Altundeva, un altul se târăște spre lumina printr-o deschizătura nu mai largă decât umerii lui, dintr-un loc care ar da crize de claustrofobie oricărui om normal.
Alții se chinuie să respire în costume incomode de pompier, cu tuburi grele de oxigen în spate.
Sunt scene care se repetă peste tot în lumea asta, de aproximativ un milion opt sute de mii de ori.
Scene de muncă, de eforturi uneori supraomenești în condiții greu de imaginat, scene dintr-un film care se derulează chiar acum în aproximativ o sută de mii de locuri pe planetă.
Nevăzut, neștiut film, dar care afectează 8 miliarde suflete.
E o binecuvântare să te naști pe o planetă acoperită de ape, dar și o provocare.
Pentru cea mai mare parte din istoria noastră pe pământ, hărțile lumii au fost pline de goluri, goluri care trebuiau umplute și au fost, de o mână de nebuni curioși, curajoși, mânați de dorința de e descoperi, de a cuceri, de vise de mărire, goana după faima sau pur și simplu de nevoie, de teamă.
Sunt cam 3 milioane de epave pe fundul mărilor, martori tăcuți pentru secolele de luptă cu necunoscutul, cu propriile frici, cu proprii demoni, iar numărul lor este în creștere, dovadă că lupta asta nu s-a încheiat nici acum.
În medie, două nave sunt pierdute pe săptămână, uneori cu tot cu echipaj.
Cam 300 de suflete pe an rămân acolo, tribut de sânge pentru zeița Calypso.
Pentru ei și pentru cei care îi așteaptă, filmul nu are happy-end, dar mereu vor fi alții să le ia locul, pentru că în lumea modernă în care trăim, în care peste 90% din comerțul global se desfășoară pe ape, este nevoie de nebuni curajoși.
Și, dincolo de numere seci în niște statistici, într-o industrie care nu se oprește niciodată, sunt oameni.
Bărbați, tineri și visători, sau maturi, în care vântul și valurile au sculptat colțuri ascuțite ca în stâncile țărmurilor furtunoase, femei cu mai mult curaj decât găsești într-un club plin sâmbătă noaptea în Mamaia, ei nu se opresc niciodată, nu se dau bătuți, nu renunță.
Pentru că știu că în momentul în care au făcut primul pas pe puntea de metal, nu mai există alt drum decât înainte.
Oameni care își pun viața pe pauză pentru a menține mașinăria asta globală în funcțiune, oameni pentru care nu există recunoaștere, gratitudine, oameni pe care nu-i oprește nimeni pe stradă să le mulțumească pentru servicii sau sacrificiu.
Oameni care atunci când lumea s-a oprit brusc și s-a închis în case, de spaima secolului, au mers înainte.
Izolați, ignorați, rupți de casă, obosiți peste măsură, singuri, au continuat.
Oameni pe care nu-i știe nimeni și pe care toată lumea îi vede, de fiecare dată când se uită la telefon, de fiecare dată când deschid laptopul, când se urcă în mașină, când pun benzină, de fiecare dată când se îmbracă, mândri, cu ultimele haine de pe Temu.
Fără nume, fără chip, ducând după ei tot felul de povești de viață, de prin toate colțurile lumii, purtând cine știe ce dureri și ce doruri în suflet, ascunzându-și lacrimile într-un colț de cabină înghesuită, separați de istorie dar uniți de o pasiune comună, de o chemare pe care doar ei au auzit-o, sunt un milion opt sute de mii de inimi bătând în ritm de motoare, un milion opt sute de mii de mici Atlași ducând pe umerii lor 8 miliarde de suflete.
Un milion opt sute de mii de oameni care merită un chip și câteva cuvinte spuse din inimă.
Mai mult de jumătate din viață mi-am petrecut-o pe mare.
Am adunat în suflet mai multe povești decât pot spune în câți ani mi-au mai rămas pe pământul asta.
Am uitat mai multe nume decât învață altcineva într-o viață.
Am simțit durerea, bucuria, spaima, speranța.
Am luat tot ce e mai bun din fiecare experiență pe care am trăit-o, am încercat să văd tot ce e mai bun în fiecare om, indiferent de ce îmi spuneau manualele de istorie sau jurnalele de știri că ar trebui să simt pentru ei.
I-am considerat și îi consider frați și sunt mândru să fiu unul din ei.
Unul din cei nevăzuți, neștiuți, cel din măruntaiele motorului, cel din costumul de pompier.
Eu sunt toți și suntem toți unul.
Suntem marinari.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
