentru o prinţesă franceză

O.Ş.: Familia n-a fost de acord?
V.D.: Napoleon al III-lea a dorit a facă din această căsătorie o afacere din care să tragă profit politic. Napoleon al III-lea s-a angajat să înzestreze noua familie cu un domeniu în Franţa, dar a pus condiţia ca soţul să rămînă cel puţin şase luni în Franţa, ceea ce pentru un Hohenzollern era destul de ciudat. Să primească milă din partea francezilor... S-a opus regele Prusiei! Carol a avut încă o dezamăgire; el era extrem de îndrăgostit de Anna Murat şi dorea să fie cu ea. Dorea să demisioneze din armată şi să plece în Franţa. Îl ruga pe tatăl său să încuviinţeze această relaţie şi căsătorie. Tatăl poate ar fi acceptat, pînă la urmă, dar regele Prusiei s-a opus. Aşa că şi-a reprimat încă o dată sensibilitatea. Toată copilăria şi tinereţea l-au învăţat să aleagă între sentimente şi raţiune de stat: a nu se căsători cu o reprezentantă a familiei Bonaparte ţinea de "raţiuni de stat".

O.Ş.: Cînd a venit în România avea 27 de ani. Cine l-a propus?
V.D.: După abdicarea forţată a lui Cuza, în februarie 1866, soluţia urmaşului nu era foarte clară pentru elita politică. I s-a adresat lui Napoleon, prin intermediari. În istoriografia românească, unii susţin că naşul soluţiei ar fi fost Iancu Bălăceanu, alţii că Ion C. Brătianu. În orice caz, amîndoi au lucrat şi au avut contacte cu aceleaşi persoane. Contactul nu a fost direct cu împăratul, ci cu o intermediară, cu Hortense Cornu, o confidentă a lui Napoleon al III-lea.

O.Ş.: Tot femeile au aranjat lucrurile...
V.D.: Atît Iancu Bălăceanu, cît şi Ion C. Brătianu au sondat opinia împăratului prin intermediul acestei scriitoare, Hortense Cornu, care era şi o apropiată a familiei de Hohenzollern, familie pe care ea o vizita adesea. Îl cunoştea pe Carol de mic copil. În acest anturaj s-a pus la cale candidatura lui Carol I. În orice caz, Carol I nu s-a autopropus şi nu l-a propus nici tatăl său. Ideea a venit mai degrabă din zona franceză, din zona Hortense Cornu-Napoleon al III-lea.

O.Ş.: Ce interes a avut elita politică românească să aducă un principe străin?
V.D.: În literatura de specialitate se vorbeşte de mai multe motive de a aduce un principe străin. Se spune că un principe străin ar fi fost soluţia optimă pentru a pacifica partidele boiereşti, pentru a înlătura competiţia internă dintre diferiţi pretendenţi la domnie, competiţie care măcina energiile naţionale. Eu cred că a fost mai mult decît atît. Elita politică românească, de la mijlocul secolului al XIX-lea, dorea să fondeze un stat, care să fie recunoscut în Europa, şi avea nevoie să fie ea însăşi luată în considerare de către elitele politice în Europa. Pînă la Carol I, elita politică românească n-a fost tratată pe picior de egalitate de către celelalte elite, fie că erau de origine nobiliară, fie de origine burgheză. După opinia mea, acesta cred că a fost principalul motiv pentru care elita politică românească a dorit un principe străin. Şi l-a adus dintr-o dinastie de succes, cea mai cunoscută din Europa. Elita românească a obţinut un transfer de prestigiu din partea unui membru al unei dinastii recunoscute în Europa. Recunoaşterea elitei româneşti se împleteşte cu recunoaşterea statului român, ca atare, printre statele europene. Miza era o creaţie politică - statul român - care îşi căuta identitatea.

