Gândul nerostit e un catren

Mimi s-a născut într-un cartier sărăcăcios al Brăilei, la malul Dunării. A fost al doilea copil al unei familii de imigranți greci, care va avea, până la urmă, trei fete și doi băieți. După experiența cu Mina, sora lui mai mare, Tula și Georgiou știau deja ce au de făcut, așa că-i îndeplineau dorințele pe loc. Întindea o mână, primea o jucărie sau orice se găsea la capătul extensiei brațului său mic. Scotea un scâncet, venea mâncarea. La trei ani încă nu scosese niciun cuvânt pe gură, așa că, la recomandarea mamei sale, Tula s-a dus cu el la vrăjitoare.

Ajunsă acolo, i-a explicat problema, i-a plătit și i-a primit sfatul. Pentru următoarele trei zile, chiar înainte de amiază, Tula îl băga pe Mimi într-un sac, îl lua în spinare și pornea cu el pe stradă. La colț se întâlnea cu vrăjitoarea.
- Ce-ai în sac?
- Un gânsac.
- Vorbește?
- Nu. Sâsâie.

În prima zi a rămas tăcut, atârnat în spatele mamei sale. Tula a sperat degeaba. A doua și a treia zi, la fel. La asemenea indiferență din partea lui Mimi, Tula a renunțat la luptă. Nu i-a mai acordat atenție. I-a ignorat sunetele și gesturile. Îl chema doar la masă de trei ori pe zi și seara la culcare. În rest, a preferat să-și investească timpul și efortul în Mina, iar mai târziu, în ceilalți trei copilași, Eugenia, Niki și Orrin, pe măsură ce s-au născut.

Din clipa în care a fost ignorat, Mimi a renunțat repede la scâncete. De-a lungul timpului, nici măcar nu a mai cochetat cu ideea de a vorbi. Câtă vreme a obținut ce și-a dorit, fără a fi nevoit să scoată un cuvânt, a preferat să trăiască în muțenie. Au fost puține zilele în care era activ. Majoritatea și le-a petrecut aproape nemișcat, ba într-un loc, ba în altul. Se așeza în poziții mai mult sau mai puțin confortabile, observând ce se petrece în jurul său, în încercarea de a înțelege mersul lucrurilor și de a anticipa evenimentele.

Izolarea de treburile lumești i-a tocit capacitatea de a vorbi, de a asculta și chiar de a auzi. Își concentra atenția asupra a ceea ce i se părea interesant și diseca acel eveniment, încercând să anticipeze cum va evolua. Astfel a înțeles de la o vârstă fragedă că zâmbetul oamenilor, unul pentru altul, poate avea diferite consecințe, că fără fuga cocoșului după găini nu apar ouă sau că râmele și melcii iubesc ploaia.

Când avea cinci ani, a primit prima jucărie, sculptată chiar de Georgiou, un cal de lemn cioplit cu migală. Pentru multă vreme, când nu era la masă sau dormea, Mimi se urca pe el și urmărea să înțeleagă mersul zilei părinților și fraților săi, a vecinilor și a celor ce le călcau pragul sau a dobitoacelor din ogradă. În mintea sa se făceau multe conexiuni prin care să găsească ordine în haosul vieții, chiar dacă, privit din exterior, era doar un copilaș sau o prelungire imobilă al unui cal de lemn.
- Cu ce ocazie pe la noi?
- Iaca! Am nevoie de ajutor cu lemnele, vecine. Crezi că mi-ai putea împrumuta spinarea să mi le crăpi și să le așezi lângă casă?

Când tușa strigă "Ajutor!"
Ne înghesuie pe toți tătuca,
Să punem mână și picior,
Să facem treaba acușica.

- Mătușică, vin! Cum să nu vin? Dar de ce nu-ți găsești matale un bărbat?
- Georgiou, cine să mai ia o babă ca mine?
- Ai doar treij' de ani, femeie. Încă nu ești bătrână.
- Și trei. Treij' trei am.

Tata face complimente,
Vecina fețe inocente,
Mama muncă în ogradă,
Că altfel îl scotea în stradă.

- Mătușică, venim cu toții să ajutăm. Dar promite-mi că-ți cauți bărbat. Eu n-o să fiu mereu aici să te ajut.
- Mulțumesc, vecine.
- Tula, copii, haideți să o ajutăm pe mătușica Floarea cu lemnele.

N-a fost Mimi de mare ajutor de-a lungul anilor. Refuzul de a vorbi a fost un impediment în contribuția la treburile gospodărești, cauzând dezamăgire și frustrare atât în Tula cât și în Georgiou. Ocazional, fără a i se cere, aducea unelte celui ce urma să aibă nevoie dar încă nu realizase. Apărea, din senin, întindea mâna oferind obiectul, apoi se întorcea în punctul său de observație.

