Hematofobia
Marius Cărbunescu
Marius Cărbunescu
Rău de înălțime, rău de mare, teama de spațiile mici, de cutremur: bagatele. Fobiile serioase sunt alea cu handicap, de care fug până și psihologii care ar trebui să te trateze. A mea se numește hematofobie - teama de a vedea sânge. Biologul familiei, fiică-mea, mi-a explicat-o ca la proști. În hipotalamus se află o supapă de presiune, cu rol compensator, accelerează sau încetinește bătăile inimii în funcție de stările emoționale. Fără mișto, când văd scene cu răniți sau ascult povești horror, se abate un pericol fictiv care slăbește pulsul până la stadiul de leșin. Sunt suficiente două-trei minute la orizontală și sunt ca nou.
˗ Supapa ta e dereglată, conchide Iasmina.
˗ Bine că nu am altceva dereglat, Iasmi! Vezi tu semnul ăsta de la arcadă? Când eram de vârsta ta, citeam o carte la școală...
- Wow! Nu mi-aș fi închipuit, speculează fata prima oportunitate de a mă lua în balon și-mi smulge un surâs; oare cu cine o semăna? Mă răsfăț, desigur.
- De fapt, voiam să spun altceva, mă repliez voluntar, făceam pe elevul de serviciu la intrarea principală în liceu, nu existau oameni de ordine ca acum, în fine, legitimam persoanele care intrau sau ieșeau din școală, le notam datele într-un catastif, dar aveam timp berechet și pentru lectură. Atât îmi amintesc: autorul, Zaharia Stancu, și un vagon de marfă în care deținuții se înjunghiau ca porcii și sângele curgea șiroaie. Scena era pe la începutul romanului. Am abandonat cartea și m-am dus împleticindu-mă la baie. Aveam de mers vreo zece metri, nu mai mult, ca să-mi dau cu apă pe față. Pe traseu s-a rupt filmul. M-am trezit ca dintr-un vis, mă aflam pe jos, în buza băii, nu pricepeam ce s-a întâmplat. Din reflex am dus mâna la arcadă și am văzut sânge pe degete. Doamne, ce-oi fi pățit? Apoi m-am uitat în oglindă ca să observ o ditamai crestătura cu sângele închegat.
˗ Și ce-ai făcut? mă întreabă Iasmina amuzată, semn că intrase în poveste.
˗ Nimic, zic, am încercat să fac față ironiilor colegilor care nu credeau o iotă din ce le povesteam. Ba mă mai și persiflau că am căzut într-un pumn.
˗ Păi, asta cam așa e, n-ai cum să dovedești decât pe camere.
˗ Ce camere, vorbești de lucruri sfinte, și din nou am surâs de această naivitate indusă, care îmi făcea bine.
În ciuda subiectului, eram provocat la o discuție relaxantă cu copilul meu, în care nostalgia juca un rol important. Aș fi dat orice să prelungesc momentul, așa că am continuat:
˗ Altădată... vezi semnele astea la buricele degetelor? Eram la cercul de sculptură de la Casa Pionierului...
˗ Tata, nu, te rog, încetează!, și n-am putut decât să constat că se rupsese vraja.
Între timp am învățat să evit situațiile complicate. Degeaba spune psihologul să ne înfruntăm temerile, nu funcționează așa, mai bine să fugim de ele. Câteva trucuri și-au dovedit utilitatea, de pildă degetele în urechi, gândul obstinat la altceva, muzica mai tare. Funcționează, dar nu întotdeauna. De când conduc cu aplicația Uber, am avut câteva cumpene.
A naibii provocare când se urcă la comandă un tânăr cu mâna în ghips. A căzut pe gheață, și-a fracturat brațul, se întâmplă. Se întâmplă să dea și de niște medici incompetenți care i-au fixat greșit ghipsul. Dar ce vină am eu? Omul și-a scos telefonul și a început să povestească grozăviile de care a avut parte. Cum să-mi bag deștele în urechi când trebuia să le țin pe volan? Cum să dau muzica la maxim când clientul nostru, stăpânul nostru, avea de vorbit treburi importante la telefon? Când s-a dus la control, a trebuit să i-o rupă a doua oară. Medicul a chemat ajutoare, un rezident l-a fixat de tocul ușii. Degeaba, osul se ținea bine. Până la urmă a venit un meseriaș de la atelierul mecanic. Lasă, dom'le, că ți-l rezolv eu, am ciocan, am menghină, tot ce trebuie. Empatizam până la identificare cu tânărul, cu suferința lui, motiv pentru care steluțe roșii și albastre începuseră să apară pe ecranul privirii mele. S-a văzut nevoit să-și întrerupă intempestiv convorbirea.