O.Ş.: În 1883, România devine aliata Puterilor Centrale, Germania, Austro-Ungaria. De ce s-a făcut această alianţă?
V.D.: În urma Războiului de Independenţă, România rămăsese izolată politic, ca urmare a răcirilor relaţiilor cu Rusia, alături de care luptase în război. Cu Rusia erau diferende teritoriale, Rusia nu recunoscuse apartenenţa la România a unui teritoriu din sudul Basarabiei. În 1878, putea izbucni un conflict violent între România şi Rusia, pe care Carol I îl lua în seamă. Carol I chiar face cîteva însemnări, în acea vreme, despre iminenţa unui conflict generalizat, despre posibilitatea izbucnirii unui război de proporţii între puterile europene. Şi România trebuia să fie pregătiră şi protejată. În acel moment, alianţa cu Puterile Centrale devenea singura posibilă. Puterile Antantei s-au coalizat ceva mai tîrziu. Apartenenţa la Puterile centrale era - în opinia lui Carol I, dar şi a elitei politice româneşti, indiferent de partide - o garanţie suficientă că poate proteja România în faţa unor eventuale ameninţări din partea Rusiei.

O.Ş.: Alianţa oferea României motive de securitate, aşa cum astăzi NATO oferă garanţii de securitate României?
V.D.: Da, România era sub protecţia Puterilor Centrale, se depăşise o stare precară în politica externă.

O.Ş.: Pe plan intern, care au fost consecinţele?
V.D.: Au venit investitori nemţi, apar bănci care funcţionează avînd capital german. Disputele privind tarifele vamale au dispărut. Circulaţia pe Dunăre s-a făcut fără oprelişti, România putea exporta produse alimentare. Intrarea în alianţa cu Germania şi cu Austro-Ungaria a dus la o sporire a schimburilor comerciale; România exporta mai mult şi cîştiga mai mult. Anul 1883 nu face decît să confirme existenţa unei tendinţe care începe cu venirea lui Carol I în România. Venirea lui Carol I în România a fost o garanţie pentru investitorii germani.


Toate principiile se cultivau în familie

O.Ş.: Cum a fost posibil ca un om, pregătit să fie ofiţer - în primul rînd, nedestinat unei domnii, să se comporte de la 27 de ani ca un monarh, de la primul pas pe care îl face pe teritoriul României? Care este explicaţia acestei purtări despre care aţi vorbit la început, să fie "întemeietor de ţară"?
V.D.: Din familie. Nu trebuie să uităm că el este membrul unei familii princiare. A fi lider într-o asemenea familie era de la sine înţeles. Se cultivă de la naştere, cu toate principiile şi normele care îl însoţesc. Tot ce înseamnă punctualitate, precizie, instruire în domeniile guvernării, gestica cotidiană, moralitatea - totul se cultivă de copil, au în sînge acest comportament. Nu cred că este o expresie gratuită - într-adevăr, educaţia o "are în sînge".

O.Ş.: Carol I nu era predestinat să fie monarh, nu era primul băiat!
V.D.: Nu contează. Există o educaţie oferită întregii familii, tuturor copiilor. Şi să nu uităm că, în secolul al XIX-lea, cariera de militar era onorantă, presupunea nu doar cunoaşterea armelor, ci un anumit tip de comportament despre care vă vorbeam.

O.Ş.: Totuşi, 27 de ani s-a pregătit pentru o carieră militară şi, în 1866, şi-a schimbat destinul.
V.D.: N-a fost o trecere atît de bruscă. Toate principiile se cultivau în familie. În familie respirai acele lucruri, cum să te comporţi ca un bun monarh. Trecerea de la statutul de ofiţer sau de simplu cetăţean la aceea de conducător n-a fost o ruptură, un prag. Carol avea din familie toate datele unui monarh, la venirea în România ele au început să lucreze, să fie puse în valoare, să se potenţeze. Vreţi să vă spun un paradox?

O.Ş.: Cum să nu, abia aştept!
V.D.: Deşi face parte dintr-o familie cu o îndelungată tradiţie princiară, de la venirea în România Carol s-a comportat ca un burghez.