După ce a împlinit 13 ani, a trecut peste o perioadă de câteva luni de boală, Tula a fugit din nou cu el la vrăjitoare. Fiind în continuare mut, precum calul său sculptat, a prezentat Tula simptomele.
- Tremură uneori din tot corpul. La cum se ține de cap, cred că și asta-l doare.

Baba l-a scos în cerdac înainte de a-și da verdictul. Întoarsă, și-a primit plata și i-a explicat Tulei ce are de făcut.
- Trebuie să-i dai să mănânce slănină râncedă la fiecare masă. Chiar dacă nu mult, dar trebuie să înghită măcar o bucată de trei ori pe zi. Dimineața neapărat să-i dai untură de câine. O linguriță. Asta nu o să-i placă, așa că, dacă refuză, încălzește-o cu o cană de lapte proaspăt.

Tula l-a cules pe Mimi din cerdac și s-au dus acasă. În timp ce el s-a cățărat pe calul său de lemn, Georgiou a ascultat vorbele vrăjitoarei prin gura soției sale, apoi s-a pornit la târg pentru a cumpăra cele necesare.

S-a întors târziu în noapte. Era murdar, transpirat și speriat, iar Tula era disperată deja de multe ore. Așa-zișii eliberatori ruși, în drumul lor spre front nimiceau, distrugeau și ucideau mai rău decât o făcuseră naziștii în ani întregi de ocupație.
- Ce-ai pățit? l-a întrebat Tula când a văzut în ce hal era.
- Trecând pe lângă cârciuma lui nea Petrică, erau trei ruși ce se pregăteau să-i siluiască femeia.
- Dar unde era Petrică? Tula-i spunea simplu, pe nume, considerând că un om care ține o cârciumă nu merită pic de respect.
- Era acolo, dar îi era frică să se bage.
- De ce?
- Sunt forțele eliberatoare. Au venit să ne scape de nemți.
- Și asta le dă dreptul să facă ce vor?
- Nu le dă și nu mă înțelege greșit. Astea au fost cuvintele lui nea Petrică, când l-am întrebat de ce nu-i oprește, nu ale mele.

Tătuca s-a simțit erou,
Dar știe cât a fost de bou.
După ce rușii vor pleca,
Încet, și eu voi dispărea.

- Nu știu ce m-aș face fără tine... dar, Georgiou, ai pus casa în pericol.

Nu s-au mai spus multe cuvinte. Locuind într-o cocioabă cu o singură încăpere, care servea și ca loc de făcut mâncare, dar și ca loc de dormit, auziseră cu toții cele povestite. În acea noapte s-au luat în brațe, toți șapte, și au rămas așa până dimineață. Cei trei mici au adormit, dar Mimi, Mina și părinții lor, speriați de ce urma să vină, nu au închis niciun ochi.

Înainte să cânte cocoșii, Mimi a ieșit în curte și s-a dus direct la calul de lemn făcut de Georgiou. Îi rămăsese mic deja de mulți ani, dar era singurul lucru primit care fusese făurit de tatăl său. L-a luat pe sus, l-a dus în mijlocul curții și s-a așezat pe el.
- Pleacă, ascunde-te pentru câteva zile. Știi bine că nu stau aici mai mult de două sau trei zile. Vor pleca și apoi poți veni acasă. Celor care vin după ei nu le va păsa.
- Și să te las singură cu copiii? La mila lor? Nu-s nebun. Voi rămâne aici.

Când soarele era deja de o palmă pe cer, a apărut alaiul prevestitor de rele în capătul străzii. Opt soldați, dintre care trei erau cu semne de bună purtare pe chip, având în frunte un caporal, veneau țanțoși pe mijlocul drumului. În urma lor, gură cască din fiecare curte se prelingeau pentru a vedea ce urmează să se întâmple. Caporalul îl trăgea după el de guler pe nea Petrică.
- Aici e, a zis oropsitul când au ajuns în fața porții.

Caporalul i-a făcut vânt în șanț și a deschis poarta cu o lovitură de picior. Din mijlocul curții, unde Mimi stătea țanțoș pe calul său de lemn, o cioară a zburat speriată de pe capul său. Tula a ieșit în prispa casei. O ținea pe Eugenia de o mână și pe Niki de cealaltă. În urma ei a ieșit Mina cu Orrin în brațe. Georgiou rămăsese ascuns după ușă, pregătit să se predea.

Pe când să le ceară Tula socoteală pentru felul în care intrau și pentru scopul vizitei, Mimi a început să bolborosească și să boscorodească, agitându-și pumnii în aer.

