Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Festivalul Shakespeare şi nepotul meu, Nichita, sînt cei doi poli ai existenţei mele


Nicolae Coande, un interviu cu Emil Boroghină

12.10.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Coande: Domnule Emil Boroghină, la Corabia sînteţi cetăţeanul de onoare "cel mai celebru" în viaţă. Cum era Corabia, micuţul port dunărean, în copilăria dumneavoastră?
Emil Boroghină: După ce aproape toată viaţa în interviurile solicitate mi s-au adresat întrebări legate exclusiv de teatru, este a doua oară în ultimii ani cînd mi se pune o întrebare despre oraşul în care m-am născut, atît de drag mie. Pentru asta ar trebui să vă mulţumesc. Sincer să fiu, nu ştiu care ar fi fost răspunsul meu dacă aş fi locuit şi acum acolo. Probabil nu aş fi privit totul cu atîta nostalgie. Corabia copilăriei mele, aşa cum îl văd eu acum, era un oraş de vis, oraşul teilor şi castanilor, al străzilor drepte, trasate parcă cu rigla, oraşul-port de pe malul Dunării pe care unduiau vapoare şi şlepuri, purtate spre depărtări necunoscute nouă, al perechilor de îndrăgostiţi, care populau micul, dar cochetul parc din apropierea gării, vecinătatea vechii cetăţi dacice Sucidava, amintirea anticului pod din lemn al lui Constantin cel Mare, care lega cele două maluri, monumentul dedicat eroilor care în 1877 au trecut peste podul de pontoane de la marginea oraşului pentru a lupta pentru independenţa României, încărcîndu-l de istorie. Părinţii mei, copiii de pe strada noastră şi cele învecinate, prietenii de joacă, colegii de şcoală, învăţătorii şi profesorii, rudele apropiate, o parte dintre locuitorii oraşului, oameni prietenoşi, cinstiţi, îndatoritori şi foarte serioşi, aproape cu toţii mi-au marcat copilăria, m-au ajutat să mă definesc şi într-un fel chiar să mă formez, să capăt deprinderile unui viitor visător, permanent încrîncenat. Să nu credeţi acum că am avut o copilărie în care nu ne-a lipsit nimic. Din contră. După 1949-1950, cînd tatăl meu, secretar al Primăriei şi apoi al Plăşii Corabia, s-a îmbolnăvit grav, viaţa noastră a devenit din ce în ce mai grea, iar cînd tatăl meu a murit, la nici 41 de ani, am dus chiar mari lipsuri. Eu cred că spaţiul în care te-ai născut influenţează şi chiar determină formarea caracterului unui om. Corabia copilăriei şi adolescenţei şi-a pus amprenta asupra formării şi dezvoltării mele. Ca să răspund într-un fel şi caldei dumneavoastră ironii, trebuie să vă spun că am rămas surprins atunci cînd, înmînîndu-mi-se într-un cadru festiv titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Corabia, am înţeles din discursul domnului primar că aş fi primul dintre cei născuţi acolo căruia i s-a acordat înalta distincţie, în viaţă fiind. Trebuie să vă mărturisesc că atunci cînd am primit acest titlu, în octombrie 2006, am fost mai emoţionat decît la toate celelalte solemnităţi la care mi s-au înmînat distincţii asemănătoare şi premii.

