Nu s-au mai mișcat de zile întregi.
Șeful echipajului privește la pânzele care atârnă, inutil, pe catarg.
Nici o boare de vânt nu le animă, nici un nor pe cer iar soarele îi arde nemilos.
Își linge buzele crăpate, încercând să le umezească, dar nici salivă nu mai are.
În jurul lui, pe puntea de lemn fierbinte ca un cuptor, restul echipajului stă prăbușit ici colo, înghesuiți sub câte o fărâmă de umbră.
Anul este 1473, iar cu numai câteva luni în urmă, corabia lor, semeață, cu toate pânzele umflate de vânt părăsise portul din Portugalia, îndreptându-se în inima oceanului.
Aveau să meargă spre sud, mai departe decât oricine altcineva până atunci, în ape necunoscute.
Înfruntaseră furia Atlanticului de Nord și răzbiseră în ape mai calme și mai calde.
Norocul părea să fie cu ei, dar apoi, parcă însuși Neptun, furios pe îndrăzneala lor de a-i încălca regatul, își chemase toate vânturile înapoi și-i abandonase.
Blestem, își spuse nostromul, e Pedeapsa de Sus.
Dumnezeu ne pedepsește trufia, nimeni nu ar trebui să ajungă la capătul lumii.
Și chiar simțeau că au ajuns la capătul Lumii.
Steaua Nordului, Polarisul, ghidul oricărui marinar în nopțile negre de pe ocean, se ascunsese.
Stelele atât de familiare nu mai erau la fel.
Până și luna le apărea întoarsă pe dos, iar busola o luase razna.
Proviziile de hrană se stricaseră, apă de băut devenise tulbure, caldă și stătută.
Câțiva marinari mai tineri încercaseră să bea apă de mare, dar începură să delireze și au trebuit să fie legați și zăceau așa, pe punte.
Ca morți, cu ochii deschiși larg spre cerul spre care își trimiseseră rugăciunile de salvare.
Apă limpede a mării îi îmbia cu promisiuni răcoroase, dar acolo se ascundeau alte pericole.
Un tânăr ucenic care dăduse monotonia vieții la uscat pe promisiunea aventurii pe mare, cedase deja tentației.
Câteva umbre gri, o vânzoleală scurtă, un urlet de groază și durere care le răsună și acum în urechi, și gata.
Doar o pată de sânge rămăsese, care a dispărut încet.
Tineri nebuni și fără respect pentru ocean, își zise nostromul, din cauza lor să fie?
Din cauza lor?
Poate că ar trebui să facem ceva, nu știu ce, să îmbunăm Cerul, pe Dumnezeu și pe toți Zeii marii.. asta e!
N-avea de unde să știe, dar în momentul acela, din mintea lui tulburată de sete și de căldură s-a născut un obicei care avea să definească marinăria pentru următoarele secole.
Cum nu știau, de altfel, că nu era nici un blestem, nici o pedeapsă divină.
Nimeriseră într-unul din temutele "doldrums", zone între tropice și ecuator de calm absolut, fără vânt, cu temperaturi care ar fierbe și un ou în coajă.
Erau primii oameni care trecuseră brâul Pământului, Ecuatorul, pe ape.
Nici jumătate de secol mai târziu, un oarecare Jean Parmentier, călătorind spre Sumatra, era primul care documenta un botez la trecerea Ecuatorului.
Bine, fiind francez, rafinat, nicidecum ca barbarii de peste Canal, zgomotoși și mereu cu sticlă de rom în mâna, i-a spus "knighting", ceremonie în care s-a cântat solemn Salve Sancta Parens și în care s-a consumat carne de ton fiartă și s-a băut vin, ce altceva.
Era, la urmă urmei, un moment care trebuia sărbătorit, iar cei 50 de novici au fost făcuți "chevaliers de la mer".
În timp, ceremonia a evoluat și ea, cu elemente noi.
Prin 1557 se practică înnegrirea fețelor celor botezați cu funingine de pe fundul ceaunelor și scăldarea lor în mare.
O sută de ani mai târziu și-a făcut apariția și Neptun cu alaiul lui pentru prima dată.
Diavoli, doctori, măscărici, un ritual de "trecere" pentru cei inițiați, în care trebuiau să se dovedească vrednici să pășească în regatul puternicului Zeu.
Încă un salt de 100 de ani în viitor și pe puntea navelor se întinde o parâmă groasă, reprezentând Ecuatorul, care trebuie tăiată de cel mai puternic dintre inițiați, dintr-o singură lovitură de topor.
Apoi, după negocieri dure, dacă marinarii sunt considerați vrednici, Neptun le înmânează cheia regatului său.
Astăzi, în lumea asta a rațiunii, a tehnologiei care ne-a permis să cucerim planeta și elementele, nu mai este loc de teamă.
Nimeni nu mai tremură la gândul unei pedepse divine, nu mai există superstiții prostești, iar botezul marinăresc a devenit un spectacol și atât, un prilej de relaxare și distracție într-un mediu în care stresul este omniprezent altfel, nu?
Hmm, tineri nebuni și fără respect pentru ocean, îmi zic în barbă.
Întotdeauna este loc de teamă, nu știi cu adevărat ce-i aia până nu ești prins în încleștarea oceanelor la Capul Bunei Speranțe, sau la Capul Horn.
Noi știm, să nu ne cerem pedeapsa divină, să nu-l supărăm pe marele Neptun, noi știm să nu fluierăm la bord, să nu stăm cu spatele la prova, noi știm ce poate doamna albastră, noi, care i-am gustat buzele sărate, noi care i-am adus ofrandă noastră de ani din viață.
Noi, "shellbacks", noi, "chevalier de la mer".
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