Dacă pe tata-l căutați,
Să știți că nu-l primiți.
De pumnii mei nimic nu trece,
Fără să-și afle sfârșitul rece.

Pentru el aveau sens acele sunete, dar cei prezenți au rămas cu gurile căscate. Tot satul știa de copilul care nu vorbea, ciudatul care stătea, inutil, toată ziulica, fără să-și ajute părinții la munca din ogradă, privind tâmp în jurul său. Gestul său a surprins toți localnicii. Au tăcut toate șoaptele. S-au întors toți ochii. Gândurile s-au aliniat pe o singură linie - Mimi încearcă să vorbească.

Violatorii, hoții și criminalii eliberatori au fost surprinși de reacția mulțimii. Pentru câteva momente mintea li s-a golit, făcând loc unui sentiment de teamă, venit din lipsa de înțelegere a evenimentelor ce se desfășurau în fața lor.
- La cârciumă să-l căutați! a strigat Mina, urmată imediat și de Tula.
- Mergeți la cârciumă dacă aveți vorbe cu el. Eu m-am săturat. Mi-a furat totul: tinerețea, banii și mâncarea. Într-o zi o să vrea să mă dea afară și din casă.

Au intervenit vecinii și le-au făcut jocul.
- Bețivul.
- Mizerabilul.
- Netrebnicul.

Surprinși de cele auzite și fără să știe nimic despre Georgiou, rușii, cuprinși de magia momentului inițial și de furia valului de urlete la adresa bărbatului căutat, au făcut stânga împrejur și s-au îndreptat către cârciumă. Alaiul de localnici a rămas pe loc.

Cunoștea toată lumea povestea copilului care nu vorbea, iar acum îl auziseră boscorodind, de parcă încercase să spună ceva și nu putea. Tula a fost prima lângă el. Era cât ea de înalt, dar l-a cuprins cu brațele și l-a strâns cât de tare a putut. În jurul lor au venit și Mina, Eugenia, Niki și Orrin. Georgiou privea printre scândurile ușii. Plângea în liniște, pentru a nu fi auzit de iscoadele dornice de un venit rapid. Intuind sentimentele bărbatului ei, Tula a îndemnat lumea să plece și i-a târât pe toți înăuntru, unde rușii, nemții și războiul au dispărut în îmbrățișarea lui. Rămași afară, ignorați, gură cască s-au împrăștiat pe la muncile lor, vorbind despre ciudățenia ce le-a fost dat să vadă.

Au urmat zile crunte pentru Mimi. Toată liniștea sa fusese tulburată din clipa în care a deschis gura, pentru că acum roiau cu toții în jurul său. Dornici să-l audă vorbind, încercau să-l învețe cuvinte.
- Mimișor, dragă, spune-i lui tanti Vera...

În încercarea sa de a scăpa, a început să utilizeze învățăturilor sale asupra naturii, desenând în aer glifele vieții, așa cum le-a învățat. Văzându-l gesticulând sălbatic în fața prezenței străinilor, Tula îi sărea în ajutor.
- Lasă-l, mătușică, intervenea ea, dorind să-l scape de chin. Va vorbi când va avea ceva de spus.

Și ea și Georgiou îl priveau cu alți ochi. Nu cereau nimic în plus de la el, dar îl căutau prin ogradă și-l îmbrățișau, acoperindu-l în sărutări.

Nici restul lumii nu-l mai ignora, dar erau mai băgăcioși, mai ales că acum își flutura mâinile în prezența vorbelor lor. Până să deschidă gura îl considerau ciudat pentru muțenia lui. Apoi l-au considerat ciudat pentru că poate scoate sunate deși nu știe să vorbească. În plus, gesticulările sale îi fascina într-un mod straniu. Orice ar fi făcut, eticheta de ciudat și-o câștigase pe viață.

În scurt timp a câștigat bunăvoința întregii familii. Au revenit cu toții la vechile obiceiuri. Îl băgau în seamă doar ca să-l cheme la masă sau la somn. Restul lumii, în schimb, se perinda pe la gard sau chiar prin ogradă, la început fără nicio reținere.
- Am venit să-l vedem pe mutul care vrea să vorbească.

Căutau să-l provoace să scoată un sunet sau măcar să-l vadă cum își flutură mâinile. Apoi, după ce au fost alungați de Tula, Georgiou și Mina de nenumărate ori, își găseau tot felul de scuze.
- Am nevoie de una.
- Eu am nevoie de alta.
- Ți-am adus una înapoi.
- Iar eu ți-am adus înapoi alta.

