Nu pot spune nimic, mă las pradă tăcerii.
Nu citesc, nu văd nimic, de sâmbătă și chiar de dinainte, de la ultimul examen, cel de vineri. Plănuisem nenumărate cărți și filme de vacanță.
Ideea de a reveni la ele îmi pare, acum, străină.
Anii 2017-2025 au fost, pentru mine, anii Cleo.
A venit cu zăpadă, a plecat pe zăpadă.
A marcat un stil de viață nomad, de fugit de acasă pe câmpuri. O luăm în mașină și o zbugheam în Bulgaria sau la țară, la Adamclisi sau pe plajă.
O țineam în casă de Revelion, ca să nu fie expusă agresiunii petardelor.
O țineam acasă în ultima vreme, în care călătoriile s-au rărit, deși Schengenul ne eliberase frontierele. Îmbătrânisem împreună. Nu o știam bolnavă, deși era, cronic chiar.
În toți anii aceștia, au trecut mulți câini și pisici prin viața noastră. Despre Mielu am postat intens în anul în care m-am străduit să îl salvez, 2018.
Ea pleacă ultima dintre toți câinii dragi, iubiți, nesalvați și îngropați de noi, dar prima în ierarhia felului în care ne-a marcat existența, prin durată, intensitate și un stil de viață care nu va mai putea reînvia niciodată. E la Adamclisi, lângă Aurica, pisoiul pandemiei, lovit și el, scurt, de o soarta implacabilă.
La sfârșitul verii 2019, ajunsesem pe o plajă mare, uriașă, lângă Sozopol, acolo unde amplitudinea golfului și furia marii răvășite de vântul noului anotimp tomnatic creau impresia de ocean. Nu am văzut niciodată oceanul, doar l-am intuit din filme. Intuiția mea se potrivea cu plajă aceea neverosimilă. Locul era prea îndepărtat de casă, motiv pentru care Cleo nu era cu noi, dar eu mi-am dorit, atunci, să revin cu ea pe acea plajă, special pentru a-i vedea urechile fluturând în spațiul ei. Nu m-am ținut de promisiune. Nici eu nu am mai pus piciorul acolo.
Am trădat-o de prea multe ori pe biata mea Cleo, în scurta ei viață de 8 ani fără 8 zile. Sunt multe de povestit, dar nu are rost.
Viață mea nomadă alături de Cleo a murit, și ea.
I-am scris și desenat o poveste, în parte la mașină de scris (Nucleară mea galbenă), în parte pe telefon, stându-i alături, în timpul perfuziilor, în ultimele zile de zăpadă. Am alcătuit un carnet, început sâmbătă, când începea sfârșitul ei, iar eu eram încă neatentă la el.
Cu puțin timp înainte să se sfârșească, tasta C a mașinii de bătut a început să șchioapete. Nu mai cobora, când o apăsăm. C este o literă precum o jumătate de inima. După ce a murit, litera C și-a revenit și a început să bată corect, fără piedică. Am rămas aici singură, cu inima tresărind la fiecare tasta C bătută de mașină, așteptând să răspundă, de dincolo, cealaltă jumătate de inimă.
(Constanța, 19 februarie 2025)