Șapte, opt și nouă

- Unde crezi că pleci, derbedeule?, strigă după mine nenea Vasile.
Întind pasul. Cu coada ochiului îl văd cum scoate capul prin ferestruica gheretei de pază, din care știu sigur că nu o să iasă decât după prânz. O iau la fugă prin fața lui și ajung în strada principală. Nu are cum să vină după mine, el niciodată nu-și părăsește postul. Din două motive: unul e că nu are voie să plece din curtea școlii, și al doilea e că nici nu-i plac copiii. Iar ca să mă și prindă, nicio șansă! Sunt campion la sprint. Anul trecut, în clasa a VII-a, am scos cel mai bun timp dintre toți băieții școlii.

Pe stradă e liniște. Merg pe trotuarul cu denivelări și-mi închipui cât de greu trage mama de scaunul cu rotile al lui Victor, când îl scoate la plimbare. Îmi ascund mâinile în buzunarele gecii, îmi așez din umeri ghiozdanul pe mijlocul spatelui și dau cu piciorul într-o piatră. Mă gândesc că aș vrea ca fratele meu geamăn să poată merge de unul singur. Din castanii de pe margine atârnă păstăi lungi, ca cele de fasole verde. Mie nu-mi place mâncărița de fasole verde, dar Victor o adoră.

Mă opresc în fața magazinului cu încălțări și privesc prin vitrină. Aș vrea să pot juca fotbal cu Victor, nu doar să îi port adidașii. Mama îi cumpără doar ca să-l înveselească. Săptămâna trecută, Victor a fost atât de bucuros când i-a primit, încât a dormit trei nopți încălțat cu ei. Apoi mi i-a dat mie. Purtăm același număr, ce noroc pe mine! Din magazin iese grăbit un domn îmbrăcat cu un pardesiu bej, își împinge ochelarii pe nas și traversează strada. Nu e bine ce face, nu e trecere de pietoni.

Soarele trece din când în când printre ramurile castanilor. Când îi simt razele pe față, îmi e cald, îmi e bine. Ca atunci când mama mă mângâia pe obraz. Când avea timp și de mine.

Din spatele unui gard de fier mă latră un cățeluș maro cu urechi clăpăuge. Atâta gălăgie face, iar el e atât de mic! Cine îl poate crede că e câine rău, așa cum scrie pe poartă? În casa stăpânilor lui, la fereastra deschisă la parter, fâlfâie o perdea. Tot intră și tot iese prin ochiul de geam, de s-ar hotărî odată ce vrea să facă! Aud o femeie cum strigă la cățel să se potolească. Precis gătește în spatele perdelei, căci se aude ceva sfârâind, probabil pe aragaz, și miros de chiftele îmi umple nările. Da, chiftelele îmi plac, păcat că nu avem bani să putem mânca mai des. Toți se duc pe doctorii lui Victor. Dar e bine și așa, măcar să se facă el bine! Eu pot răbda de foame o vreme.

O mașină claxonează undeva, în spatele meu. Întorc privirea și văd că domnul cu pardesiu a reușit să traverseze. Doar Victor n-a apucat, alergând după minge. Noroc că nu a murit - așa a spus mama când l-a adus acasă din spital.

Din față vine un grup de oameni. Mă lipesc de gardul din dreapta, gard tencuit, pe care cineva a scris cu graffiti jos comuniștii, mă lipesc de zid și stau pe loc, ca să poată trece grupul pe lângă mine. Vorbesc o limbă străină, cred că sunt chinezi sau japonezi, căci au ochii alungiți și sunt tare scunzi. Ai zice că sunt pitici. Piticii din povestea pe care ne-o citea mama când eram mici. Unul fotografiază o tufă de trandafiri galbeni, ce abia pot sta cocoțați pe gardul curții. Când grupul ajunge în dreptul meu, o fetiță cu părul negru, strâns în două cozi cu funde colorate, mă arată cu degetul și începe să râdă zgomotos. Mama ei, sau bunica ei, că nu-mi dau seama, o trage de mână și-i șoptește ceva la ureche. Fetița se oprește și mă privește cu ochi triști. Ce repede și-a schimbat privirea, oi fi având ceva pe nas sau pe față, mă întreb. De ce o fi bufnit-o râsul așa?

Traversez la colț, pe trecerea de pietoni, și pornesc înapoi, pe aceeași stradă, pe trotuarul din stânga. Să mă întorc la școală, îmi spun, ar fi bine să ajung la ora de mate.

Dintr-o curte iese o fată blondă, cu părul lung. O văd mergând înaintea mea, în aceeași direcție. Ocolesc roata unei biciclete rezemate de un gard cu zăbrele. Cum o fi lăsat-o așa, nelegată cu lanț? Mă uit mai bine și văd că ghidonul e asigurat, totuși, cu ceva sistem interesant, nu am mai văzut așa ceva. Un fel de cutie cu cifru. Din casă iese o femeie care mă ușuie. Ce cauți acolo, derbedeule? Vrei să furi bicicleta? Mă îndepărtez rapid și mă întreb de ce toți îmi spun azi că sunt derbedeu? Eu nu sunt ca tata, când l-a amendat poliția pentru că a bătut-o pe mama, de i-a învinețit ochii. Mă împiedic, cad grămadă peste un tomberon lăsat la o poartă. Azi e luni, poate trece mașina de gunoi, cine știe?

Fata blondă se întoarce spre mine, mă privește ca și cum ar vrea să se asigure că sunt bine. Lovesc cu fruntea niște crengi evadate din curtea în care era trunchiul. E frumoasă, îmi spun. Seamănă cu prietena mea de anul trecut. S-a mutat cu părinții în Spania. Noroc că am apucat să ne pupăm și noi de câteva ori. Primele dăți doar ne-am pupat pe obraji, țoc, țoc, abia spre final am îndrăznit să ne sărutăm pe buze. Anul ăsta nu am prietenă. Nu că nu aș putea, dar vreau să mă ocup cu învățatul, am evaluare la vară și trebuie să reușesc să intru la un liceu.

Pe partea asta de stradă nu sunt copaci și e soare peste tot. Îmi e mai bine așa, cu căldura asta pe mine. Observ pe umăr o pată mare, albă. Pff, de asta râdea chinezoaica? Că aveam găinaț pe geacă? E uscat, oricum, nici nu mai miroase, o să îl curăț la școală, la baie. Privesc spre asfalt și văd că sunt în mijlocul căsuței cu cifra trei, într-un șotron desenat cu cretă roșie. Intenționez să sar într-un picior, asta îmi vine în gând. Apoi mă opresc. Nu, nu pot face asta, mă vede fata din față și râde și ea de mine. Nu mai ești copil, ce naiba!, nu mai trebuie să te joci. Miros de covrigi calzi, cu mac și cu susan, îmi vine de la covrigăria de alături. Să iau și eu doi. Mă caut prin buzunare. Nu am bani, am uitat că nu am bani.

Nu mă vede nimeni, uite, am rămas singur pe stradă. Aud voci dintr-o curte, frânturi de conversație, nu înțeleg despre ce vorbesc, dar nici nu trebuie să înțeleg. Și dacă tot nu mă vede nimeni, uit de Victor, de mama, de sărăcie și sar într-un picior pe cifra patru, apoi, cu picioare depărtate, pe căsuțele cinci și șase. Pe șapte mă opresc o clipă cu ambele tălpi și-mi iau avânt pentru opt și nouă.