Cu verighetele era o poveste amuzantă sau, mă rog, aproape amuzantă. Când le-am luat, le-am ales un pic mai largi decât era cazul, că auzisem eu, tot tu, deșteapta familiei, îmi spusese el după o vreme, că degetele ți se îngroașă pe măsură ce îmbătrânești și ce rost are să le schimbi, mai bine să ne vină și la nouăștrei de ani. Și apoi, în luna de miere, am mers la mare. Era la început de iunie, toată lumea ne zisese că o să fie nașpa, că apa e rece, că restaurantele nu sunt deschise toate, bla bla, chestii de care am ales să nu ținem cont. Că ce e viața fără un pic de risc și luna de miere fără surprize, pe bune. Ce-i drept, la câți nervi ne făcuserăm înainte, cu nunta, cu verii de-ai cinșpelea pe care era musai să-i invităm, ce dacă nu-i mai văzuserăm de douăzeci de ani, cu mărturiile absolut inutile pe care trebuia să le oferim invitaților, cu popa care ne întrebase privindu-ne drept în ochi dacă am păcătuit, vai, se poate, niciodată, cu rochia pe care mi-o imaginasem într-un fel în care n-avea cum să stea pe mine și cu multe alte mizerii, credeam că gata, de-atunci înainte viitorul ne va oferi doar calme, luxe et volupté, vorba poetului.
Așa că porniserăm la drum fără mari așteptări, dar încrezători, totuși, că va fi bine. Și, într-un fel, a și fost. Temperatură potrivită, și în apă, și în aer, cazare decentă (Hotel Marie, trei stele, cânta o fetiță de vreo cinci-șase ani în hol, în timp ce-și aștepta mama să se machieze sau cine știe ce altceva), o autoservire acceptabilă chiar lângă, fără fițe, lume relativ puțină, pe gustul meu. Victor nu era așa încântat, dar când fusese el vreodată, poate doar când câștiga toate meciurile la Hattrick, dar asta era altă poveste, măcar în luna de miere să lăsăm deoparte jocurile și laptopurile și telefoanele, suntem aici, să ne bucurăm de ce avem. Și ne-am bucurat. Plimbări pe faleză, cărți ciufulite de umezeală și vânt răsfoite pe plajă, bălăceală.
Ca să revin la verighete, eu am reușit performanța să o pierd pe a mea în prima zi, când exersam cele câteva mișcări de înot pe care le prinsesem din zbor. Mi-a căzut pur și simplu de pe deget pe fundul mării, prin nisip, și dusă a fost. După ce mă privise câteva clipe cu ochii ăia răi pe care mult mai des aveam să îi văd în anii următori, Victor dăduse din umeri, aia e, e doar o verighetă. Mai ales că nici nu dăduserăm bani pe ea, o luaserăm la schimb cu niște aur vechi, cumpărat de ai mei pe vremea când doamnele care se duceau lunar în Turcia umblau din birou în birou cu produse de vânzare, blugi, inele, lănțișoare, banii la salariu. În ultima zi, o pierduse și el, în același mod, doar că, spre deosebire de mine, reușise să o recupereze. Am pus repede piciorul peste, ca să nu se ducă, apoi am chemat-o pe Ana, a preluat ea ținutul cu piciorul, iar eu m-am scufundat de două-trei ori și am luat-o, e doar o chestie de atenție, le povestise la întoarcere părinților, care îl aprobaseră zâmbind.
Tu zici că nici nu ești măritată, îmi spusese maică-sa, arătând acuzator (sau poate doar așa mi se păruse mie) spre degetele mele bronzate, pe care verigheta nu apucase nici măcar să lase o urmă albă. O să-mi cumpăr alta, mă grăbisem să-i răspund, dar, până să ajung eu la bijutier, Victor se gândise să planteze în grădină niște viță de vie, să avem strugurii noștri, bio, și, după ce săpase vreo treizeci de gropi și înfipsese în ele joarde de tămâioasă românească și de muscat ottonel, descoperise la final, când să se spele pe mâini, că nu mai are verigheta. Degeaba se uitase peste tot prin curte și scormonise prin pământ, dispăruse ca și când n-ar fi fost.
Aia e, o să trăim și fără ele, hotărâserăm amândoi, deși periodic ba mama, ba maică-sa mai aruncau câte o vorbă despre ce bine ar fi dacă ne-am lua altele, vă dăm noi bani, dacă asta e problema. Dar noi luaserăm deja decizia să nu le înlocuim, eram tineri și nimic nu avea să stea în calea fericirii noastre, nu avea cum. Fluturii din stomac, ce bine că ești, ce mirare că sunt, erau de mult transformați în albine harnice, care scoteau miere din piatră seacă și construiau faguri solizi, în formă de case luate în rate pe treizeci de ani, nimeni și nimic nu ne poate despărți.
Ce tâmpiți. Cum ne-am mințit că nimic nu s-a schimbat, că nu contează dacă el se duce la birou în timp ce eu miros și spăl și hrănesc și schimb și iubesc bebeluși cu pielea fină, care plâng de nenumărate ori pe noapte, până ce corpul meu care duce în brațe corpul lor sapă cărări pe parchetul scârțâitor, până ce creierul meu nu mai știe dacă dorm sau sunt trează, dacă le-am dat sau nu medicamentul care se dă din patru în patru ore când fac febră și stau lipiți de mine cu pielea lor fierbinte mirosind a pâine și a frică și a iubire.
Oricum, nu copiii ne-au despărțit. Nici măcar vreo amantă misterioasă sau vreun admirator secret, care să-mi dea atenția de care aveam atâta nevoie. Dacă ar fi să zic exact de ce am ajuns în punctul acela din care nu a mai fost cale de întoarcere, chiar n-aș ști.
Poate fiindcă dimineața el se trezea devreme și scârțâia prin casă ca o turmă de elefanți, în timp ce eu îmi puneam perna peste cap așteptând să plece, poate fiindcă de multe ori vorbea singur în timp ce eu mă gândeam la altceva sau poate pentru că amândoi ne simțeam neapreciați pentru ce făceam, iar n-ai spălat vasele, iar ți-ai aruncat șosetele sub pat, de ce niciodată nu te joci cu copiii, de ce, de ce. Sau poate că pur și simplu eram plictisiți, obosiți, sătui de rutina care se așezase peste noi ca o pânză de păianjen. Sau poate doar pentru că ne pierduserăm cândva verighetele, semn rău. Mă rog, ca să spun adevărul, până la urmă doar una s-a pierdut definitiv (ce-o mai însemnând și asta), pe a lui am găsit-o la vreo săptămână după ce se mutase, în timp ce încercam să-mi ocup mintea plantând niște bulbi de crini în locul unor vițe demult uscate. Acum stă într-un punguță albastră de catifea, alături de niște cercei desperecheați și-un lănțișor rupt, numai bune de dat cândva la schimb, pe ceva mai de preț. Lui nu i-am spus, la ce i-ar fi folosit, e doar o verighetă.
Și iată-mă câteva luni mai târziu, în unul dintre weekendurile în care copiii stau la el, în vizită la mama, în bucătăria în care și-a petrecut mai bine de jumătate de viață, înfășurând sarmale și prăjind miliarde de bucăți de cartofi, încercând să nu plâng, pentru că ce e de plâns, o relație care s-a tocit, doi copii care o dată la două săptămâni își împachetează haine, cărți, caiete, jucării preferate și lasă pe masă bilețele, o să ne fie așa de dooor de tine, mama, o să ne fie așa de dooor de tine, tata. Sau ce. Niște ani pierduți. Ecranul telefonului se aprinde pentru câteva clipe. Tell me something saucy, îmi scrie ivadooboost pe aplicația de dating, în timp ce mama freacă bine, să nu mai rămână nicio urmă de grăsime, o oală mare, de ciorbă.