N.C.: Ştiu că vă place Sorescu, poetul şi dramaturgul. L-aţi cunoscut, i-aţi cultivat prietenia, dar prin anii '80 exista un poet, plecat din Corabia, Virgil Mazilescu, considerat, nu numai după Revoluţie, un poet uriaş. Desigur, el nu este atît de "oltean" ca Sorescu, dar poate reprezenta şi el spiritul poetic al unei provincii care nu aşteaptă de la Bucureşti să fie căftănită cultural. Ce reprezintă Mazilescu pentru dumneavoastră?
E.B.: Atunci cînd te-ai născut într-un oraş mic, ca mine, te bucuri de fiecare menţionare a lui, de existenţa fiecărei personalităţi sau persoane care poate contribui la evidenţierea lui. Faptul că Virgil Mazilescu, unul dintre cei mai importanţi poeţi ai secolului XX, despre care se vorbeşte, pe nedrept, atît de puţin, s-a născut în oraşul în care m-am născut şi eu mă bucură nespus de mult, îmi creează un sentiment special, greu de descris. Acest sentiment nu îl trăiesc numai în cazul lui Virgil Mazilescu, ci al multor personalităţi care au văzut lumina zilei în Corabia, chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, nu au rămas decît foarte puţin în oraşul copilăriei şi adolescenţei mele. Virgil Mazilescu s-a născut la Corabia, în primăvara lui 1942, dar cred că familia Auru (Mazilescu fiind, după cum se ştie, pseudonimul lui Virgil Auru) a părăsit înainte de 1947 sau 1948 oraşul, din motive pe care nu le cunosc. Ştiu că tatăl lui era de profesie contabil. Numele de Auru l-am auzit rostit în casa noastră. Este posibil ca tatăl lui să fi fost chiar coleg de liceu comercial cu tatăl meu. Cert este că Virgil Mazilescu, pe care eu nu mi-aduc aminte să-l fi cunoscut în timpul copilăriei mele, şi-a început studiile primare şi gimnaziale la Cuşmir, continuîndu-le în alte oraşe din Oltenia, şi le-a terminat pe cele liceale la "Spiru Haret", în Bucureşti. Am intrat în acelaşi an, 1959, la facultate, el la Litere şi eu la Teatru. Avînd o serie de prieteni printre cei de la Litere, este posibil ca atunci să-l fi întîlnit şi pe Virgil Mazilescu. Ştiu că l-am descoperit în paginile revistei "Ramuri", şi mi l-am apropiat pe poet după lecturarea primului său volum de versuri, apărut la sfîrşitul anilor '60. Poezia lui este una specială, inconfundabilă. Mazilescu îmi pare a fi un nostalgic, un introvertit, dornic însă permanent de spectacol şi spectaculos. Versurile sale sînt incitante. Ca mod de viaţă, Mazilescu mi-l aminteşte pe Serghei Esenin. Virgil Mazilescu nu numai că a frecventat boema artistică, el chiar a fost unul din marii boemi ai scriitorimii române. Sigur, Virgil Mazilescu era catalogat drept un poet de mare talent şi înainte de 1989, dar un poet uriaş, aşa cum spuneţi dumneavoastră, a fost considerat în special după Revoluţie. Mă bucur cînd unii istorici şi critici literari, printre care şi domnul Constantin M. Popa, atunci cînd vorbesc despre poezia românească, în special despre poezia celei de a doua jumătăţi a secolului XX, îl menţionează pe Virgil Mazilescu printre cei mai mari poeţi români. Virgil Mazilescu a scris, ca volum, puţin. Mă întreb uneori cît ar fi putut să scrie şi care ar fi fost locul lui Virgil Mazilescu în poezia românească şi chiar europeană, dacă nu ar fi trecut Styxul la 42 de ani. Personal m-am bucurat atunci cînd am aflat că biblioteca publică din Corabia a primit numele lui Virgil Mazilescu şi cînd, editîndu-se o excelentă monografie a oraşului, autorii au alcătuit un capitol, "Personalităţi corăbiene", unde numele noastre se regăsesc pe aceeaşi pagină, Virgil Mazilescu fiind încadrat de Emil Boroghină şi Ion Oblemenco.

N.C.: Aţi avut o viaţă de actor, cu final de director. Cîtă realitate şi cît teatru încap într-o viaţă dedicată scenei?
E.B.: Nu neapărat pentru că aş fi actor, dar trebuie să mărturisesc încă o dată că eu am fost un ins care în permanenţă a visat, o persoană lipsită de simţ practic, care a fost foarte puţin ancorată în realitate. Nu ştiu cărui lucru datorez asta, dacă starea mea de permanentă căutare, de prospectare şi vis, este o calitate sau o maladie. Dar şi Shakespeare, şi Lope de Vega ne învaţă că "viaţa e vis". "Plămadă sîntem, precum cea din care făcute-s visele / şi scurta viaţă împrejmuită ni-i de somn", spune Shakespeare. La început mi-am iubit enorm profesia de actor, deşi am dorit întotdeauna să ajung şi regizor. În 1963 am absolvit Institutul de Teatru - Facultatea de Actorie, iar în 1985, cursul post-universitar de Regie. Am sfîrşit prin a fi directorul Naţionalului craiovean şi prin a iubi tot ce este legat de ideea de teatru.

