Meromorfoze
Laura Cosma
Laura Cosma
În ziua în care se împlineau cincizeci de ani de când erau împreună, Bartolomeu i-a spus Angelei că n-o mai iubește. Max, labradorul, s-a ridicat de la picioarele lui mârâind. Era dimineață și nu apucaseră să-și termine nici cafelele. Angela a sorbit o gură de cafea și s-a uitat la Bartolomeu așteptând să continue. El tăcea și învârtea inutil lingurița în ceșcuță. Nu-și punea niciodată zahăr.
- Nici măcar nu te mai pot privi, a zis într-un târziu. Fiecare clipă petrecută cu tine mă face să mă simt bătrân.
Max a început să latre. Bartolomeu i-a cerut să tacă și, deși era câinele lui, pe care el îl crescuse de mic, ca niciodată, labradorul nu l-a ascultat. S-a apropiat de Angela și s-a frecat îndelung de picioarele ei. S-a liniștit când ea l-a mângâiat pe capul lui uriaș și negru.
Angela a vrut să-i spună că la aproape optzeci de ani e normal să se simtă bătrân, dar s-a simțit copleșită de-un sentiment căruia nu-i știa numele. În toți anii petrecuți împreună, nu se gândise vreodată că dragostea lui s-ar putea termina, câtă vreme ea continua să-l iubească. Îi era milă de el, îi era milă de ea, dar când liniștea a devenit insuportabilă i-a zis:
- În cazul ăsta, n-ar trebui să mă mai vezi. Ar fi mai bine să te muți în casa de oaspeți.
N-a rostit niciun cuvânt în plus, dar el și-a dat seama că nu exista altă cale. Era obișnuit să facă ce-i spunea Angela. Ea era cea care găsea întotdeauna soluțiile. El doar le accepta și întotdeauna îi fusese bine. Și-a luat pipa, câteva cărți și lucruri și s-a mutat chiar în acea duminică. Ea l-a urmărit tăcută din balansoarul de pe terasă cum făcea drumuri. Labradorul se întinsese la picioarele ei și aștepta. Ea nu reușea să înțeleagă această întâmplare sau ce-o fi fost, că era incapabilă să-i dea un nume. Toți acești ani în care îi dăruise totul, pe sine, nu însemnau nimic pentru el? I-a greșit cu ceva? Era o pedeapsă?
- Știi măcar ce zi e azi?
N-a fost sigură că el nu i-a răspuns pentru că n-a auzit întrebarea sau pentru că nu știa.
Frenezia lui, pe care nu și-o putea explica, a obosit-o și a adormit. Când s-a trezit era aproape ora prânzului. A încălzit mâncare și a vrut să-l cheme la masă, cum făcea de obicei. Și-a amintit însă că Bartolomeu îi spusese că nu mai poate s-o privească și i s-a părut nepotrivit. A mâncat împreună cu Max și și-a pus chiar și un pahar cu gin. A adormit din nou și s-a trezit târziu, după-amiază, cam pe la ora la care obișnuiau să bea ceai și să mănânce biscuiți.
- Ar trebui să-i fac și lui? l-a întrebat pe Max. El nici măcar un ceai nu știe să-și facă singur. Oricum, habar n-are unde ținem biscuiții. Și nici n-a mâncat nimic la prânz.
A fiert apă și a așezat biscuiți pe o farfurioară. A pus totul pe o tavă pe care a dus-o pe masa din verandă. I-a trimis un sms în care i-a scris doar atât: Am pregătit ceai și biscuiți.
I-a pus lesa lui Max și au plecat să se plimbe. S-au întors târziu. Cana și farfurioara erau goale. A văzut că în casa de oaspeți lumina era aprinsă și s-a gândit că e mai bine să se culce.
Dimineața zilei de luni a fost ca oricare altă dimineață. Aceeași lumină, nici mai multă, nici mai puțină. Aceleași ciripituri de păsărele. Se poate totuși să fi fost o dimineață mai răcoroasă pentru că, după ce a pregătit cafeaua, a ieșit s-o bea afară înfășurată într-un pled verde cu franjuri. Pe verandă a găsit lădița cu alimentele pe care le comandase la băcănia din sat încă de vineri: legume și fructe proaspete, zahăr, făină, condimente, carne, lapte ouă, mâncare pentru Max. În timp ce-și savura cafeaua, ca de obicei, și-a planificat ziua.
- Azi o să facem o plimbare până la lac, Max, apoi eu voi pregăti prânzul. O să mâncăm, eventual dormim puțin și după aceea, mă gândesc să pictez. Chiar n-am mai pictat demult. Ce zici, Max?
Labradorul a dat bucuros din coadă. Ea a aruncat o privire înspre casa de oaspeți și i-a trimis lui Bartolomeu un mesaj că are cafea pregătită.