În disperarea sa, Mimi a început să se ascundă. De multe ori și-a găsit liniștea doar în prezența animalelor, așa că le-a căutat tovărășia din ce în ce mai mult.
- Ce-i cu ciudatul ăsta? a întrebat capra.
- De ce vorbești așa de el, femeie?
- Nu ne aduce mâncare. Nu ne aduce apă. Nu ne mulge. Doar vine aici ca să stea.

Nu-i de bine nici aici,
Caprele au devenit arici,
Și în curtea casei lor
Începe vremea grijilor.

- Bucură-te că nu ne face nimic, a încercat berbecul să o împace.

La îndemnurile ei repetate, acesta nu a mai rezistat și și-a întors atenția asupra băiatului. La început, glifele sale l-au făcut să ezite, dar într-un final și-a plecat capul, într-o scuză nerostită, și a pornit la atac cu coarnele sale răsucite.

A trebuit să părăsească ocolul caprelor tăvălit de coarnele berbecului, în râsetele celor ce treceau pe stradă. Reacția lor l-a lăsat rece, deoarece era în căutarea următorului loc în care să-și petreacă timpul. După câteva zile de bătut ograda dintr-un loc în altul, s-a urcat în podul casei.
- Să nu te apropii de puii mei, că franjuri te fac, l-a amenințat pisica.

Mimi i-a ignorat mieunatul și și-a găsit un loc confortabil, în moliciunea fânului. A petrecut câteva zile plăcute, pe gustul său, în tihnă și pace.

Pisoii erau curioși, așa că, după o vreme, în ciuda avertismentelor mamei, s-au apropiat de el. Lipsa de efect a glifelor a dus la ignorarea lor, așa că l-au atins, căutând o reacție.

De pisica nu-i acasă,
Ce pot face ăștia mici?
O vor face anxioasă.
Nu pot face pui aici.

- Eu o să mă pun la el în brațe, a zis una mai îndrăzneață.

S-a urcat sub privirile admirative ale fraților și surorilor.
- Eu mă urc pe umărul lui, a zis un altul.

A făcut-o, surclasând curajul celei dinainte.
- Eu mă voi așeza pe capul lui, a zis o alta.

S-a urcat cu multă precauție. Nu pentru dificultatea traseului, ci pentru că era alertă și era pregătită să fugă rapid în caz că Mimi ar fi reacționat. Nu s-a întâmplat nimic. A ajuns pe umăr, iar de acolo s-a săltat pe capul său, fără a stârni niciun răspuns din partea băiatului.

Una câte una, fiecare pisicuță și-a găsit un loc pe care să se urce și să se odihnească. Așa i-a găsit mama lor în ziua următoare, pe când se întorcea de la vânătoare. Fără să ezite și fără să scoată o vorbă a sărit asupra lui cu ghearele și colții.

Mimi nu s-a folosit de glife, pentru a nu-i speria pe cei mici. S-a retras, încetul cu încetul, fără a-i întoarce spatele. Puii săriseră de pe el și se ascunseră, care pe unde, admirând curajul mamei în lupta cu un monstru de zeci de ori mai mare.
- Și să nu te mai prind pe aici, a strigat ea victorioasă, în timp ce Mimi ateriza în curte pe spate, stârnind amuzamentul printre toți locuitorii ogrăzii.

Zvonul despre ciudățenia lui era acum împrăștiat și printre jivine, așa că în zilele următoare a fost alungat de toate animalele vecinilor de pe stradă. Nu-i părea rău că-și salvase tatăl, dar îi era dor de vremurile în care lumea îl ignora.

În fiecare zi s-a aventurat tot mai departe, dorind să-și recapete liniștea. Era privit ca un nebun de toată lumea și de toate animalele libere sau de prin curți. Pașii săi, în căutarea liniștii se duceau mai mult în fiecare zi, până au ieșit în câmp, iar apoi au pășit în crâng.

S-a așezat în umbra copacilor și a simțit cum gândurile sale se aranjează. Căpătau forme complicate, uneori colorate, alteori alb-negru. În anumite momente se aliniau într-o singură linie, parcă luând o pauză, dar în clipa următoare porneau din nou hora liniștii, a înțelegerii naturii și vieții.

Un sufletul straniu m-ați văzut,
Nicicând ceva ce ați plăcut.
M-ați vrut ca piesă de muzeu,
Iar eu străin voiam să fiu mereu.

În preajma sa se auzeau zgomotele pădurii. Insecte, păsări și animale mici își făceau simțită prezența, iar el le observa și le analiza, pentru a învăța despre ele și a le anticipa mișcările. Din toată oaza de liniște găsită, lipsea doar vocea mamei, când îl chema la masă, așa că a început să învețe să-și asculte trupul.