N.C.: Dacă n-aţi fi ajuns la Craiova, unde credeţi că aţi fi putut proiecta un alt destin legat de teatru? Aţi fi putut fi altceva decît actor şi om de teatru?
E.B.: Nu ştiu dacă în altă parte decît la Craiova destinul meu ar fi fost unul asemănător. Aici a fost făcut să mă simt un om împlinit. Dacă nu aş fi avut încredere în steaua mea, dacă nu aş fi iubit atît de mult acest teatru, colegii şi oamenii acestor locuri, dacă nu m-aş fi simţit minunat între ei, probabil că aş fi părăsit Craiova, m-aş fi stabilit în altă parte sau aş fi umblat din teatru în teatru. Craiova a fost însă şansa mea. Am avut răbdare şi am aşteptat. Nu am aşteptat însă "cu mîinile în sîn". Am muncit. Am muncit mult. Am făcut de fiecare dată ceva. Ceva pentru teatru şi pentru ceilalţi, lucru pentru care am fost răsplătit înzecit. În trei-patru rînduri mi s-a făcut propunerea de a pleca la Bucureşti. Odată, înainte de 1989, cînd capitala reprezenta un miraj şi o şansă mult mai sigură de afirmare, şi apoi, la începutul şi mijlocul anilor '90, cu o propunere concretă de a ocupa o funcţie asemănătoare cu cea de la Teatrul Naţional din Craiova, şi chiar după anul 2000, atunci cînd părăsisem la cerere scaunul de director al Naţionalului craiovean. Nu am plecat din Craiova şi bine am făcut. Cred că nicăieri nu aş fi realizat ce am izbutit aici, împreună cu colegii mei, cu domnul Silviu Purcărete şi cu ceilalţi regizori. Atunci cînd eram elev de liceu, mulţi dintre profesorii mei erau convinşi că mă voi dedica unei profesii legate de disciplina domniilor lor. Am făcut cu totul altceva şi nu îmi pare rău. Cred că, dacă ar mai trăi acum, şi dascălii mei ar fi fericiţi că m-am dedicat acestei profesii, şi nu alteia. Probabil aş fi putut fi un bun profesor, un arhitect obişnuit sau orice altceva. Sînt însă un om de teatru şi, aşa cum spuneam mai înainte, mă simt împlinit.

N.C.: De acum sînteţi un brand în lumea teatrului românesc, ba, de vreo 12 ani, şi în străinătate. Că e avizat sau nu, spectatorul de teatru, atunci cînd aude de Festivalul Shakespeare de la Craiova, zice automat Emil Boroghină. Vă identificaţi sută la sută cu această reputaţie?
E.B.: Funcţia de director al Teatrului Naţional din Craiova a fost şi este una foarte importantă. Cu cît teatrul devenea mai cunoscut şi apreciat în lume, cu atît şi unii dintre noi, în primul rînd regizorul Silviu Purcărete, apoi actorii, dar şi directorul teatrului, deveneam, la rîndul nostru, persoane cunoscute. Din acest punct de vedere, festivalurile sînt şi mai generoase cu cei care se ocupă concret de organizarea şi desfăşurarea lor. Nu numai în România, ci aproape peste tot, după ce enunţi titulatura unui festival, te îndrepţi cu gîndul spre directorul sau selecţionerul său unic. Dorinţa noastră permanentă a fost de a face din Festivalul Internaţional Shakespeare un festival de foarte bună calitate, de o cît mai ridicată cotă artistică. Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova, şi acum şi de la Bucureşti, a început să fie luat în serios, din ce în ce mai în serios, atît de cei din ţară (ultima dovadă fiind Premiul de Excelenţă acordat de Senatul UNITER pentru cea mai importantă manifestare teatrală a anului 2006), cît şi de cei din străinătate. Eu mă consider o persoană de bun-simţ, dar care ştie totuşi care este aportul său la succesul Festivalului (şi care, în orice caz, nu este unul minor). Trebuie să recunosc că sînt impresionat cînd constat că mă bucur încă de respectul oamenilor, datorită roadelor culese de noi toţi în perioada cît am fost directorul general al Teatrului Naţional din Craiova, că acea perioadă reprezintă pentru foarte mulţi momentul de vîrf al Naţionalului, cu performanţe excepţionale nu numai pentru teatrul craiovean, ci pentru întreg teatrul românesc şi că, spre satisfacţia mea, nu puţini oameni de bună credinţă de aici şi de pretutindeni raportează acea perioadă şi la existenţa şi contribuţia lui Emil Boroghină.