O.Ş.: Adică?
V.D.: N-a făcut paradă de lux, de avere, a trăit relativ modest. A făcut numai lucruri pe care şi le putea permite orice român de condiţie medie, cu o anumită stare în acea vreme. Nimic nu era strident. Într-un fel, burghezia regelui şi burghezia elitelor s-au îngemănat. Regele a încurajat îmburghezirea şi modernizarea României. Niciodată n-a fost o disonanţă între ce dorea regele şi ce doreau partidele. Aşa se explică şi acea formă înţeleaptă a rotativei guvernamentale; erau doar două partide şi Carol n-a avut preferinţă doar pentru o anumită formă de guvernare. Liberalii şi conservatorii se roteau şi îşi împrumutau ideile, continuau proiectele începute anterior.


"Regele era reţinut, regina era înflăcărată şi exuberantă"

O.Ş.: Cum era o zi din viaţa lui Carol I?
V.D.: Nu există un singur tip de comportament. Jurnalul începe, de ce mai multe ori, stereotip, cu starea vremii.

O.Ş.: De unde această obsesie pentru starea vremii?
V.D.: Carol I era o persoană formală, a fost cultivat în acest spirit al cultivării conversaţiei. Şi orice conversaţie începe, comod, cu starea vremii. Fac o paranteză: educatorul său, Georg Schaefer, povesteşte că l-a însoţit pe Carol I, cînd era la şcoala de artilerie, la un bal. Carol participa pentru prima oară la un bal, avea 17 ani şi ieşea pentru prima dată în public. S-a descurcat admirabil. Aşa că, în familia lui Carol, a face conversaţie era o chestiune care se cultiva, primeai notă. Carol I a fost pregătit în acest spirit: ce subiecte abordai, cum le abordai, cu ce ton, cît dura conversaţia.

O.Ş.: Revin la întrebare: Carol I era o persoană activă sau îi plăcea să aibă reverii şi să lenevească?
V.D.: Era foarte activ. Era opusul unei persoane meditative. Era un om de acţiune, foarte ordonat. Acest jurnal l-a ţinut neîntrerupt din 1856 şi pînă la moarte. De obicei, seara nota Carol ce se întîmplase în timpul zilei, rar lăsa pe a doua zi să-şi completeze jurnalul. Uneori scria şi în timpul evenimentelor la care participa.

O.Ş.: Ca lider politic, cum funcţiona modul acesta foarte activ de implicare în guvernare?
V.D.: Întîlnirile cu miniştri, despre care v-am vorbit, erau o practică politică obişnuită. În plus, Carol I era foarte activ în vizitele pe care le făcea prin ţară, care sînt consemnate în jurnal. Făcea cîte trei-patru călătorii lungi în ţară în fiecare an. El nu are reşedinţe regale în fiecare judeţ...

O.Ş.: ... cum va avea Ceauşescu...
V.D.: ... avea o reşedinţă în Bucureşti, la Cotroceni, şi una la Sinaia, aşa încît doarme la primarul oraşului, sau la cîte un negustor, sau la cîte o garnizoană. Şi îi place să vorbească "în cerc", apare această expresie - "făcut cerc". Oamenii se aşezau în cerc şi regele era în mijloc şi vorbea cu fiecare, pe rînd, indiferent de rangul lui. Carol vorbea româneşte, a învăţat imediat după venirea lui aici. August Treboniu Laurian i-a fost profesor de limbă română. August Treboniu Laurian a fost primul decan al Facultăţii de Litere, după înfiinţarea Universităţii Bucureşti, iar Carol consemnează în Jurnal moartea sa. Era marcat şi întristat de moartea profesorului.

O.Ş.: Ce rezultă din jurnal în privinţa relaţiei lui Carol I cu regina Elisabeta?
V.D.: Transpare afecţiunea lui Carol I pentru soţie. Ţine foarte mult la regină. Din însemnări reiese îngrijorarea în care notează orice durere de cap sau orice început de boală. Orice mică indispoziţie a Elisabetei îl tulbură pe Rege, care o doreşte liniştită şi iubitoare, ca să-i arate, la rîndu-i, afecţiunea.

O.Ş.: Regina cum răspundea?
V.D.: Cred că-l venera. Dar între firile celor doi este totuşi o diferenţă. Regele era reţinut, iar regina era de o exuberanţă de-a dreptul romantică. De multe ori era nevoie de intervenţia lui Carol pentru a o calma pe regină, pentru a o struni, cînd unele intervenţii publice ale reginei sînt prea expansive. Regina Elisabeta era o fire înflăcărată.