Când s-au întors, s-a apucat să gătească o plăcintă cu carne și clătite, iar Max s-a vârât sub masă cu osul pe care i-l zvârlise Angela.
În timp ce pregătea umplutura, și-a tăiat cu bărdița pe care i-o cumpărase Bartolomeu drept suvenir de la Istanbul, în una dintre multe lor călătorii, degetul mare de la mâna stângă. Falanga tăiată a căzut pe jos și sângele a țâșnit. A strâns cu putere ciotul degetului. Sângele curgea întruna și ea privea fascinată cum se scurge roșu și vâscos pe tot antebrațul. Câinele a început să urle.
- Aș putea să-l adun într-o cană. Sau mai bine într-un castron, ar fi mai ușor. Nu-i așa Max? Să nu-mi mănânci degetul!
S-a gândit că ar trebui să sune după un doctor, dar n-a mai fost nevoie. Degetul a început să-i crească la loc. În câteva minute, era regenerat, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea chiar mai puțin afectat de artrită decât celelalte.
- Max, tu vezi?
Cu limba lui caldă, labradorul i-a lins sângele de pe mână.
A adunat de pe jos falanga tăiată și s-a uitat nedumerită ba la ea, ba la degetul cel nou.
- Așa-i că e ciudat, băiete? N-am nicio explicație. Tu? O să ne gândim mai târziu, acum trebuie să fac plăcintă. Ce fac cu asta? S-o arunc?
Câinele a dat din coadă și a lătrat scurt. O umbră a întunecat preț de-o clipă privirea Angelei, după care ea a zâmbit. A spălat bucata de deget, a tocat-o și a pus-o peste carnea de vită. A amestecat și sângele adunat în castron, a pus sare, piper, pătrunjel, mărar și alte câteva condimente. A umplut aluatul și l-a așezat într-o tavă pe care a băgat-o la cuptor la o sută optzeci de grade preț de-o oră și jumătate.
- În timpul ăsta o să fac clătite, Max. O să le umblu cu dulceață de portocale și o să le decorez cu frunze de mentă. Cum îi plac lui. Nu, nu uit, fac și un sos de ciocolată.
Plăcinta arăta incredibil. I-a scris că a pregătit mâncare și că i-a lăsat-o pe masa din bucătărie. După aia, și-a scos șevaletul în gradină și a pictat atâta timp cât i-a permis lumina.
Înainte de culcare, a mâncat și ea o bucată de plăcintă și i-a dat una și lui Max. A spălat farfuriile și s-a gândit că și fără el fusese o zi foarte frumoasă.
În zilele care au urmat a căpătat o rutină: se trezea, pregătea cafeaua pentru amândoi, picta, citea, avea timp pentru foarte multe lucruri pentru care uitase să-și facă timp. Nu regreta, ci doar descoperea uimită că are timp pentru ea. Avea grijă să nu se întâlnească cu Bartolomeu. I se părea straniu că, știind că el n-o mai iubește, nu se simțea deloc nefericită.
La început, oamenilor din sat li s-a părut suspect s-o întâlnească doar pe ea și pe Max, după ce, ani de zile se plimbaseră toți trei. Au început s-o întrebe insistent ce face, dacă e sănătos. Angela le zâmbea amabil și le spunea că e bine, însă ei nu păreau convinși. Ca să le risipească circumspecțiile, i-a chemat în vizită. Când au întrebat de ce Bartolomeu nu îi onorează cu prezența, plină de mândrie ea le-a răspuns că soțul ei lucrează la o carte nouă. Le-a arătat și tablourile ei care, însă, n-au impresionat pe nimeni. Dar nici măcar asta n-a tulburat-o pe Angela. Era firesc că lucrările ei erau neconvingătoare, stângace. La urma urmelor, cariera în pictură era ceva la care renunțase cu mulți ani în urmă, ca să i se poată dedica total lui Bartolomeu. Menirea ei asta a fost: să aibă grijă de el.
Și, deși el îi spusese foarte clar în duminica în care s-au împlinit cincizeci de ani de când erau împreună, că n-o mai iubește, Angela a continuat să se îngrijească ca el să aibă rufele spălate și călcate, să aibă lenjerii curate, îi plimba câinele și, mai ales, să aibă ce mânca. Așa își știa ea rostul.
Gătea zilnic pentru amândoi. I se părea firesc să-i pregătească mesele așa cum o făcuse în ultimii cincizeci de ani, dar acum, în fiecare fel de mâncare era o bucățică din ea și măcar o picătură din sângele ei.