Dumneavoastră fiind unul dintre cei care au alcătuit noul Caiet-program de prezentare al Teatrului Naţional din Craiova, acum Teatrul "Marin Sorescu", îmi permit, profitînd de întrebare, să vă fac nu un reproş, ci o observaţie. Teatrul acesta are o istorie de peste 150 de ani, dintre care, aşa cum spuneam mai înainte, printre cei mai străluciţi rămîn cei din perioada cînd la direcţiunea lui s-a aflat Emil Boroghină. Vă rog, aruncaţi-vă încă o dată, cu toată atenţia, ochii peste paginile din Caiet dedicate acestei istorii şi spuneţi-mi dacă prezenţa şi contribuţia mea este menţionată undeva. Dar zecile de turnee şi participările la cele mai mari festivaluri ale lumii, distincţiile şi premiile obţinute, care umplu multe din paginile elegantului Caiet sînt realizările şi ale acelei perioade, pe care unii specialişti au definit-o ca fiind rodul unei providenţiale întîlniri dintre Silviu Purcărete, Emil Boroghină şi colectivul Naţionalului craiovean. Dacă mai sînt iubitori de teatru care atunci cînd vorbesc de Naţionalul craiovean îl evocă şi pe Emil Boroghină, de ce nu ar fi şi unii dintre ei care să-i lege permanent numele de Festivalul Internaţional Shakespeare? Asta nu înseamnă că eu aş putea gîndi că Festivalul Shakespeare este o realizare exclusivă a lui Emil Boroghină şi că fără el Festivalul nu ar exista.

N.C.: Ediţia de anul viitor, a VI-a, va fi, după cum îmi spuneaţi cîndva, mult mai selectivă. Pe cine aduceţi în 2008 la Craiova şi la Bucureşti şi în jurul cărei idei aţi construit viitoarea ediţie?
E.B.: Programul ediţiei din 2008 se conturează a fi unul complex, cu manifestări de o mare diversitate, în care, bineînţeles, elementele de greutate vor fi spectacolele de teatru. Ne-am propus, obiectiv deosebit de ambiţios, ca ediţia a VI-a să se desfăşoare sub deviza "Mari regizori, mari spectacole, mari teatre ale lumii". Şi-au confirmat prezenţa cu spectacolele lor regizori faimoşi precum Eimuntas Nekrosius, cu al său Hamlet montat la Vilnius, Robert Sturua de la Teatrul "Şota Rustaveli" din Tbilisi şi Lev Dodin cu Regele Lear, de la Teatrul Mic din St. Petersburg. Silviu Purcărete urmează să pună în scenă Măsură pentru măsură la Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova, o coproducţie a Festivalurilor Shakespeare de la Craiova, Gdansk şi Gyula, membre ale Reţelei Europene a Festivalurilor Shakespeare. I-am contactat pe Declan Donnellan şi Nick Ormerod, care vor monta anul viitor Troilus şi Cresida la cunoscuta lor companie "Cheek by Jowl" şi pe cei de la "Royal Shakespeare Company", prezenţa în cadrul Festivalului nostru a acestei cele mai celebre companii teatrale a lumii fiind un vechi vis, foarte aproape de a se realiza la ediţia a IV-a, cînd numai amînarea Festivalului din primăvară în toamnă ne-a privat de această imensă bucurie. De asemenea, sperăm să izbutim să aducem în România, la Craiova şi Bucureşti, Berliner Ensemble cu Poveste de iarnă, în direcţia de scenă a marelui regizor american Robert Wilson. Nemaijucîndu-se, intenţionăm totuşi să proiectăm spectacolele realizate de doi regizori de legendă: Hamlet de la Bouffe du Nord din Paris, montat de Peter Brook, şi Titus Andronicus, pus în scenă de Yukio Ninagawa cu compania sa din Tokyo, prezentat în anul 2006 în Marea Britanie, în cadrul Festivalului "Operele complete ale lui William Shakespeare". Dar, aşa cum spuneam mai înainte, programul este complex şi sper să putem discuta numai despre el cu un alt prilej.