O.Ş.: Cînd s-au căsătorit?
V.D.: În 1869. Şi au stat împreună toată viaţa. Regina Elisabeta a murit la doi ani după Carol, în 1916.

O.Ş.: Cum a fost relaţia dinte Carol şi Elisabeta?
V.D.: Carol i-a fost credincios fără resturi, fără abatere. Mai mult decît atît, sînt episoade din Jurnal în care el pedepseşte foarte aspru fapte pe care le consideră imorale şi care se petrec în anturajul familiei. La un moment dat, două domnişoare de onoare din anturajul reginei Elisabeta au legături cu un ofiţer şi cu un diplomat belgian. Regele află şi le concediază pe amîndouă domnişoare. Mai mult decît atît, îl destituie pe ofiţer, se dispensează de serviciile lui. Inclusiv primul-ministru, Ion C. Brătianu, a avut o intervenţie faţă de rege, ca să-l ierte pe ofiţer. Ceea ce nu s-a întîmplat. Regele a rămas inflexibil.

O.Ş.: De ce? Pînă la urmă nu se întîmplase ceva atît de grav, domnişoarele erau singure, necăsătorite...
V.D.: Cu siguranţă că Regele putea avea înţelegere faţă de astfel de fapte. Nu cred că el ar fi considerat astfel de relaţii, în sine, greşeli capitale şi de neiertat. Dar aici era vorba de imaginea Casei Regale. Carol şi-a asumat acest rol: de a fi primul, exemplul, cel care să dea tonul într-o anumită direcţie. Carol nu-şi putea permite să se vorbească despre curtea regală ca despre un loc al depravării şi desfrîului. Pentru Carol, monarhul trebuia să fie exemplul, el trebuia să facă ceea ce le cerea celorlalţi sau aştepta de la ceilalţi.

O.Ş.: Regele Carol şi regina Elisabeta n-au avut copii, de aici îngrijorarea, cine îl succede; s-a pus problema urmaşului, Ferdinand fiind nepot al unui frate.
V.D.: Au avut o fată, care s-a născut în 1870 şi a murit la patru ani. În Jurnal el notează, atunci cînd e ziua ei de naştere, cîţi ani ar fi împlinit, dacă ar fi fost în viaţă. De ziua naşterii fetiţei, Carol se duce cu soţia la mormîntul fetiţei. Apoi, regina Elisabeta n-a mai putut avea copii. Dar Carol aşteaptă cu înfrigurare un urmaş. În vreo-trei sau patru rînduri el scrie în Jurnal că Elisabeta e probabil însărcinată. Pentru ca apoi să consemneze că Elisabeta n-a rămas însărcinată.

O.Ş.: Credeţi că regele Carol a iubit sau respectat România?
V.D.: Eu cred că a iubit România. N-a spus-o şi nici n-a scris-o niciodată, dar cred că a iubit-o. În general, cei care urlă cei mai tare că-şi iubesc ţărişoara, aceia sînt cei care o iubesc cel mai puţin. Dacă n-o iubea, n-ar fi rămas aici. Nimic nu-l constrîngea să rămînă. Oricînd putea să plece. Dar a iubit-o şi într-un alt mod. Îmi dau seama de acest lucru pe baza notaţiilor din Jurnal. Din însemnările lui, de genul "peisaj splendid", "răsărit frumos", "bem cafea şi ne uităm la apusul soarelui", rezultă că s-a simţit bine aici. Avea un domeniu în munţi, în Bucovina, la Broşteni, pe valea Bistriţei, şi cînd ajunge acolo dă foarte multe amănunte despre călătorie, despre locurile pe care le vizitează, despre ce i-au spus oamenii din Bucovina. Îi plac şi călătoriile pe Dunăre, pe care le descrie amănunţit, cu mare plăcere. De fapt, ce iubeşti? Iubeşti locul în care te simţi confortabil, care îţi dă o anumită linişte.


(Interviu preluat din Observator Cultural, iulie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer