Zi de sărbătoare
Adela Holdon
Adela Holdon
O mașină roșie urca pe trotuarul din fața bisericii. Geamul din stânga șoferului era deschis, lăsând să se vadă o mână bătrână cu țigara aprinsă. Trecătorii se dădeau din fața mașinii care căuta loc de parcare cât mai aproape de blocul N16. Boscorodeau baba de la volan, apoi adăugau repede un "Doamne iartă-mă, că am ajuns să înjur în fața bisericii!".
Într-un final, după o parcare laterală, doamna Mirabela mai trase un fum din țigară, apoi deschise scrumiera portabilă și o stinse lângă alte mucuri de țigară mânjite cu ruj. Ieși din mașină. Cei care treceau pe acolo au putut să vadă o figură înaltă, într-un pardesiu crem, cu un păr vâlvoi de mai multe nuanțe de roșcat și portocaliu, la fel ca frunzele din copaci.
Mirabela traversă mica grădiniță a blocului N16 cu pantofii ei lăcuiți. Se nimeri ca din bloc să iasă o vecină de la parter care se obișnuise să o vadă în ultima vreme. Își zâmbiră reciproc.
Liftul nu mergea, cel mai probabil cineva uitase să închidă ușa când ieșise pe etaj. Așa că urcă până la patru. Se opri o secundă în fața ușii ca să își dreagă respirația. Apoi bătu de trei ori la ușa înainte să bage cheia în broască.
Era beznă în casă. În holul îngust se simțea un aer stătut.
- Mimi, am ajuns.
Niciun răspuns. "O fi adormit, sărăcuța", se gândi ea. S-au auzit niște foșnete apoi o bușitură înfundată, asemănătoare cu o greutate mare căzând pe parchet. Dacă nu ar fi știut sunetul, s-ar fi speriat.
Cât timp se descălța își făcu apariția un motan gras și somnoros, care se freca de tot ce îi ieșea în cale. S-a dus să-i inspecteze pantofii, iar Mirabela l-a mângâiat sub bărbie.
- Ia spune, ce face nepoțica mea?
Motanul a început să toarcă. În cameră jaluzelele erau trase și pe lângă ele intrau raze de soare care se înfigeau în pereți, în dulap, în canapea. Pe cea din urmă se afla o siluetă palidă, înfășurată în plapumă, stând într-o poziție nefirească. Ochii fetei s-au deschis pe jumătate, lăsând să se vadă un iris palid.
- Bună...
- Of, bună, Mimișor, tare rău îmi pare că te-am trezit...
- Nu-i problemă, stai liniștită.
Mirabela s-a așezat pe un braț al canapelei și a început să o mângâie pe cap.
- Te mai doare așa rău?
- De dimineață eram mai bine, doar că acum la prânz m-a luat iar și de atunci am rămas aici pe canapea.
Pe măsuța de lângă ele erau mai multe cutii de medicamente și câteva căni goale.
- Mă duc să-ți mai fac niște ceai, văd că l-ai terminat.
Gura nepoatei se strâmbă, era sătulă.
- Știu, Mimișor, dar cu multe lichide ies nenorocitele alea de pietre. Pot să deschid un pic geamul? E o zi tare frumoasă.
Era toamnă dar ziua era călduță, un soare jucăuș se plimba pe clădiri, iar cerul era un albastru pur. Priveliștea de la etajul patru dădea direct în turla bisericii...
- Au bătut clopotele toată dimineața, mi-au făcut creierii calendar.
Mirabela trase aer adânc în piept. Se uită la oamenii care mergeau agale pe străduțele de printre blocuri. Când s-a întors spre cameră, nepoata dădea să se ridice. Din doi pași mari a ajuns lângă ea se a prins-o de braț.
- Unde vrei, Mimișor?
- La baie.
A condus-o ușor, pas cu pas până pe WC. S-a gândit în momentul acela câte scene de tipul asta se petrec acum, doar că invers; un bătrân care are nevoie de sprijinul unui tânăr. A închis ușa în urma ei și s-a îndreptat spre bucătărie.
Puse apa la fiert. Se scormoni prin geantă să vadă ce trebuie să-i lase nepoatei. Pe lângă o cutie de ceai de cozi de cireșe, mai era și rețeta de calmante, o cutie de pansament gastric, vitamine. După ce scoase tot, geanta ei rămase aproape goală. Realiză atunci că îi lipsește telefonul. Nu conta prea mult, cel mai probabil era în torpedou. Nu avea sens să coboare după el; era cu nepoata și nu avea să o sune altcineva. De când se certase cu fiica acum o săptămână, nu se aștepta să mai primească prea curând un telefon de la ea.
Se indispuse brusc aducându-și aminte de acea discuție stupidă. Nu înțelegea cum poți să-ți abandonezi copilul când el are nevoie de tine. Să nu te intereseze că e la camera de gardă la spital, că se chinuie și e singur. Și toate astea pentru simplul motiv că nu poți înțelege de ce îi plac fetele. Cum să-i zică ea că Mimișor e bolnavă: "Dar nu cu rinichii, ci cu capul. Așa-i trebuie dacă umblă cu vagaboante, cine știe ce boli o fi luat!".
Cum poate să fie iubirea o boală?