"Extinderea festivalului a fost o mutare fericită"

N.C.: Gurile rele, apropo de extinderea festivalului şi în Capitală, spun că e o chestiune de timp pînă ce veţi muta definitiv festivalul la Bucureşti. Suportaţi bine "presiunile", veţi rezista pînă la capăt?
E.B.: Festivalul Shakespeare a fost creat în 1994 la Craiova, pentru Craiova. Cred însă că extinderea lui a fost o mutare fericită. Dar festivalul, dacă, bineînţeles, va avea susţinerea locală, nu va pleca niciodată de aici. Trebuie s-o spunem că Teatrul Naţional "Marin Sorescu" şi Fundaţia William Shakespeare din Craiova, principalii organizatori, au acum un partener foarte serios în Centrul de Proiecte Culturale ARCUB Bucureşti şi că iubitorii de teatru din România au avut de cîştigat din această fructuoasă colaborare.

N.C.: Nu credeţi că ar trebui să găsiţi un "urmaş" (sau să formaţi o echipă, cum se obişnuieşte acum) pentru a asigura în timp continuitatea festivalului? Pentru că există, veţi concede, riscul ca, în timp, să nu aveţi continuator...
E.B.: Nici un festival nu poate fi organizat de un singur om. Trebuie să existe o echipă. Şi la noi se formează, cu un anume timp înainte de deschiderea festivalului, o astfel de echipă. Festivalul trebuie să fie subordonat unui gînd, unei idei, să fie un tot unitar. De aceea el este proiectat de obicei de un singur om. Asta nu înseamnă că nu sînt binevenite sugestiile de orice fel şi consultările. Ele sînt mai mult decît necesare. Vă mărturisesc că am prospectat, am sondat, dar că, spre regretul meu, nu am găsit încă acea persoană pe care să o simt dornică şi capabilă să se înhame, dezinteresat, la un efort deosebit, la o implicare totală, cum presupune organizarea unui astfel de festival. Dorind ca Festivalul Shakespeare, a cărui calitate de director fondator nu mi-o poate lua cred nimeni, să vieţuiască cît mai mult timp, aş fi cel mai fericit să găsesc, să se găsească, cît mai repede un astfel de "urmaş".


"Bucuria de a fi bunic este cea mai minunată"

N.C.: Ce mai face Nichita?
E.B.: Ca să fiu foarte corect, o mulţime de nebunii. Acum, la vîrsta de 7 ani, e foarte greu de strunit sau de întors din pornirile lui. Fiind "capricorn", cred că este un încăpăţînat genetic. Are o energie căruia nu-i fac faţă doi părinţi şi patru bunici. Noroc cu doamnele casei, care, mimînd severitatea, mai reuşesc să-l domolească. Peste cîteva luni, în toamnă, urmează să meargă la şcoală. Sper ca şcoala să-l disciplineze. Cred că experienţa, bucuria de a fi bunic este cea mai minunată dintre toate cele trăite de om. Mă rog lui Dumnezeu să aibă minte, noroc şi sănătate. Festivalul Shakespeare şi Nichita sînt cei doi poli ai existenţei mele, cîmpurile mele magnetice, care mă atrag şi cărora nu le pot rezista.


(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, mai 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer