Cel mai greu le era turiștilor sau colegilor angajați de curând la institut, care nici după câteva săptămâni nu reușeau să distingă între ceață și poluare.
Ce-i drept, mult timp ne-am confruntat chiar noi cu această confuzie. Interdicția abruptă din partea autorităților de a folosi cuvântul "poluare", fie în scris, fie într-o simplă conversație privată, ne-a luat pe toți prin surprindere. Dintr-odată, discuțiile meteorologice cereau un grad de atenție sporit, cu precădere pentru cei care nu aveau o muncă de birou, fiindu-le greu să ignore ceața din jurul lor. Dar chiar și pentru noi, care lucram în birou, poluarea devenise principalul subiect de discuție. În fond, să pleci la lucru fără mască de protecție putea să fie mai rău decât să-ți uiți acasă umbrela sau pachetul cu mâncare pentru prânz, dat fiind că atunci încă nu apăruseră automatele cu măști, sau dozele cu concentrat de oxigen. Astfel, în caz de poluare ridicată, erai nevoit să-ți risipești zile de concediu, rămânând închis în casă și întrebându-te dacă acea pâclă gălbuie din fiecare dimineață e poluare sau doar ceață.
Cu timpul ambiguitatea a dispărut de la sine; poluarea a devenit permanentă și, treptat, ne-am dat seama că întrebarea dacă era ceață sau poluare devenise irelevantă. Tot atunci au apărut pe piață acele măști mai rezistente, care aveau avantajul că puteau fi folosite mai multe zile la rând, iar noi ne-am obișnuit destul de repede să nu mai folosim cuvântul "poluare". În schimb, foloseam doar "ceață", cu un ușor accent schimbat în funcție de context, dar pe care cei nou-veniți încă nu-l percepeau, punându-ne adesea în situația jenantă de a le atrage atenția. Nimic nu era mai neplăcut decât să fii nevoit să șoptești la urechea unei celebrități din lumea științei, rugându-l să nu mai rostească cuvântul "poluare", indiferent de limba în care se întâmpla să vorbească.
Din punctul ăsta de vedere, știrea că însuși președintele american urma să viziteze orașul și campusul universitar, a trezit în noi un val de euforie. Câțiva și-au îngăduit chiar să spere că, odată cu această vizită, vor reveni vremurile bune de altădată. Dar pentru cei mai mulți dintre noi, vizita oficială nu însemna nimic altceva decât simpla bucurie că aerul din oraș va fi din nou respirabil.
Firește, știam că va trebui să lucrăm cu toții pentru a reduce poluarea din oraș, iar sacrificiile erau inevitabile - curentul electric și sursele de încălzire urmau să fie oprite pe timpul nopții, folosirea mașinilor personale urma să fie îngăduită doar în scopul părăsirii orașului - dar, în fond, asta era ce ne dorisem mereu, un cer albastru și un oraș în care toată lumea să folosească doar transportul în comun sau bicicleta.
Deși cu fiecare zi aerul devenea tot mai respirabil, mulți rămâneau neîncrezători și continuau să poarte preventiv măștile. Cum era de așteptat, autoritățile s-au văzut nevoite să le interzică pe durata vizitei oficiale, deși nicio lege nu te oprea să ai masca la tine, în geantă sau împăturită în buzunar, doar așa, în cazul în care normalitatea s-ar fi terminat abrupt.
Se știa că președintele american avea să viziteze campusul universitar abia spre ultimele ore ale după-amiezii. Cu toate astea, din nerăbdare, cei mai mulți dintre noi ne-am ocupat un loc încă de dinaintea răsăritului. Și totuși, spre seară, când mașina oficială a traversat campusul și s-a oprit în fața treptelor clădirii administrative, privirile noastre erau îndreptate în direcția opusă, spre orizontul dinspre est, unde cerul era deja întunecat. Într-un ziar de a doua zi a apărut chiar și o poză, fără să înțeleagă nimeni cum de scăpase cenzurii: președintele american ridicând mâna într-un gest discret, dar generos, spre mulțimea întoarsă cu spatele la el.
Probabil că în acel moment ne gândeam cu toții la același lucru, pentru că într-o secundă întreaga mulțime a fost străbătută de acel freamăt colectiv care ia naștere când o masă de oameni devine un singur corp. Imediat s-a auzit un strigăt de bucurie și ne-am dat seama că cerul era acum, la lăsarea serii, complet curat: fără ceață și fără nori, și peste numai o oră urma să revedem, după foarte mult timp, stelele.
"Stelele!" am strigat și mulți dintre noi aveam deja degetul îndreptat în sus, spre cer. Pentru câteva minute am uitat de vizita președintelui, dar strigătul mulțimii și brațele ridicate au alarmat forțele de ordine, și imediat am simțit cum cordonul de polițiști se năpustește asupra noastră. Președintele a fost înconjurat de agenții de pază, apoi a fost grăbit în clădirea administrativă, în timp ce polițiștii au început să restabilească ordinea cu bastoanele de cauciuc.
"Se văd stelele!" au mai strigat câțiva, dar deja vocile lor erau înăbușite de urletele de luptă. S-a creat panică și cei care încercam să scăpăm de loviturile de baston, de gazele lacrimogene sau de arestările aleatorii, ne-am văzut nevoiți să călcăm peste oamenii căzuți pe jos. Mulțimea s-a împărțit în trei grupuri, unul fugea spre poarta de ieșire dinspre vest, celălalt spre cea dinspre est, dar cei mai mulți dintre noi, care formam al treilea grup, am rămas prinși în luptele din interiorul campusului, care au durat până spre dimineață. Apoi am aflat știrea că, din motive obiective, președintele american fusese nevoit să-și întrerupă vizita, iar a doua zi, spre seară, am început să resimțim un miros înecăcios, și am înțeles imediat că acea ceață groasă, pe care o știam cu toții atât de bine, se întorsese peste oraș, probabil pentru totdeauna.