˗ Aoleu, stai așa, cu cine m-am urcat la volan, un sinucigaș. Șoferul de la Uber a luat-o pe contrasens. Te sun eu mai încolo.
Am tras pe dreapta, rugămintea pasagerului a venit ca o izbăvire. Degeaba am încercat să-i explic că durează doar două minute până îmi recapăt luciditatea, în absența subiectului despre oase rupte, care oricum se dusese naibii, mi-a transmis că vrea să-și mai dezmorțească oasele și a pornit-o pe jos.
Nu există leac pentru astfel de situații. Călătorești pentru prima dată cu un individ, cum să-i transmiți că ai vrea să-i tacă fleanca pentru că ești un bărbat sensibil? N-ai cum. Cine ești tu să-i spui ce să vorbească cu prietenul sau prietena? E penibil.
O doamnă se urcă grăbită și comandă scurt: Spitalul Fundeni. Urma să-l externeze pe taică-său. Am avut o tresărire. Câteva minute să aștept, până se întoarce cu ăl bătrân. În curtea spitalului mirosea a primăvară, înfloriseră pomii, natura se revărsa într-o feerie de culori. Am fost trezit din reverie de un gardian care-și făcea de lucru pe lângă mașină:
˗ Oprirea interzisă. Nu aveți voie să așteptați aici. Se blochează intrarea salvărilor. În parcare, vă rog.
˗ Dar trebuie să sosească dintr-o clipă în alta, încep să mă milogesc.
˗ Mai aveți de așteptat, vă spun eu, îmi răspunse gardianul, devenit dintr-odată condescendent. Nu-i așa simplu. Doamna a intrat la Oncologie unde formalitățile de externare sunt ceva mai complexe, se ia acasă pe propria răspundere, consimțământ, semnături, alea-alea. Va rog să mergeți în parcare. Am s-o anunț eu unde vă găsește.
Gardienii ăștia știau procedura mai bine decât medicii. Am pornit motorul pentru a-i face pe plac. N-aveam dispoziția necesară să mă iau la harță. Pământul începuse să-mi fugă de sub roți mai dihai decât mă deplasam eu prin parcare. Să rămân sau să plec? Să fug ca un laș? Să închid aplicația și să nu mai răspund la telefoane? Să nu-mi pese de un bătrân bolnav? De ce tocmai eu? N-am avut tăria să mă desprind. Nu le puteam face una ca asta. Doar am închis puțin ochii pentru a-i deconecta de realitate.
˗ Aici erați? Haideți că l-am recuperat pe tata. A durat puțin mai mult. Dar ce-ați pățit? Păreți palid.
˗ A, nu-i nimic. Cred că am ațipit de la aerul ăsta. Îmi revin imediat. Dar vă rog, urcați!
Am pornit. Concentrat la drum, parcă m-am mai întremat puțin. N-a durat mult acalmia, inflexiunile unui timbru vocal făcându-și loc:
- Am găsit o mulțime de resturi prin sertarele noptierei. De ce n-ai mâncat? Cum să te pui pe picioare dacă nu mănânci? Ai slăbit.
- Ei, am slăbit. Normal că am slăbit, dacă m-au despicat ca pe-un pește. Transfuzii peste transfuzii. Măcar de m-ai fi vizitat mai des.
- Ce vorbe-s astea, tată? Nu suntem cu toții alături de tine?
- Ei, faceți și voi ce puteți. Cum o vrea bunul Dumnezeu! Barem, ceilalți din salon, săracii, Doamne ferește! Aveam unul...
Parbrizul se aburea din ce în ce mai tare, așa am crezut inițial, dar pâcla alburie era de fapt pe ochi. Vorbele căpătau ecou. Sensurile se multiplicau ca o prelungire în creier a unui bisturiu care tăia, ciopârțea, recompunea așchii de trup. Un țiuit strident rezona în timpane. Dacă nu trag pe dreapta acum, n-avem nicio șansă să mai ajungem teferi la destinație. Noroc că pe centură mai sunt benzinării.
- Mă scuzați, nevoi fiziologice, am pronunțat stins, în timp ce trăgeam frâna de mână.
- Nicio problemă, faceți-vă treaba, mi se răspunde mașinal, preocuparea fiind în altă parte.
Și asta poate fi o nevoie fiziologică. Nevoia de liniște. M-am așezat la o masă în cafeneaua benzinăriei și mi-am cuprins capul în mâini. Evadarea din concret reușise. M-am întors la mașină ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și am plecat mai departe.