Corpul de oțel al navei tremură, motorul se opintește din ce în ce mai tare, turbina șuieră tot mai ascuțit... mă uit la turații, 16 mii, 17mii, 18... întind mâna spre telefon să sun pe comandă, mă întrerupe telegraful: half, slow, dead slow, stop.
Se lasă liniștea în mașină, adică aici jos la motoare, mă rog, în măsură în care poate fi liniște când în permanență merge câte un agregat. Și o nemișcare pe care nu am mai simțit-o de multe zile.
Sună telefonul, răspund, e comandantul, am terminat manevra pentru moment, așteptăm pilotul.
Nu lăsăm ancora?
Nu, nu e cazul, suntem înțepeniți bine.
Închid telefonul și nu mă pot abține să nu zâmbesc: am ajuns.
Ies afară și frigul mă mușcă sălbatic de fiecare bucățică de piele dezgolită, dar nu am timp să mă plâng sau să merg să mai pun ceva pe mine.
Așteptasem câțiva ani momentul asta, nu aveam să îl irosesc.
Cerul acoperit de nori negri, doar la orizont mai prind o urmă de soare, până să dispară de tot.
În jur, ceva gheață subțire, dar compactă, se regrupează și ne înconjoară, supărată probabil că am deranjat-o.
Pozez puțin și merg să mă culc, o să am nevoie să fiu odihnit pentru ce urmează.
Pun bateriile la încărcat și mă arunc pe pat.
Mă trezește telefonul, ne cheamă pilotul, trebuie să pornim.
Afară, cerul e complet acoperit și ninge.
Gheața, nederanjată acum, s-a închis peste tot în jurul nostru și, acoperită de zăpadă, formează un corp comun cu orizontul, iar albul ăsta mă orbește și-mi dă dureri de cap.
Cobor la motoare, pornim.
Motorul duduie, în sarcină, dar nu se simte nici o mișcare.
Dăm înainte, înapoi, aceeași poveste.
Sună telefonul iar: ce facem, șefu', că nu ne mișcăm? Mai bag în el?
În motor, adică.
Bagă, dar bagi degeaba, nu vezi ce e în jur? Nici o crăpătura, nimic, și nu suntem spărgător de gheață.
Șuieră motorul, încep să-mi sune alarme, se activează toate limitările posibile.
Înjur în gând pe geniile care au inventat motoarele astea deștepte, cu injecția lor electronică cu tot, făcute să meargă "la consum", nu cumva să scoatem fum, înjur pe Greta și tocul de la ușa de care dau cu capul în grabă mea să merg sus pe comandă.
Nave făcute pentru hobbiți, îmi zic, frecându-mi cucuiul proaspăt, și în pat încap doar pe diagonală.
Ajung sus, comandantul face ture pe lângă telegraf.
Hai că ne sună ăștia într-una, dacă mai venim sau nu, ne pierdem rândul în convoi.
Las' că așteaptă ei, hai să vedem dacă găsim vreo gaură în gheață asta.
E o spărtură, la câteva cabluri de noi, dar că să ajungem acolo trebuie să fim în stare să ne urnim.
Mai facem câteva încercări, înapoi și înainte, babord, tribord, cum ai încerca să scoți mașina dintre altele două parcate până în bara ta. Noroc că trece altă nava ceva mai departe și, cu un troznet, se sparge o bucată de gheață până în prova noastră.
Punem bulbul pe ea și dăm înainte.
Cu greu, parcă parcă înaintăm.
Câțiva metri, jumate de cablu, până când, cu o ușoară smucitură, ne eliberăm și prindem viteză.
Sunăm pilotul: venim.
Ne-a zis el ceva de dulce pe limba lui, ne facem că nu auzim și dăm înainte.
Odată ce am pus pe drum, îmi iau aparatul și urc sus pe etalon - numele vine de la locașul busolei principale, denumită etalon.
E cel mai bun loc pentru poze, în afară de balustradă nu-mi stă nimic în drum.
Alunecăm printre sloiuri o vreme, până când în fața noastră nu a rămas decât o singură cărare prin gheață compactă, un drum croit de spărgătorul din fruntea convoiului.
Navă în fața noastră, navă în spate, full speed ahead, nici un loc de eroare.
Mergem înainte în negura aia albăstrie câteva ore bune, în jur, alb cât vezi cu ochii.
Aici, sus, pe etalon, nu mai aud motoarele, doar un uruit înfundat de la coș și fâsăitul gheții care se freacă de bordaj.
Inspir aerul rece și închid ochii.
Mă simt ca ultimul, singurul om de pe pământ.
Nu știu de ce îmi place atât de mult între ghețuri, poate am fost eschimos în altă viață.
Ușor ușor, mogâldețe negre încep să apară în calea navei.
Oameni, pescari, cu corturi sau snowmobile, își păzesc copcile sau întind sculele de pescuit netulburați de mastodontul de metal care le trece la câțiva metri în față.
Ne apropiem, facem o manevră scurtă, vreo două remorchere ne pun în poziție, dăm legăturile la mal și asta e.
Urc la cabina, pun un ceai cald și dau drumul la muzică: "It's the end of the world as we know it, and I feel fine"
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)


