Își tăiase toate degetele și toate crescuseră la loc. Își tăiase o mână și mâna îi crescuse și ea. Într-o altă zi, o bucată de pulpă. Devenise un fel de ritual de regenerare. A renunțat să mai comande carne la băcănie și a început să facă provizii din ea însăși. În scurt timp a umplut cu carnea ei un raft al congelatorului. În zilele care i se păreau prea lungi, a început să gătească diferite feluri de mâncare pe care le congela și care, la nevoie, putea fi coapte ori fierte, trebuiau doar decongelate. Chifteluțe, dovlecei umpluți, lasagna, hamburger, tochituri. Le punea în caserole, cu etichete scrise citeț: Angela pentru Bartolomeu.
Câteodată se gândea că ar fi frumos ca el să-i mulțumească. El însă nu răspundea niciodată la mesajele ei, dar, așa cum îl știa, Angela era sigură că e foarte mulțumit de actuala stare de lucruri.
Până într-o zi, când doi oameni i l-au adus pe Max într-o roabă... cu limba atârnândă, și cu frumoșii lui ochi negri și blânzi închiși pentru totdeauna. L-a îngropat la rădăcina unui nuc. S-a gândit dacă să-i spună sau nu lui Bartolomeu. S-a gândit că Max a fost câinele lui, dar și că lui Bartolomeu nu îi mai păsa de Max. Așa că l-a jelit ea pentru amândoi.
În nopțile care-au urmat, a început să simtă o mâncărime teribilă între omoplați. Îi era imposibil să mai doarmă. Se ridica din pat și se scărpina de tocul ușii până obosea, se băga în cadă și se freca cu peria, încerca să se ungă pe spate, atât cât ajungea, dar nimic nu-i alina mâncărimea. Insomnia a devenit cronică. Încet-încet, și-a pierdut pofta de mâncare și strălucirea din priviri. Și nu mai simțea nicio bucurie îngrijindu-se de nevoile lui Bartolomeu.
Într-o dimineață, după ce o negură s-a lăsat peste sat și s-a ridicat la fel de repede, fără ca nimeni să observe, Angela a simțit o greutate în spate. Mai întâi s-a gândit că ar fi o cocoașă și și-a blestemat soarta nefericită. A căutat o oglindă și a făcut tot felul de contorsiuni încercând să surprindă în oglindă mică imaginea reflectată în oglinda mare din hol. A țipat surprinsă: "aripi". Două perechi de aripi. Frumoase. Mai ales după ce a învățat să le deschidă și și-a dat seama că seamănă cu o molie uriașă.
- Max, Max, am aripi! a strigat ea înainte să-și aducă aminte că labradorul nu mai avea cum s-o audă.
A plâns o vreme, apoi s-a apucat să facă exerciții. Angela a învățat să se desprindă de pe pământ și să zboare. Fiindcă degeaba ai aripi dacă nu le folosești.
Când a reușit, a hotărât că venise momentul. Nu a lăsat niciun bilet, n-a spus nimănui că pleacă și, prin urmare, nici dacă se întoarce. Și-a luat pur și simplu zborul, fără să privească în urmă.
*
La început, lui Bartolomeu i s-a părut ciudat că Angela nu-i mai scrie. I-a trimis câteva mesaje la care, evident, nu a primit niciun răspuns. După ce-a răbdat de foame vreo două zile, s-a hotărât să intre în casă să caute mâncare. În bucătărie, în congelator a găsit etichetate toate semipreparatele făcute de Angela. A dezghețat un pachet pe care scria Angela pentru Bartolomeu, dovlecei umpluți. Cât timp a stat mâncarea în cuptor a căutat-o prin toată casa. Toate lucrurile erau la locul lor mai puțin ea. S-a gândit că a plecat să se plimbe și nu s-a îngrijorat.
Seara, din casa de oaspeți a observat că nimeni nu a aprins lumina în casă. Câteva momente a fost nedumerit, dar și-a zis că s-o fi dus în vizită la vreo prietenă.
După o săptămână, Angela tot nu apăruse. Lumina a rămas stinsă seară de seară.
Între timp, Bartolomeu decongela pachet după pachet, caserolă după caserolă, fără să-i treacă prin minte să anunțe autoritățile despre dispariție.
Vecinii au fost cei care au anunțat poliția.
Anchetă, întrebări.
"Angela a plecat de-acasă. Pur și simplu. Niciodată n-a mai făcut așa ceva. Nu știu unde s-a dus ori ce s-a întâmplat cu ea." Neconvingător. Polițiștii l-au considerat suspect. Probele au început să se adune. Congelatorul era plin de caserole cu carne, cu etichete ciudate, dar băcanul le-a spus că doamna Angela nu mai comandase carne de luni de zile. De unde atâta carne? Au făcut analize și rezultatele i-au cutremurat pe toți.
Concluzia anchetei a fost că Bartolomeu și-a ucis nevasta și a mâncat-o.
"După cincizeci de ani împreună... păreau să se iubească atât de mult. Incredibil", spuneau cu toții. "De ce? Poate ea a vrut să-l părăsească și el n-a suportat ideea? Niciodată nu poți să știi ce e în mintea unui scriitor".