Prima vizită a fost, totuși, spre a revizita Acropole, aflat în vast proces de restaurare (dar asta am zis de fiecare dată când am mai fost aici). Și, dacă am coborât de sus, de la Parthenon și Atena Nike și Erehteion și templul lui Augustus, care va fi făcut mai prezent, ni s-a spus, după restaurare, prin Propilee, spre Plaka, musai să intrăm la muzeul dedicat Acropolis. În primul rând, pentru că este o clădire relativ nouă (2001-2009), făcută de regretatul Bernard Tschumi, primul arhitect deconstructivist, după colaborarea cu filosoful francez J. Derrida pentru parcul La Villette din Paris (tschumi.com/projects/2). În al doilea rând, pentru comorile coborâte de sus, de pe colina sfântă, în muzeu, inclusiv originale de coloane și cinci din cele șase cariatide rămase după ce una s-a mutat la Londra, mulțumită lordului Elgin, împreună cu friza Parthenonului, de găsit acum la British Museum.
Când am vizitat locul prima oară, în 1995, muzeul era în coasta sudică a Parthenonului, minor. Acum, locul este enorm și pare că așteaptă viitoare descoperiri spre a se umple la capacitate. În realitate, clădirea este o aplicație a conceptului de co-prezență, agreat de Peter Eisenman cu același J. Derrida pe când lucrau împreună, culmea, la o porțiune din Parcul La Villette. Metoda de proiectare, deja împământenită în practica curentă, constă din doi pași: 1) investigarea și documentarea tuturor instanțelor anterioare prin care va fi trecut amplasamentul; 2) construirea a ceva care nu doar să recapituleze toate straturile documentate, ci și să se adauge la acest palimpsest, recapitulându-le într-o singură instanță, ca și cum timpul ar fi extras dintre paginile sitului și totul ar fi, cum altfel? - coprezent.
La Wexner Center din Columbus, Ohio, Peter Eisenman a mai colapsat pe amplasament și culoarele aeriene de deasupra orașului, rezultând ceea ce a rezultat (archdaily.com/ad-classics-wexner-center-for-the-arts-peter-eisenman).
La Atena, avem trei straturi separate: dedesubt, șantierul arheologic al anticei Atene, cu trama sa stradală și un mic spațiu expozițional al celor găsite in situ. Peste acest fragment de oraș antic plutesc două niveluri de expunere muzeală cu originalele de pe Acropolă, inclusiv, cum ziceam mai sus, cu cinci dintre cariatidele originale. Aceste niveluri sunt aliniate cu străzile de azi. În fine, sus este un ultim nivel, aliniat cu Parthenonul și complet transparent către întreaga Acropolă. Vorbind de transparență, sticla structurală permite, din loc în loc, transparența pe verticală a tuturor acestor straturi.
Reproșurile sunt cele obișnuite: că e prea masiv, că nu e tocmai spectaculos arhitectural și altele. Mie unuia mi-a plăcut chiar mult: spațiul interior este generos, deschis pe câte două și trei niveluri, pe alocuri și, la drept vorbind, e pe potriva masivității Parthenonului. Sper că, dacă veți fi urmărind rubrica aceasta, vă amintiți că am pomenit despre un templu de pe insula Aegina, Templul zeiței Aphaia, care este considerat dacă nu prototipul, atunci cel puțin o sursă de inspirație pentru Parthenon. Și acolo sunt straturi, cel mai de deasupra, cel pe care îl vizităm astăzi, este templul doric care era consacrat la 490 î.H. Și acolo s-a încercat, în limitele permise de arheologie, o ex-punere, fie și parțială, a lucrurilor acoperite, din straturile 1 și 2, astfel încât toată complexitatea ansamblului, dimpreună cu peisajul arhetipal, să fie deodată, acolo.
Data viitoare, tot un proiect dedicat coprezenței și tot din Atena.
