Iubire (I): Verona

Textele din seria Iubire au fost scrise ca temă a cursului de scriere Wannabe - Fabrica de Scriitori al lui Mihai Buzea (15 septembrie - 15 noiembrie 2024). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.


Verona locuia la etajul trei al unui fost bloc muncitoresc și obișnuia să gândească cu voce tare. Această obișnuință reprezenta, din câte i-a fost dat să înțeleagă, principalul motiv pentru care prima mare iubire a Veronei s-a hotărât să pună punct relației lor. Totul părea să meargă foarte bine până la momentul în care au decis să se mute împreună în apartamentul de la etajul trei. Chiar dacă până atunci locuiseră temporar împreună, în câte o vacanță sau câte un sfârșit de săptămână petrecut la casa de la țară a părinților unuia dintre ei, se părea că bărbatul nu observase sau nu acordase mare importanță obiceiului Veronei de a gândi cu voce tare, atribuind acestui comportament într-adevăr ușor bizar o notă simpatică, etichetându-l ca fiind doar un capriciu copilăresc al femeii. Să locuiești cu un om și cu gândurile lui se dovedea a fi un pas prea mare pentru relația celor doi, iar într-o dimineață indignarea bărbatului luă forma unui geamantan așezat în dreptul ușii de intrare și a unei scrisori care avea să explice tot. Verona primi anunțul despărțirii la fel cum obișnuia să primească tot ceea ce îi aducea viața înainte, vociferând frici și speranțe și enunțând cu angajament și hotărâre strategii de viitor. Vocea ei interioară îi spunea să nu se dea bătută, că doar-doar va găsi din nou iubirea. Și vocea avea dreptate. Nefiind o femeie urâtă și lăsând în general oamenilor o impresie plăcută, nu după foarte mult timp de la prima despărțire serioasă din viața sa, Verona întâlnise cea de-a doua dragoste.

La fel cum o drumeție pare mai scurtă la întoarcere tocmai prin natura ei familiară, și cea de-a doua relație, pășind pe cărarea bătută de prima, părea mai ușor de navigat. Verona îi recunoștea marcajele și popasurile, știa unde să își dozeze efortul și unde să pășească mai cu atenție. Coincidența cea mai fericită era că bărbatul cunoștea de la bun început obișnuința ei de a gândi cu voce tare, fiind, de fapt, un cunoscut de-al ei din copilărie, vecin de scară. Nu îl privise niciodată ca pe un posibil partener de viață, dar grija lui din momentul în care o auzi vorbind pe casa scării cu tristețe despre prima ei dragoste o făcu să își schimbe părerea. Îi aducea flori în fiecare zi și o făcea să se simtă ascultată. Simțea că putea să vorbească cu el, iar el stătea alături de ea, râzând la glumele ei și încurajând-o atunci când își exprima grijile. Dar, tot ca în drumețiile pe trasee marcate, o mică clipă de neatenție poate duce la rătăcire. Pentru bărbat exista un subiect sensibil, cauzat de ceea ce percepea el a fi o problemă fizică. Acesta avea nasul lung și ascuțit, o trăsătură accentuată a feței pe care o regreta și care îi oferise în viață numai necazuri. După ce aburii începutului de relație se risipiră, Verona începuse să se gândească tot mai des la nasul bărbatului și nu mult timp trecuse până când și cea dea doua ei iubire sfârși la fel de subit precum începuse.

Într-un altar al emoțiilor Veronei, cea de-a treia ei iubire ocupa, fără doar și poate, poziția centrală. Îl văzu prima dată într-o dimineață de mai, de la balconul ei de la etajul trei. Alergă să vorbească cu el, abia ținându-și respirația. El îi zâmbi sincer și o ascultă, făcând-o la rândul său să zâmbească. Verona nu credea în dragoste la prima vedere, dar, oricât ar fi clipit, ochii îi transmiteau același lucru. Era îndrăgostită. Și el părea, în ochii ei, la fel. Cel de-al treilea bărbat era cu totul diferit de ceilalți doi, oferindu-i o cu totul altă încredere Veronei și exprimând totodată o altfel de încredere în el însuși. Îi prindea seara și dimineața în balconul ei din fostul bloc muncitoresc, povestind și gândind amândoi cu voce tare. Vorbeau și gândeau amândoi cu atâta lejeritate, încât parcă se cunoșteau dintotdeauna. Poveștile lor erau atât de pure, atât de sincere, încât nici unul dintre vecinii Veronei nu ar fi putut să se supere cu adevărat pe colocatara lor, deși, atât de mare veselie și râset se isca uneori, încât chiar și Verona i-ar fi înțeles dacă s-ar fi revoltat. Dar, pentru că probabil îi doreau să fie în sfârșit împlinită, nu se revoltaseră. Soarele răsărea în cana lor de cafea și apunea în paharul lor de vin. Uneori, stăteau câte o zi întreagă urmărind traseul lui pe cer, răsuflând împăcați la vederea umbrelor lungi pe care le arunca la apus. Alteori, rămâneau împreună noaptea târziu, privind luna și stelele, descriind forme de constelații unul pentru celălalt. În alte rânduri îi priveau amândoi pe oamenii din stradă, care păreau atât de mici în fața dragostei lor, toți cu vieți neînsemnate, grăbiți undeva. În fața unui oraș în mișcare, părea că doar ei doi stau pe loc, de parcă tot freamătul exterior al lumii e doar ceva rezidual ce gravitează în derivă în jurul sentimentelor lor. Nu se certaseră niciodată și nici măcar o vorbă urâtă sau un gând urât nu se aruncase între ei. De data asta avea să țină.

Sunetul traficului estompă bubuitura cu care își făcuse apariția, pe trotuarul din fața blocului Veronei, un trup de femeie. Peste drum, trei alpiniști utilitari îndepărtaseră deja pe jumătate o reclamă la șampon pentru bărbați de pe fațada unui complex comercial, urmând să o înlocuiască cu un mare afiș electoral.