Luna lui Ion
Alexandra Hațegan
Alexandra Hațegan
Când a intrat în casă cu Luna la subraț, tată-so l-a privit suspicios. Luna îl privea și ea suspicioasă pe tatăl lui Ion.
- Ce-i asta, mă?
- E fetiță, a zis Ion de parcă asta lămurea tot.
Copiii de la bloc i-au spus să nu o ia, că o să-l umple de pui, că un băiat ar trebui să aibă un câine mare și fioros, nu o cățelușă bleagă cu pete gri pierdute prin blană. Dar lui Ion nu i-a păsat, i-a fost dragă Luna de la început. Stăpânul ei, un băiat mai mare ca el, a cerut pe Luna patru monede de o sută de lei; de-alea argintii, lucioase, cu chipul lui Mihai Viteazu pe ele. Și dacă Ion nu se mișca rapid, prețul urma să crească.
Ion ținea acasă, într-un borcan plin de abțibilduri, banii ce-i primise la colindat. Nu și-a cumpărat nimic de ei și încă-i mai avea. Știa sigur că are câteva monede căpătate de la vecini și niște bancnote primite de la neamuri. Urcă într-un suflet până la etajul patru și sustrase cu grijă monedele din borcan. Când a coborât pe scări le-a auzit zornăind în buzunar. Nu i-a părut rău de bani, nici măcar o clipă. Ar fi dat chiar și o bancnotă, sau chiar și întregul borcan, doar să i-o dea pe Luna.
După ce achită cățelușa, Ion își simți obrajii arzând. Emoțiile-i umeziră ochii și pe chip avea cimentat un surâs. O mângâia pe Luna continuu, pleoștindu-i urechile. Ea adulmeca încântată palmele mici, prăfuite, iar inima-i bătea rapid, în ritmul inimii lui Ion.
Luna trăi în apartamentul de la etajul patru cam un minut și jumătate. Atâta timp s-a scurs de când Ion intră în casă, cu câinele la subraț, până l-a înhățat tată-so de gulerul tricoului și l-a condus afară. Ion o lăsă pe Luna pe mozaicul gri din casa scării și încercă să negocieze păstrarea ei. Vocea lui rugătoare se auzea de la etajul patru până la parter, și invers. Dar nici măcar argumentele întărite de ecou n-au reușit să-l convingă pe tata lui Ion. Tratativele s-au încheiat când Luna și-a făcut nevoile pe preșul țesut de la intrare. Șutul încasat de câine l-a durut pe Ion până în ceafă. A lua cățelușa și a dezmierdat-o cum a știut, trăgându-și nasul din când în când și reținându-și cu greu lacrimile.
I-a făcut Lunei un culcuș din cartoane, așternându-i adăpost în parcarea din spatele blocului. A dormit rău vreo săptămână întreagă, și doar frica de bătaie îl oprea să coboare în miezul nopții să vadă de Luna. Spre bucuria lui nemărginită, Luna a rămas și a crescut în vara aia cât nu cresc alți câini în șapte ani. Nici un copil din jurul blocului n-a mai fost singur, fiindcă Luna a devenit a tuturor. Împărțeau cu ea felia de pâine unsă cu gem, o învățau comenzi simple, o alintau și îi spuneau de temeri și vise. Iar Ion, din copilul pricăjit și timid, a devenit un fel de viteaz, mai viteaz decât cei patru Viteji cu care o plătise pe Luna. Însă nici măcar el, cu vitejia lui multiplicată, nu a putut să-i oprească pe cei mari când au pus-o pe Luna cea blândă în laț și au dus-o la țară, undeva departe. "La bloc trebuie să fie ordine și disciplină", au spus oamenii mari. Au curățat aleile, parcarea, și au tuns spațiul verde chiar în aceeași zi. Din banii strânși de locatari au vopsit blocul în alb imaculat și au fost mândri de isprava lor. În următoarea seară, un grup de copii se ridicau pe vârfuri să scrie cât mai mare pe peretele alb, cu smoală groasă și neagră, numele Lunei lor.