prezent prezent prezent
ruptură de trecut ca de o boală
refuz al exceselor memoriei
refuz al explicațiilor
refuzul de a mai disocia
refuzul de a mă (mai) complăcea în: trecut, visuri, scuze, simboluri, interpretări, clișee, învățături din viețile altora, superstiții
2024:
prima dată când am simțit
fizic
că suferința nu mai are loc în corpul meu
(și că trebuie să găsesc altceva,
mai puternic și nu nociv)
doar prezent:
nu vreau decât să fiu aici, acum
și alte lucruri despre care nu scriu
(pentru că încă nu știu cum să scriu despre lucrurile atât de bune și pentru că, de fapt,
nici nu sunt neapărat convinsă că trebuie scris despre ele)
și:
mirosul aerului din Malta la sfârșit de ianuarie
o petrecere wild în Saint Julian's
bulevardul central din Durrës la sfârșit de iulie
primăvara în Atena și senzația că viața e posibilă
filmul Fuses de Carolee Schneemann
stat în pat, bolit și uitat singură la filme experimentale
o senzație bruscă de claritate a minții pe care nu știu cum să o explic
- prezent solid, siguranță, prezent -
ascultat La mer de Debussy până mă ia somnul
stricat o țigară electronică atunci când am încercat să o curăț
un vis în care întâlneam o polițistă care mă întreba:
- Ce faci aici?
și eu răspundeam:
- Încerc să-mi dau seama dacă e vis sau realitate.
iar ea mă consola:
- E realitate.
și, totuși, aveam unele dubii (question authority!)
- dar nu aveam curajul să mă arunc de pe o stâncă sau să mă rănesc în vreun fel,
ca să mă trezesc -
strada Hoxha Tahsim din Tirana, șarmantă și haotică
ziua în care am auzit exact ce aveam nevoie să aud
(tot în Tirana, în Piața Skanderbeg)
și apoi am privit munții și lăsarea serii din autocar
starea de renunțare, pentru că altfel nu se poate trăi
- are sens? -
și alt vis, în care vedeam un mort care învia,
după ce îmi picura sânge în cap dintr-un copac -
iar luni mai târziu găseam o metaforă similară într-o poezie de Miroslav Holub.
Și gândul că nu mai scriu retrospectivă anul ăsta, că e doar treaba mea cum mi-a fost anul.
De asemenea, convingerea că
e un mare dar
să te
maturizezi
(în sfârșit).
Și somn -
îngrijorător de mult
în casa bunicilor
çaj mali sau cafea turcească pe malul lacului
plăcerea de a mă certa în eseuri
băut două Negroni de nervi
citit Arta Popescu la Boiler de la Muncii
și râs aproape cu lacrimi în metrou, de la aceeași lectură
ascultat Mitski într-o stare de melancolie dulce-amară
de la un punct mai mult maladivă decât terapeutică
mers pe jos de la Izvor până în Titan, de 1 martie
dat (la multe recomandări și insistențe) Adobe Premiere Pro pe DaVinci Resolve
mers în Tuzla cu A., rezistat exemplar
deshidratate și pe stomacul gol
(de unde au găsit corpurile noastre resursele?)
genul de zi în care la fiecare pas parcă îți pune cineva piedică
certată de salvamar pentru că n-am știut să descifrez steagurile
usturimea sării pe piele
și corpul care se strânge în timp real ca un pulover de lână intrat la apă.
Revelație: nu e nimic în neregulă cu mine.
Decizie: n-o să mă mai justific pentru faptul că dorm până târziu.
Șoc: unii oameni vorbesc despre sexualitate cu aceeași nonșalanță (și uneori batjocură) cu care vorbesc despre defecare
(doar pentru că au loc, aproximativ, în aceeași parte a corpului?).
Două întâlniri atemporale:
Diana Rakipi (virgină jurată) și Jeni Acterian (al cărui jurnal l-am devorat
de voie și de nevoie
mereu cu o umbră de remușcare - pentru că știam că nu am dreptul)
17 sticle de vin alb și prosecco primite cadou de la prietenii mei
- vechi și noi -
când am împlinit 25 de ani
și mici obsesii care fac viața mai frumoasă:
cafeaua de specialitate (care încă nu îmi iese impecabil)
fotografia pe film (nu întotdeauna rentabilă).
Scris un poem care am simțit că a cutremurat și morții din mine
(uneori când scrii despre desprinderea de trecut, fără să vrei, poate inevitabil,
te reîntâlnești cu trecutul;
era sfârșit de mai
și mi-a luat câteva zile să-mi revin;
m-am plimbat amețită în jurul lacului,
cu mintea plină de aburi de ceață
și mi-am zis să am răbdare).
O plimbare lungă (m-am și rătăcit un pic, dar a avut farmec), într-o duminică tăcută
în cartierul Fabric din Timișoara
Camille de Saint-Saëns, Le carnaval des animaux:
Aquarium și Le Cygne, în special
duminici de toamnă pline de grație în Bucureștiul aproape gol
prânz în oraș, mers la cinema, felinare care se aprind înainte să se întunece complet
o criză de râs în Muzeul Colecțiilor de Artă
o excelentă lecție de literatură de la Virginia Woolf
într-O cameră doar a ei
chiar când realizam granița subțire dintre terapeutic și alienant
(de exemplu, atunci când faci curățenie sau gătești -
și la câte alte lucruri nu se aplică?)
visat că mă întâlneam pe mine copil și mă îmbrățișam
visat că ninsese cu cristale de sare,
iar eu și A. făceam îngeri de sare în curtea blocului meu
visat că pluteam în aer.
Și răni care se transformaseră într-un fel de crustă interioară
gândul că de asta e Metamorfoza o capodoperă
și aceleași răni care se vindecă, deși nu mai credeai neapărat
și cum să trăiești două vieți
sau cum să faci din ele una singură
să nu ceri de la tine și de la realitate perfecțiunea pe care o ceri în artă
cum să fii în prezent, atunci când arta îți cere
(chiar îți cere?)
să fii veșnic altundeva?
Cum să aparții și aici, și acolo?
Și gândul că
e minunat să ai un loc al tău
unde nu trebuie să pari nimic, să explici nimic
să ai un spațiu în care să poți să fii gol,
oricât de greu ar fi, de multe ori, să revii de acolo
(a nu se uita niciodată momentul
când Louise Bourgeois urlă la o tânără artistă
că a face artă este a privilege, nu a torment).
Și acea indescriptibilă claritate a minții cu care m-am trezit cândva prin primăvară
puțin paralizantă, dezorientantă
și care a țâșnit pe neașteptate și în autobuz,
într-o altă zi, pe la amiază,
discret și acaparant
ca și cum lucrurile aveau brusc volum și greutate
și carnea mea era carne din nou și prin mine curgea sânge mai sigur decât de obicei
curgea sânge prin mine:
doar prezent
singura ta resursă e prezentul.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)